Daniel – Explorand lumea, cunoscand oamenii. Episod 2

Continuam interviul de ieri cu Daniel… Iarna asta a ajuns prin Africa – Zambia, Congo, Rwanda…


Iarna asta ai fost in zone aproape necunoscute din Africa. Sau mai bine zis cunoscute prin nesiguranta, genocid, razboi civil. De ce ai mers ? Si de unde pana unde, care a fost traseul ?

Am incercat sa ma informez despre RD Congo, fostul Zair. O tara de 10 ori cat Romania, despre care nu gasesti mai nimic pe internet (in afara de povestea despre razboaiele care nu se mai termina da 50 de ani), despre care s-au facut putine documentare si s-au scris putine carti, si acelea pline de tragism si pesimism. Nu credeam ca exista “The Heart of Darkness”, apelativul cu care Congo a fost etichetat de Joseph Conrad, acel abis al constiintei, in care regulile moralei noastre nu mai au valoare, nu credeam ca salbaticia umana poate fi atat de adanca incat sa ingroape umanitatea noastra. Razboi, crime, dezastru, rebeli, molime, nici un drum practicabil, mizerie, jafuri, coruptie, saracie crunta, pesimism si nici o sansa, nici o sansa pentru un viitor mai bun, asta citeam, si m-am saturat, stiam in sinea mea ca citesc doar efecte ale preconditionarilor mentale ale unor autori frustrati de propria lor incapacitate de a vedea dupa aparente. Am plecat sa imi demonstrez ca tocmai acolo se afla esenta umanitatii, ca un diamant neslefuit in noroi, batut de vicisitudinile istoriei si ale naturii. Am plecat sa imi demonstrez ca nu ai nevoie de scoli ca sa fi OM, nici de bani, nici de drumuri si curent electric, nici de toalete si apa de la robinet. Ca rautatea cea mai absoluta e doar un efect al conjuncturii, ca in fiecare dintre noi exista simtire, ca si de rau te poti vindeca. Am vrut sa merg “adanc”, si nu exista mai adanc decat in Congo. Acolo, congolezii spun, un apel telefonic cu iadul costa foarte ieftin, pentru ca e o convorbire locala.

Spune-ne mai multe despre RD Congo. Din afara, zici ca este tara cea mai haotica si cea mai primejdioasa de calatorit, evident, exceptand Somalia. Cum e de fapt ?

Ti-am spus premizele cu care am plecat. Am gasit exact ce cautam. Se putea altfel ? Intotdeauna gasim ceea ce cautam, constient sau nu, de aceea ar fi bine sa ne invatam sa gandim pozitiv. Si sa pornim la drum cu inima deschisa, gata sa primim si sa dam inapoi.
A fost prima destinatie din viata mea in care am ezitat sa ma duc singur, asa ca am mers impreuna cu Iosif Popa, http://www.hoinarescu.ro/ . Ne-a mers de minune. Am dat de multi oameni de treaba, deschisi, dornici sa ne ajute. Am platit si noi, au platit si ei si per ansamblu am primit mai mult decat am dat, nu ma refer strict la bani, ci la facilitarea unor experiente la care nu am fi avut acces fara implicarea localnicilor. Eram pregatiti de la plecare sa ne cautam aliati locali, si treaba a functionat de minune – la scurt timp dupa ce ajungeam intr-un loc gaseam cate un localnic de incredere (de fapt ne gasea el) pe care il angajam ca facilitator. El stia locurile, unde sa mancam, unde sa ne interesam de urmatorul vapor, cum sa gasim un camion pentru urmatorul oras, el ne proteja de insistentele celor care vedeau in cei doi bazungu (albi, in swahili, pluralul lui muzungu) o sansa de profit facil. Astfel, am ajuns in cluburi de noapte, unde nici prin gand nu ne-ar fi trecut sa mergem singuri, am vazut cartiere periferice si modul de viata al localnicilor, de aproape, am petrecut Craciunul cu slujbe minunat cantate (si dansate !) in swahili…

Sunt si aspecte mai putin placute. Oficialii, cei de la vama, din porturi, controlul sanitar, toti iti cer spagi, si e destul de obositor sa le ocolesti (dar, ca principiu, trebuie incercat sa nu dai, altfel le incurajezi practica). Faptul ca nu am putut obtine un permis de fotografie ne-a creat ceva frustrari, dar stiam ca a fotografia in localitati fara permis inseamna amenzi, confiscarea aparatului si chiar inchisoarea. Am ajuns in audienta la seful securitatii din Katanga, ne-am imprietenit cu functionarii de la Imigratie din Lubumbashi, am colaborat de minune cu Oficiul National de Turism, cu niste oameni deosebiti si extrem de incantati de prezenta a doi turisti la ei in provincie – le-am dat, pentru moment, un sens activitatii lor, intr-o tara de care turistii fug, pentru ca nu stiu ce e acolo si nu sunt pregatiti sa confrunte realitatea.

In mod cert nu e comod, trebuie sa fii pregatit sa mananci ce gasesti, sa dormi pe unde apuci, sa te mai mureze o ploaie, sa te mai agaseze un securist, sa te informezi unde urmeaza sa ajungi, daca sunt lupte in zona, daca ai variante de ocolire. Dar e o tara practicabila (asa zic ei unui lucru care se poate face daca insisti suficient – “c’est practicable”).

Ce ai vizitat in RD Congo ? Unde te-ai cazat ? Cum ai calatorit ?

Sustin ca experienta africana nu se compune din locuri, ci din oameni, senzatii si drumuri. Dar desigur, in RD Congo exista obiective turistice. Sunt parcuri nationale imense, unele dintre ele accesibile si partial securizate, cum sunt Virunga si Kahuzi-Biega, unde poti vedea gorile si cimpanzei. Am fost in Kahuzi-Biega, am intalnit gorilele. Am fi vrut sa urcam pe vulcanul Nyiragongo dar nu a fost posibil, din cauza problemelor de securitate si din cauza activitatii vulcanice din acea perioada (vecinul sau mai mic, Nyamulagira, tocmai erupea). Parcul Kundelungu, mai greu accesibil, include si cea mai inalta cascada din Africa, Lofoi, de 384 m. Doar o mana de oameni au vazut-o. Nu a fost posibil sa ajungem la ea, fiind sezon ploios in decembrie drumurile nu erau practicabile.

Am intrat in tara prin Katanga si ne-am facut baza la Lubumbashi. Apoi am zburat pe malul lacului Tanganika, la Kalemie, un oras de 250 de mii de oameni, dar izolat, accesibil doar prin aer si pe apa. Am petrecut Craciunul acolo. Am luat vaporul spre nord, pana la Uvira, apoi am trecut muntii intr-un camion si am coborat la Bukavu, pe malul lacului Kivu. Acolo am petrecut cateva zile, o parte din timp in compania unui roman care lucreaza in zona pentru un ONG. Am petrecut revelionul la Bukavu impreuna. Suna ciudat, nu ? Sa petreci revelionul in Congo alaturi de un roman, si mai ales clujean ca si mine. Stefan Roman (http://www.stefanroman.com/), un om deosebit.
Am traversat apoi lacul Kivu, din nou cu vaporul, pana la Goma. Eruptia vulcanica era in toi, asa ca o excursie spre nord in Virunga nu parea posibila. Am ales sa iesim in Rwanda, unde am petrecut ultimele zile, in Parc National des Vulcanes (am urcat pe Bisoke, un vulcan stins de 3700m), in Parcul Akagera, unde am campat, in mijlocul salbaticiei, si in Kigali si imprejurimi, incercand sa intelegem cate ceva despre Rwanda si vizitand memorialele genocidului.

De departe cea mai memorabila experienta a acestei ture ramane pentru mine participarea la comemorarea mortii regelui M’siri, suzeranul intregii regiuni Katanga la sfarsitul secololul XIX. In RD Congo uriasele spatii de jungla si savana sunt in continuare guvernate de sefii locali, “sefii cutumiari”, iar oamenii traiesc in adanc respect fata de traditiile tribului. Functioneaza o administratie paralela si o lege paralela, in care autoritatile statului sunt doar formale, percep niste taxe, mentin un reprezentant si un steag national in sat si intervin cand sunt abateri grave de la legea statala sau cand triburile pornesc o rafuiala intre ele ( cum s-a intamplat recent in noiembrie intre triburile Enyele si Munzaya). Sefii uniunilor de triburi, oameni cu ceva educatie, unii chiar absolventi de universitate, gestioneaza interesele tribului, punandu-si deoparte dreptul cuvenit familiei regale, mentinand o retea complicata de relatii de vasalitate si aliante cu alte triburi si cultivand traditiile ancestrale. La Bunkeya am avut onoarea sa fim oaspetii regelui actual, Mwami VIII, participand si noi la comemorarea uciderii fondatorului dinastiei, in data de 20 decembrie 1891. Am trait cateva zile alaturi de regele tribului Bakunda din Kundelungu, care, ca vasal al lui Mwami, a fost insarcinat sa ne poarte de grija. Am aflat multe, multe povesti, traditii, am ramas prieteni si suntem asteptati sa ne intoarcem alta data, in timpul sezonului uscat, cand putem sa ajungem la triburile aflate mai adanc in padure.
Interesant este ca una din doamnele familiei regelui a trait doi ani din frageda ei copilarie la Bucuresti, in anii 70, pe cand Zairul avea ambasada in tara noastra si tatal doamnei era ambasador. A fost desigur foarte incantata sa vada romani, dupa atatia ani.

Te-ai intalnit cu experiente cutremuratoare in Rwanda si Congo. Poti sa ne povestesti si noua ?

Stii ce-mi spunea un bun prieten zilele trecute ? “Ma Daniel, mai las-o dracului cu craniile, cu razboiul si cu genocidul, zi si tu ceva frumos, sa ne incante, nu ne tot agasa cu povestile astea macabre…” Pot sa povestesc despre probleme, despre aspectele grave, tragice ale existentei, despre razboi civil, refugiati, genocid, despre violenta si rautate, dar as putea-o face doar daca as avea timp sa vorbim despre ce invatam din toate astea, despre cauzele care au dus, si duc in atat de multe parti ale lumii, la nenorocirile pe care un om le face altui om, despre motivatiile unui ucigas, cum e el manipulat si de cine, si mai ales despre invatamintele pe care le tragem, despre posibile solutii si despre ce putem noi face. Dar povestea asta dureaza, are nevoie de timp si de spatiu, si nu vreau sa plagiez “stirile de la ora 5”, cu o lista de relatari ale grozaviilor, care sa le tulbure somnul cititorilor tai. Nu stiu nici eu raspunsurile la multe dintre probleme, asta ma frustreaza, dar caut in continuare…

Ti-a fost vreodata frica pentru siguranta ta ? Unde ? Cum ai scapat ?

Am fost la un pas sa iau bataie in Mauritania, dintr-o neintelegere pornita de la dorinta mea de a face o poza. Tot in Mauritania, la o saptamana distanta, am scapat cu emotii dintr-o incercare de a fi convertit cu forta la Islam. In Santa Elena de Uiaren, la granita dintre Venezuela si Brazilia, am mers cu doi indigeni Pemon de incredere intr-un bar de mineri localnici, de unde singurul gringo, adica eu, a iesit val vartej dupa vreo ora, cu o ceata de comeseni formand un cortegiu pe strada, cerandu-mi vehement bani. Asta putea iesi urat, noroc cu cei doi indios care ma insoteau si care au stiut sa imi faca loc si sa ii tina in sah pe ceilalti. Frica mi-a fost in Venezuela, cand eram singur seara pe strazile pustii din Ciudad Bolivar. Rata criminalitatii in orase, in special in Caracas, e inspaimantatoare, cand se lasa intunericul toti se baricadeaza in case, la propriu.
Cele mai periculoase momente le-am avut in munti. Am fost prins de o avalansa in Fagaras, pe valea Saratii, si tarat cativa zeci de metri. Am scapat atunci toti din grup, doar cu cateva entorse. Pe muntele Ercyes , in Turcia, am alunecat pe o limba de gheata si am prins o viteza incredibila in jos, cateva sute de metri pe panta destul de abrupta, oprindu-ma cu mult noroc chiar deasupra unui grohotis de care nu era bine sa ma lovesc in viteza. Prietenii mi-ar spune ca asa imi trebuie, daca nu am stiut sa folosesc frana la piolet in mod competent. Ar avea dreptate, de aceea si pioletul mi-a ramas acolo, dar intre timp am invatat.
Intamplarea care m-a dus cel mai aproape de moarte s-a intamplat in sudul Turciei, pe coasta Likyei. De la Fethiye pana la Antalya, de-a lungul coastei, e marcat un traseu care strabate 500 km, Likya Yolu http://www.lycianway.com/ , trecand prin statiuni, orase grecesti si romane, fenomene naturale deosebite. Mi-a placut foarte mult si il recomand, chiar pe bucati, amatorilor de trekking. Pe portiunea lui cea mai pustie, intre Kas si Aperlae, intr-un sezon exceptional de secetos, am ramas fara apa pe o caldura de peste 40 grade, la cel putin o zi de mers de cea mai apropiata asezare. Eram singur, fara semnal la telefonul mobil, intr-o zona unde nu veneau vapoare aproape de coasta. M-am deshidratat puternic si am avut mari emotii ca nu voi ajunge pana la primul sat in starea in care eram. Evident, nu aveam ce astepta, asa ca am mers in continuare. Am avut noroc sa dau peste un rezervor nesperat, langa un adapost al pazei de coasta. Apa era statuta, galbena, mirositoare, cu vietati care se miscau prin ea. Dar m-a salvat. Acum umblu cu filtru de apa la mine si sunt atent sa nu mai risc sa raman fara resursa vitala.

Cum e cascada Victoria ? Ai fost si la Angel’s Falls ? Se compara ?

Sunt cascade amandoua, nu ? Mai departe de clasificarea asta nu ma duc cu comparatia. As vedea toate cascadele lumii, toate deserturile, toate junglele, toti muntii, nu m-as plictisi, sunt diferite, si mai diferit e drumul pana la ele. Pana la Salto Angel am mers cu barca, pe rauri in sus, cu emotii ca apa mica ne va opri, de multe ori fiind nevoiti sa sarim in apa pentru a trece barca peste pragurile de stanca. Aventura asta a insemnat mai mult decat vederea celei mai inalte cascade din lume, care in iunie nu avea inca un volum spectaculos. Victoria e un spectacol, intr-un cadru natural foarte generos.

Ce simti cand te arunci in cap 111 metri ?

Saritul cu bungee era pe lista mea de lucruri de facut in viata. Am prins ocazia si am bifat-o. Am fost foarte hotarat si nerabdator sa ma arunc. Acum ma intreb daca a doua oara m-as mai arunca asa repede. Cred ca nu 🙂 Sigur, adrenalina pompeaza, dar atunci cand se intinde coarda la maxim, senzatia e mai mult ciudata decat placuta.

Si vreo intamplare amuzanta…

Sunt doua cuvinte pe care obligatoriu trebuie sa le stii in limba locala cand mergi undeva. Ei bine, fara Buna ziua, La revedere si Multumesc te poti descurca, dar fara cele doua cuvinte esentiale risti foarte mult. In 1999, cand am fost prima data in Iran impreuna cu doi buni prieteni, Edmond Kreibik si Sebastian Florian, eram incepatori in ale calatoritului si nu stiam lectia asta. Urma sa o invatam pe pielea noastra, the hard way. Intr-o dupa-amiaza in Tehran am mers sa mancam la fast-foodul nostru preferat pe strada Fahrabad (cu buget de 6 dolari pe zi, care cuprinde si cazarea si transportul, nu poti sa ai pretentii la nu stiu ce restaurante simandicoase). Ne astepta obisnuitul meniu, de senvisuri ieftine la lipie, eventual un falafel. Pe langa creierele de oaie ingalbenite cu sofran care se uscau in vitrina de o saptamana (erau tot aceleasi in fiecare zi, nu cred ca gusta cineva respectiva delicatesa), am vazut in acea dupa amiaza cateva pizza puse in cutii, una peste alta. Nu mai mancasem pizza demult, si astea erau surprinzator de ieftine, ne incadram in bani, asa ca ne-am bagat toti trei la cate una. Au fost si neasteptat de bune. Pana seara, am inceput sa suferim – crampe, dureri de cap, o stare ingrozitoare in care iti venea sa te ascunzi intr-un colt si sa lasi toata lumea sa treaca pe langa tine. Dar programul ne dicta sa plecam la Shiraz, daca nu plecam atunci nu mai aveam destul timp pana la expirarea vizei sa si iesim cu autobuzul din tara. Am suferit mult pe drumul de noapte pana la Shiraz, care costa pe atunci doar $2 de persoana. Soferul ne astepta, ce putea sa faca, sa iesim livizi din toaletele popasurilor la care opream. A fost o noapte lunga. Dimineata, in Shiraz, aveam un singur gand, cu care ne-am pus toti trei de acord – am urcat in primul taxi care ne-a agatat si am zis toti in cor :
 Pharmacy, mister !! Aveam noi ceva pilule de acasa, dar erau in mod clar depasite de situatie. OOK, soferul ne-a facut semn ca intelege si a zbughit-o cu viteza prin traficul aglomerat, facand slalom printre masini si motociclete.
 Mister, pharmacy, yes ? Voiam sa fim siguri ca a inteles. El dadea din cap in semn de aprobare, totusi putin convingator.
 Bai, explica-i simbolul ala cu sarpele si cupa, poate intelege asa …
 Nu, ma, nu merge, treaba aia ne vine de la greci, astia nu stiu de ea. Si apoi, cum dracu sa explic asa ceva ?
 Zi-i atunci ca te doare burta, stramba-te putin…
Ne-am strambat noi, soferul continua sa ne aprobe si gonea mereu, din ce in ce mai departe de centru, iar cand a trecut val-vartej prin Darvaze Quran, frumoasa poarta nordica a orasului, si ne-am prins ca omul baga mare spre Persepolis, i-am urlat toti intr-un glas: STOOOOP !!!
 Ma, ce facem, ca e groasa ? Asta habar n-are ce ne trebe noua, vrea sa ne duca la ruine, unde merg toti turistii.
 Pai, am traversat tot orasul, am rezistat pana aici, hai, da-o dracului de farmacie, zi-i sa mane inainte la Persepolis ca supravietuim noi cumva…
Am supravietuit, ce-i drept, tarandu-ne picioarele pe sub maretele colonade, admirand cu ochii impaienjeniti fantasticele basoreliefuri, zacand la umbra mormantului lui Artaxerxes II. Am supravietuit si zilele urmatoare, pe drumul de intoarcere, la Tehran si apoi spre Anatolia si spre casa. Ne-am promis ca ne vom intoarce, sa recuperam. Si am facut-o in 2001. De data asta, stiam perfect cele doua cuvinte esentiale: Darukhaneh (farmacie) si Musterah (toaleta).

Ce urmeaza ? Si cand ?

Iordania de Pasti, o tura foarte scurta, de o saptamana. Voi incerca sa iau contact si cu Palestina, sa aud eu insumi povestile acelor oameni si a acelor locuri. Am fost in Siria si Liban, deci Iordania urmeaza natural in zona, mai ales ca imi place mult Orientul Mijlociu. Apoi, la o data pe care inca n-am marcat-o in calendar, ma intorc in Africa. M-a prins rau microbul si acum pot sa confirm ca “mal d’Afrique” nu e doar o vorba, odata ajuns acolo nu poti decat sa vrei sa te intorci. Pastrez secreta locatia exacta pentru moment 🙂

Poate ma repet, dar nu pot decat sa mai recomand odata sa cititi ce scrie Daniel pe http://www.olumemare.ro/. Citi-i toate posturile… are un har deosebit. Si peste ceva timp, mai cititi-le din nou… veti afla ceva nou.

Copii din Congo

Dans din Congo

Lacul Tanganyika

Cascada Victoria

Gorila in Biega, RD Congo

Procesiunea Regelui Mwanda VIII in Bunkeya, Congo

Baie sub cascada Hacha, Venezuela

Micuta Warao in delta fluviului Orinoco, Venezuela

Categorii:
Congo RD · Interviu · Iran

Comentarii

  • Extraordinar, mi-ar placea sa fim tovarasi de drum.

    Antoaneta 16 februarie 2010 21:35 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii