ImperatorTravel

New Yorkul și uraganul Sandy

Poza New York si uraganul Sandy.jpg

Cu aproape o luna in urma, urmaream de la distanta cum mandra metropola New York, “capitala lumii” era lovita de un super-storm, amintind de seria aproape de nestavilit a filmelor pline de catastofe in care New Yorkul era lovit din plin… de la “”Independence Day la Godzilla, trecand prin 2012 si “The Day After Tomorrow””, New Yorkul era facut praf si pulbere ba de extraterestrii, ba de valuri gigantice, ba de animale mutante… si toate predictiile hollywoodiene s-au implinit intr-un final… New Yorkul a fost lovit de super-furtuna Sandy cu cateva zile inainte de alegerile prezindentiale. Ei bine, Cristi s-a intamplat sa fie in New York in acele zile si mi-a trimis povestea lui si al lui Sandy… nu al lui Sandy Bell :) Si pentru ca Cristi a stat o perioada in State, in curand, veti putea savura o serie de articole despre SUA – mai ales de pe Coasta de Vest… Dar, un bob zabava !

 

Ce-am făcut de uragan

Stăteam în New York de patru zile. Începuserăm să ne uităm şi noi la ştiri şi aflaserăm că Staten Island, locul unde stăteam, urma să fie inundat în 24 de ore. Aşa că a trebuit să plecăm. Se anunţase oprirea transportului public de a doua zi plus mari pene de curent în toată regiunea. Pe de-o parte, cei de la ştiri aruncau senzaţionalul în faţă: “furtuna secolului”, “milioane de oameni nu vor avea curent”, “cartiere întregi sub metri de apă”, “vânturi de 100 de mile/oră”. Pe de altă, guvernul: “suntem pregătiţi”, “totul e sub control”, “rămâneţi în casă până la alte noutăţi”. Pe ansamblu, parcă încercau să-ţi spună că dacă asculţi de “ei” eşti în siguranţă şi trebuie să stai liniştit. Dacă nu, ar trebui să intri în panică pentru că este posibil să nu mai scapi.

În fine, în ziua în care uraganul trebuia să atingă New Yorkul am plecat şi noi din Staten Island. Planul era să închiriem o maşină şi să plecăm din oraş pentru trei zile (cu direcţia Niagara + Toronto). După trei zile ne-am fi întors ca să luăm zborul spre România. Am găsit la Budget o maşină la preţ rezonabil, am sunat, am rezervat, am pus 100 de întrebări referitoare la vârsta noastră (poţi avea ceva probleme dacă ai sub 25 de ani), la carduri, la asigurare şi aşa mai departe. Fiind duminică şi fiind în întârziere, am luat un taxi. Am nimerit un tip din Ungaria care vorbea exact ca Arnold în Terminator II. Am negociat cu el cursa (verificasem pe site cam cât ar trebui să coste), iar el a lăsat aparatul oprit. Din păcate, se ghida numai după un telefon cu GPS îndoielnic, aşa că începuse să se oprească şi să întrebe. Pe noi ne-a costat timp, iar pe el, o “reducere” a preţului. Până la urmă am ajuns la centrul de închirieri, cu patru minute înainte de ora 13, când se închidea. Acolo, cei doi indieni care ne aşteptau au fost îndeajuns de politicoşi încât să stea peste program. Pe de altă parte, surpriza a fost că singurul nostru card de credit a fost refuzat, iar debit nu primeau. Cash, cu atât mai puţin. Nu am avut alte opţiuni, aşa că am rămas fără maşină închiriată. Aveam fiecare câte două genţi mari, iar transportul public urma să se oprească. Nu că ne-ar mai fi ajutat cu mare lucru.

Eram undeva în New Jersey deja (nu prea departe de Manhattan totuşi). Acolo găsiserăm un preţ pentru maşina de două ori mai ieftin decât cel din New York (aşa, ca idee, dacă trebuie să închiriaţi vreo maşină pe acolo). Cartierul în care nimeriserăm era sărac şi populat numai cu mexicani şi persoane de culoare (sper să nu par rasist acum). Parcă eram un fel de personaje d-alea din desene cu semnul de “jackass” lipit pe cap. Căram la valizele noastre în linişte şi ne îndreptam în toate direcţiile ca să aflăm de vreun motel prin zonă. Dar unde să găseşti motel acolo? Oricum, lucrurile deveneau aşa de interesante că părea mai degrabă amuzant decât ameninţător. Ne şi imaginam pe stradă loviţi de uragan sau rugându-ne de vreun gangster să ne primească în “cuibul” lui. Parcă, deodată, şi taxiurile dispăruseră. Totuşi, auzisem nişte ponturi că dacă mergem într-o anume direcţie vom găsi câteva moteluri. Neavând o idee mai bună, am pornit în direcţia aia. După 45 de minute am ajuns pe un fel de autostradă cu două benzi pe sens. Marginile erau pline de iarbă şi tufişuri. Nu cred că mai văzuseră pedeştri. Valizele noastre cu roţi de calitate deja se împotmoleau şi trosneau, aşa că la răstimpuri ocupam prima bandă, dar pe contrasens, ca să vedem şi noi maşinile care ne ameninţă bagajele. În depărtarea se zăreau câteva clădiri. După vreo doua ore am ajuns în faţa unui motel. Am intrat. 130$ de cameră/noapte. Am ieşit. Următorul. 120$/noapte sau… 70$/5 ore. Sau, şi mai bine, 50$/3 ore. Cum eram numai băieţi, am mers mai departe :). Până la urmă am văzut un Howard Johnson pe cealaltă parte. În Statele Unite, Howard Johnson nu e chiar cel mai luxos hotel. Dimpotrivă. Am mers eu ca iscoadă pe cealaltă parte, încercând să feresc maşinile şi să sar parapetele dintre sensuri. 90$/noapte. Mult mai bine. Ne-am găsit adăpost. Fiindcă nu aveam nicio şansă să trecem autostrada cu bagajele noastre burduşite de haine şi magneţi de frigider, am mai mers cam un kilometru până la cel mai apropiat loc fără parapet.

Măcar aveam un loc frumos unde să ne petrecem uraganul acum. Aveam curent, aveam căldură, aveam Wi-Fi, aveam bufet suedez de dimineaţă. Motelul era aşezat pe un mic deal, aşa că nu aşteptam să ne bată valurile la geam. Chiar neaşteptat de bine.

Acolo ne-am petrecut trei zile şi trei nopţi, ca în basme. Nu pot să spun că am petrecut aşa cum se petrece în basme, dar măcar ne-am bucurat de ceva curent electric… pentru 24 de ore. Apoi pauză 26 de ore (fără curent). Apoi iar curent. Cât am avut curent ne-am păstrat televizorul deschis şi ne simţeam ca-ntr-un centru de comandă… cu toate că fără vreun control. La televizor vedeam deja apă peste tot, valuri şi maree, maşini sub apă, oameni cu barca. Ce să zic? Era amuzant într-o anumită măsură să vezi câţiva optimişti cu jet-sky-ul prin oraş, insa mai trist a fost când am aflat că au şi murit câţiva oameni. Dacă am văzut ceva bun la televizor, am văzut că toţi erau devotaţi  meseriei lor – fie că trebuiau să spună ceva senzaţional, fie că erau primari care umblau prin zonele cele mai lovite, fie că erau poliţişti. Se vedea pe toţi cât de implicaţi erau. Iar asta te liniştea. Ştiai că toţi îşi fac treaba şi tu nu trebuie decât să-i asculţi.

A doua zi am rămas fără curent. Ne aşteptam la asta, anunţaseră de 70 de ori la TV că milioane de case vor rămâne fără curent, dar nu se ştia exact ce zone. Cum verificasem mai devreme, zona unde ne aflam noi era chiar între două zone cu pericol de inundaţie 90–100%. Fiind pe acel mic deal, noi eram bine. Vântul chiar era puternic, iar gălăgia de afară, alături de lipsa de curent şi căldură, ne-a făcut să stăm mai multe ore treji. Ieşeam din când în când afară ca să vedem puţin senzaţional. Era destul de interesant să vezi zeci de explozii de linii de înaltă tensiune. Un fel de fulgere ascunse şi colorate, neurmate de niciun tunet. La un moment dat, tot ce vedeam noi de pe dealul nostru era negru, nu mai era lumină pe nicăieri. Atunci nu prea ştiam ce se mai întâmpla, dar fiindcă stăteam bine cu moralul ne-am concentrat pe folosirea isteaţă a laptopurilor pentru filme sau muzică, să nu ne simţim totuşi prea rupţi de tehnologie. A doua zi lucrurile au arătat mai bine. Către după-amiază a revenit şi curentul. La câteva ore după şi internetul. La alte câteva ore după am şi putut mânca ceva în afară de brioşele pe care le pitisem în buzunare la precedentul “bufet”.

Următoarea zi urma să plecăm spre aeroport. A venit şi ziua de miercuri, 31 octombrie, în sfârşit. Norii se mai spărseseră un pic, noi am comandat un taxi cu şofer mexican, pe care, la fel, l-am abordat în stilul de bazar, pentru un preţ mai bun. A trebuit să accepte, mai ales că venise “pe comandă”. Nu putea să ne contrazică atunci când îi spuneam că suntem “studenţi săraci din Europa”. Ştia şi el câte ceva de sărăcie, că doar d-aia venise în NY.

Am ajuns pe faimosul aeroport JFK. Acolo linişte. Destul de puţini oameni… şi destul de liniştiţi. Noi aveam zbor seara, la 10. Normal, şi al nostru se anulase. De fapt, se anulaseră toate zborurile începând de duminică până miercuri. Deci patru zile de zboruri lipsă. Speriat de zbor cum eram, îmi şi imaginam sute de avioane care vor decola şi vor ateriza unele peste altele, încercând să înfrângă statistica. Eu, alături de încă un băiat, aveam zborul la 22:00. Al treilea băiat (Alex, care a făcut câteva poze foarte frumoase – le veţi vedea) îl avea la 00:05, exact pe 1 noiembrie, de când se reluau zborurile, aşa că el şi-a făcut check-in şi s-a îmbarcat cu primul zbor din NY de după Sandy. Norocos.

Noi am rămas pe la British Airways, care mi-au lăsat o impresie foarte bună în acea situaţie destul de nefavorabilă unei companii aeriene. Totuşi, politica lor de mare corporaţie îi obliga să fie un pic prea optimişti, chiar dacă nici ei nu ştiau exact pe cine vor trimite acasă şi în ce avioane. Ne-am găsit un colţ frumos în aeroport şi ne-am dat check-in în noua noastră “cameră”. Am încercat să obţinem un hotel sau o masă de la British, dar de asta au beneficiat cei cu zboruri duminică, luni şi marţi, cum aveam să aflăm mai târziu. Adică s-au ocupat de mare parte dintre nefericiţi. În total am stat vreo 33 de ore prin aeroport şi, fiindcă Wi-Fi-ul se plătea, norocul a fost un pachet amărât de cărţi care ne-a făcut aşi la şeptică. Joi seară, după ce angajaţii BA ne ştiau deja feţele şi probabil voiau să scape de noi, ne-au luat deoparte şi ne-au alipit unui grup de 12 care urmau să plece cu un microbuz spre aeroportul din Newark, aflat la vreo 50 km depărtare. Acolo am avut surpriza să văd angajaţi BA din Marea Britanie (se cunoşteau după accent, dar i-am şi întrebat ce căutau acolo), veniţi special ca să suplimenteze numărul necesar de personal. Erau destul de bine dispuşi, ne-au dat, la cerere, o conexiune Londra – Bucureşti foarte bună, care ne-a permis vreo şase ore prin Londra şi, bonus, nişte locuri mai bune decât Economy-ul pe care-l aveam noi (am primit Premium Economy), aşa, ca scuze pentru cât am aşteptat. Diferenţa mi s-a părut foarte mare. Am stat şi eu pentru prima dată pe un scaun confortabil, cu loc inutil de mult la genunchi, un touch screen cu adevărat mare în faţă, filme noi, albume noi, joystick pentru jocuri în reţea. Speriat de bombe cum sunt când zbor cu avionul, am simţit pentru prima oară un mic regret că zborul n-a fost mai lung ca să mai văd încă un film.

Bagaje NY.jpg

In cautarea unui motel

In sfarsit motelul.JPG

Minunatul motel Howard Johnson

Uraganul Sandy: Camera ''hotel'' aeroport

Hotelul de pe aeroport

Despre autorul acestui blog: Imperator

Hobby-ul meu este călătoritul… Și deja am ajuns în 96 de țări. Aici, pe blog, depăn amintiri, povești, dar și dau sfaturi celor doritori să cunoască lumea… Doar întreabă !

7 comentarii:

  • răspunde Marius ,

    Foarte tare. Dar voi n-ati vrut sa va retrageti mai in interior totusi, prin alta parte a Americii mai putin lovite ?

    • răspunde Cristi ,

      Salut,
      Am incercat, vroiam sa inchiriem o masina. Dar cum n-am mai putut s-o inchiriem iar transportul public s-a oprit… ne-am “oprit” si noi acolo :)

    • răspunde Mircea ,

      Prima foto este senzationala. Care este sursa ei?

    • răspunde shoes ,

      V-ati distrat paremi-se :)

      • răspunde Maria ,

        Frumoasa relatarea evenimentelor,dar expresia “super storm” e egala cu furculition din franceza.Pe bune,scrieti in limba romana si mai bagati cateva englezisme ieftine…..urat!

        • răspunde California dreamin | Episodul 6 | Oceanside ,

          [...] a vizitat California extensiv si care a prins (sau l-a prins) pe Sandy, super-furtuna care a lovit New Yorkul anul trecut. Ei bine, incepand de azi, reiau seria de articole deosebit de interesante pentru cei [...]

          Lasă un comentariu