Jurnal de Caraibe powered by British Airways – St. Lucia, paradisul drive-in

Dupa ce, cu o zi inainte, am avut parte de privelistile senzationale ale St Luciei de la ingemanarea pamantului cu apa Caraibelor, ce putea sa urmeze a doua zi? Nimic mai firesc decat sa vizitez si uscatul, aruncand doar din cand in cand cate un ochi si la apa… Si cum poti sa o faci mai simplu decat inchiriind o masina cu tot cu sofer.

Ziua 4, data stelara 12 septembrie 2011

Dimineata linistita si senina peste St Lucia… Promisiunile meteorologilor de cu o seara inainte s-au materializat intr-o inca o zi incredibil de frumoasa pentru mijlocul sezonului de uragane in care suntem… Maria s-a dus mai la nord, dar a ramas peste nordul Antilelor, la cativa pasi de Puerto Rico, iar o alta furtuna tropicala a pierit inainte de a prinde vreo putere… Si chiar ca nu imi pare rau.

M-am sculat din nou la 6 dimineata… Desi m-am culcat pe la vreo 12 noaptea, trebaluind la blog, jet lagul inca isi face simtita prezenta… Sau poate adrenalina faptului ca sunt pe o insula superba din Caraibe si nu cred ca e cazul sa pierd prea mult timp in pat…

La hotel nu avem wifi in camera, ci doar la receptie si la bar, asa ca m-am intercalat intre cei care faceau curat si Cristina Bazavan care a fost inca si mai matinala si am mai dat cu mailuri in populatie pana la ora 7:30, cand am inaugurat, ca si ieri, micul dejun…

Micul dejun identic ca ieri, asa ca, probabil, de maine o sa stiu ce sa aleg cu ochii inchisi, asa ca am sarit si peste acest hop destul de repede… Ma uit pe cer si decizia e rapida – trebuie sa vad insula, nu pot sta la piscina… Dar, evident, apar mici probleme logistice… statiunea all-inclusive unde suntem cazati e undeva la capatul insulei, iar cel mai apropiat autobuz trece cam la vreo 5-6 km distanta. In plus, cred ca insula asta trebuie savurata, trebuie sa ai posibilitatea sa opresti din loc in loc… Sa inchiriezi o masina e exclus – nu imi place sa conduc, oricum, se conduce pe partea „cealalta” ca in aproape orice fosta colonie engleza, in plus, trebuie sa cumpar un permis de conducere St Lucian, ca altfel nu pot conduce… Asa ca solutia cea mai facila pare sa fie un taxi… Intreb la receptie, un telefon scurt si dupa 2 minute apare un batranel simpatic care cere nici mai mult, nici mai putin decat160 de dolari… De care? Est-caraibieni, incerc? No way, US… Hmmmm… asta e dezavantajul sa stai in all-resortul cu americani, preturile se umfla si nu prea sunt negociabile. Foarte probabil era mult mai ieftin daca eram in Castries, dar, pana la urma, asta e…. Oricum, am ajuns pe aici in mod nesperat si neplanificat prin gratia celor de la British Airways, sunt totusi Caraibe, preturile pentru turisti sunt umflate… Noroc ca mai gasesc un partener de drum, iar suma de 80 de dolari de caciula mi se pare brusc mai rezonabila. De fapt, 80 de dolari US este si suma pe care as fi dat-o daca ma alaturam unui grup organizat… Asa, suntem doar doi si mergem unde ni se nazare.

Iesim in tromba din resort, arunc o privire pe terenul de golf de langa, nimeni nu s-a trezit inca la 9 dimineata… Si e deja foarte cald si umiditate… ca si ieri, 30 de grade, 80% umiditate, hainele se lipesc instaneu.

Zona nordica este cea mai bogata, imi spune soferul… Aici e plin de resorturi si de vile pentru baieti si fete destepte… Multi straini. Nu stiu cum se face ca, pe unde ma duc, nordul este intotdeauna zona sic, fie ca e vorba de Bucuresti, Teheran sau St Lucia! Doar in Almaty, sudul este cool. Trecem in viteza pe langa un mall, un hipermarket, un Do-it-Yourself Store, iar, la final, coroana negotului St Lucian este un KFC… Au ajuns astia pana si aici… O sa mai vad si un Burger King, dar, surprinzator, niciun McDonald’s. Oricum, marea majoritate a turistilor si a celor care cumpara apartamente sau case in St Lucia nu sunt americanii care sunt la o azvarlitura de avion, ci britanicii… Pe micuta insula se pogoara zilnic un ditamai Boeing 777 de la British Airways, dar cei de la Virgin cu englezi in cautare de soare.

Ajungem in Castries, capitala tarii… Cam o treime din populatia insulei este concentrata in capitala (adica vreo 50.000 de suflete din cei 150-160.000 de St. Lucieni), dar capitala arata ca un targusor de provincie… cladiri cu maximum 4-5 etaje, pompos intitulate „business centers”, un bulevard central care noroc ca mi s-a atras atentia ca este „the one”, ca nu ma prindeam, si multe cladiri care nu au nimic special. Daca, prin alte insule, capitala se poate lauda cu diverse cladiri mai fatoase din perioada coloniala, Castries a trecut, din pacate, prin vreo trei incendii majore, in urma carora nu a ramas nimic sau, mai bine zis, aproape nimic… Singurele cladiri mai dragute sunt biblioteca orasului si catedrala catolica, datand din 1897…

St Lucia este o mica anomalie. A fost colonizata de francezi, dar pana la urma, capturata de britanici. Insula a trecut din mainile unora in ale altora de nenumarate ori, pana in 1815 cand, in urma infrangerii lui Napoleon, Franta a trebuit sa predea Angliei numeroase colonii, printre care si St Lucia. Desi englezii au stapanit aproape 200 de ani (St Lucia si-a proclamat independenta abia in 1979), nu au schimbat niste elemente esentiale – majoritatea localitatilor au nume franceze (Castries, Soufriere, unul din rauri purtand numele de „Cul de Sac”), iar imensa majoritate a insularilor sunt… catolici! E drept, limba oficiala este engleza, dar limba vorbita este creola, o combinatie intre franceza (cu precadere), engleza si limbi africane. 85% din populatie este de origine 100% africana, vreo 10% sunt combinatie, iar 5% albi sau indieni… Sefa statului continua sa fie regina Elisabeta a Marii Britanii, dar probabil nu a mai trecut de mult pe aici, pentru ca pe bancnote continua sa troneze cu o poza ca la 30 ani! De altfel, soferul ne spune cu amaraciune ca ce ii trebuie regina (reprezentata de „guvernatorul general” care troneaza intr-un palat deasupra Castries-ului), cand el nu poate sa calatoreasca liber si fara vize in Marea Britanie… Vorba aia, poate omul vrea sa-si vada sefa suprema si nu poate sa se duca…

Dupa ce trecem destul de in viteza prin Castries, urcam pe un deal care domina orasul pentru panorama de rigoare. Si exact vizavi de palatul guvernatorului general (care e, de fapt, guvernatoare, este o femeie), ne oprim la un punct de panorama foarte frumos… Castries-ul imbratiseaza un golf vast, capabil sa primeasca vase de mare capacitate (inclusiv vase de croaziera, dar de trei zile de cand sunt aici n-am vazut niciunul), iar, mai departe pe fundal, putem vedea silueta insulei Martinica…

Prin zona, trecem si prin spatiul „educational” – campusul universitar in care se afla si cateva licee… Trecem cu masina printre copii in uniforma. Il intreb pe sofer daca a fost vreodata in strainatate… desi insula este extrem de mica, sunt multi care nu au calcat in viata lor in afara insulei lor, desi atat Martinica, cat si St Vincent & Grenadines se pot vedea cu ochiul liber… Omul nostru, Eric, zis si Rico, a fost in anii ’60 in State. Atunci, St Lucia trimitea cate 1.000 de oameni in State sa faca „munci grele”. A mai fost in Barbados si in Martinica, unde sunt preturi mai mici ca in St Lucia. In ultimele decenii, insula mare producatoare de trestie de zahar a renuntat la productia acestei plante in favoarea bananierilor – exportul de banane este pe locul 2 intre industriile aducatoare de valuta forte dupa turism… Ii spun lui Rico ce bun e sucul de trestie de zahar, am baut in Cuba, cu putin lime…. Il simt cum inghite in sec… „Aici nu se mai face decat in octombrie, cand e un eveniment in care batranii le arata tinerilor cum se traia pe vremuri”… Atunci nu existau decat doua licee, nu exista facultate, acum sunt destule licee si Castries are un ditamai campusul, destul de bine intretinut in locul unde au fost baracile armatei britanice si unde francezii s-au batut cu englezii pentru dominatia insulei.

Dupa pozele de rigoare, o luam pe drumuri pline de serpentine printr-un peisaj superb, de poveste – totul verde, cu palmierii, cocotierii si numerosii bananieri care dau un „spice” tropical… Totul e verde, flori, soseaua serpuieste pe culmi de dealuri…. Si cum, evident, suntem la tropice in sezonul ploios, se pune si o mama de ploaie care se termina in 10 minute si apare din nou soarele… Cum sa nu fii fericit in St Lucia cu atata soare?

Totusi, dupa capitala, daca o iei pe drumuri prin sate, iti dai seama ca Paradisul este sarac. Case micute, facute dintr-o cherestea ieftina, tocmai buna de luat pe sus la urmatorul uragan, rufe la ferestre, multi desculti, dar si mai multi care zac alene pe sub cate un pom la umbra… E cald, e umezeala, iar bananele cresc singure… Sau poate or fi si alte motive.

Trecem prin cateva localitati, niste sate mai mari – Canaries, Anse la Raye  – pentru a ajunge in final la Soufriere, orasul care este inima si sufletul St Luciei, primul oras fondat de colonistii francezi… Aici nu mai vezi splendoarea vilelor din nord sau chiar si cladirile decente din capitala, aici se afla clasa muncitoare intr-un oras in care secolul al XXI-lea nu a sosit inca…. Dar asta nu-i impiedica pe locuitori sa zambeasca la trecatori, in plus, desi m-am invartit inclusiv in zona bisericii, nimeni nu a venit sa-mi ceara vreun ban.

Peisajul natural din jurul lui Soufriere este insa superb… Se afla la picioarele Pitonilor, impunatorii pinteni de munte care domina orasul de la peste 1.000 de metri… si in afara Pitonilor, de jur imprejur, munti inverziti nu te lasa sa nu le faci loc pe SD-ul aparatului foto. Numele de Soufriere vine de la izvoarele sulfuroase din preajma localitatii, unul din cele cateva obiective turistice care atrag autobuzele cu turisti in oras.

Dupa ce urcam un pinten de munte, ajungem in singurul vulcan drive-in din lume (sau cel mult asa ne spune Lonely Planet)… Aici se afla un vulcan inca activ, dar care a erupt de cateva ori, ultima data in secolul al XVIII-lea si caldera s-a rupt… in schimb, exact langa sosea, poti admira (si mai ales inspira) un peisaj selenar in care fierb daca nu cazanele iadului, in schimb apa plina de sulf, fier, magneziu si alte cateva minerale… Dupa plata a 8 dolari USD (4 dolari daca ii convingeti ca sunteti copii, eu nu am reusit), impreuna cu o ghida cam plictisita (pe la final, cand a vazut afisul „Gratuities accepted” s-a mai inviorat), te duci pe o poteca in jurul acestui peisaj selenar si cam mirositor… aflam ca o putem incurca daca picam in apa care clocoteste la vreo 100 de grade Celsius (un ghid a cazut in namolul fierbinte si a scapat cu „doar” niste arsuri de gradul II… Dupa accident, si-a schimbat brusc cariera si a devenit pescar, preferand apa cu o temperatura mai rezonabila a Marii Caraibelor).

Mai jos, poti sa faci si niste bai cu namol, dar cum nu am prea savurat asa ceva nici la Techirghiol, parca nici sulful de aici nu mai inspira prea mult, asa ca, dupa pozele de rigoare cu acest tinut selenarodiavolesc, am tulit-o spre niste locuri mai paradiziace… Si cum St Lucia este „pur si simplu frumoasa” cum spune sloganul lor turistic, ei bine, va dati seama cum poate sa arate o… gradina botanica.

Pe un deal deasupra lui Soufriere se afla Diamond Botanical Garden… Domeniul a fost garantat de insusi regele Ludovic al XVI-lea in 1784, iar actualii proprietari sunt tot englezi… Aici s-au construit niste bai unde se tratau trupele franceze rezidente in Caraibe (si nu numai, poate cel mai faimos client ester imparateasa Josephine, nevasta lui Napoleon, care a copilarit pe aici, ai sai fiind ceva mahari in administratia coloniala), dar care au fost distruse in timpul Revolutiei Franceze… Au fost refacute destul de recent si deschise celor doritori, dar, sincer, nu prea au darul sa te inspire… In schimb, gradina te inspira destul de mult, mai ales daca iubesti florile, pentru ca este o nebunie de culori, de nuante, de frumos… Florile de banan rosii, arborii de cacao si mango, bambusi (pe care nu ai voie sa scrii cum ne zice un afis), ginger si multe alte flori pe care nu le cunosc, iar la final, rasarind brusc din jungla, o pitoreasca  priveliste: cascada unde Superman personal a cules o orhidee si a daruit-o lui Lois Lane in filmul Superman 2 (cred ca Superman a facut prea mult uz de puterile sale pentru ca nu am vazut nicio orhidee, le-o fi luat el pe toate).

Dupa mai bine de o ora de plimbare prin gradina botanica a Paradisului, alungati si de un nor negru care s-a concretizat rapid, dupa ce ne-am imbarcat in masina, intr-o ploaie scurta, dar violenta, am decis ca e timpul sa revenim acasa si am luat lungul drum pe sosele pline de gropi, dar inconjurate de frumusete… Si, pentru ca si in Paradis omul are de suferit, nu pot sa nu mentionez ca acum mai putin de un an, in octombrie 2010, uraganul Tomas a lovit St Lucia, distrugand numeroase case, drumuri (inca se lucreaza la refacerea infrastructurii), dar si luand cateva vieti omenesti. Atat Captain Typhoon de ieri, cat si Rico ne-au povestit (Rico ne-a si aratat) despre familia a carei casa a fost ingropata de o alunecare de pamant si ale carei trupuri nu au fost gasite nici acum, la aproape un an….

Si, pentru a sublinia ca uraganele sunt un lucru foarte serios aici, la intoarcere ne-am oprit intr-un supermarket din Castries unde exista un anunt special pentru produse „Hurricane Essentials”…

Maine, ultima zi „plina” din St Lucia. Nu stiu inca ce voi face, dar ma voi lamuri rapid 🙂 Sper… Dar despre asta, va voi povesti maine :).

Biblioteca din Castries – cladirea reprezentativa a capitalei

Cu Castries-ul in spate

Castries

Castries, capitala St. Lucia

Universitatea din Castries

satul Canaries

pe urmele lui Tomas… aici a fost ingropata o casa

Oraselul Soufrier si pitonii

Soufriere vazut de sus

pe strazile din Soufriere

Biserica – punctul focal al comunitatii

DN 1 din St. Lucia

Izvoarele sulfuroase

Descult (pe jumatate) printre minerale

Emanatii sulfuroase

O ciorbita clocotinda… Ingrediente: sulf, magneziu, fier, obsidium si alte E-uri

Din nou, Soufriere

Pe strazile din Soufriere

Paradisul din paradis – Diamond Botanical Garden

Floarea de banan

Pink Torch Ginger

Liane in asteptarea lui Jane     

Arborele de cacao – din fructele acestea se faca ciocolata

Gradina botanica

Spre „cascada lui Superman”          

Si sa revenim cu picioarele pe pamant 🙂