Nu exista niciun autobuz direct intre Kars si Dogubeyazit. Am fost nevoiti sa mergem mai intai pana la Igdir, pe un drum in mare parte neasfaltat si de acolo am luat un maxi-taxi pana la Dogu. Pentru un turist ratacit este aproape o misiune imposibila, pentru ca toata lumea vorbeste numai turceste si detaliile nu sunt deloc usor de aflat: de unde se ia autobuzul din Kars, unde se schimba cu maxi-taxi in Igdir, de unde se iau bilete, care e orarul. In Kars am avut noroc cu Necmetin, proful de germana care ne-a ajutat sa cumparam biletele pana la Igdir si ne-a explicat ce si cum. Mai departe insa, ne-a lasat in grija lui Allah.
Dupa aproape trei ore pe drum am ajuns la Igdir. Autocarul a oprit la o autogara in afara orasului; de aici am vazut pentru prima oara muntele Ararat. In autogara, confuzie maxima, mi-a fost imposibil sa aflu cum se poate pleca mai departe spre Dogubeyazit. Nu am inteles decat ca microbuzul nu pleaca de la autogara, ci de undeva din oras. In jurul nostru se stransesera cativa indivizi care isi dadeau si ei cu parerea in turca, foarte frumos din partea lor dar complet nefolositor. Pana la urma Allah si-a facut simtita interventia divina si din public a iesit un tip care ne-a zis intr-o germana aproximativa ca ne duce el cu masina in Igdir.
Foarte dragut din partea lui, ii sunt recunoscator. Am mers cu el cu masina cam zece minute pana in centrul orasului, nici bani nu a vrut sa ne ia, v-am zis doar ce oameni draguti am intalnit in Turcia. Ne-a lepadat intr-un soi de piata, aflata in fata unei moschei ascunse dupa niste blocuri. Pentru prima oara am avut un sentiment de neliniste cand am vazut in ce aglomeratie am nimerit. Era nebunie curata, daca ar fi sa facem o comparatie, Istanbulul ar parea depopulat. In tot balamucul am reusit sa identificam microbuzul care urma sa plece spre Dogubeyazit. Ne-am inghesuit cu tot cu bagaje si am pornit spre Dogu printr-un podis dominat de silueta tuguiata si inzapezita a Muntelui Ararat. Pe drum am vazut primele indicatoare rutiere care aratau directia spre Iran.
Am ajuns la Dogu o ora mai tarziu. Situat la 35 de kilometri de granita cu Iranul, de fapt ultimul oras turcesc inainte de Iran, in Dogubeyazit atmosfera este unica. Aici chiar am avut sentimentul ca incepe Orientul cel adevarat. Nu cred sa mai existe vreun alt oras in Turcia atat de aglomerat, de pestrit, de colorat, de exotic. Orasul este plin de calatori care merg spre Iran sau vin dintr-acolo; existenta si vibratia acestui loc se invart in jurul comertului si a relatiei cu Iranul. Mai sunt si turisti care vin la Dogu doar ca sa viziteze palatul Ishak Pasha sau ca sa isi pregateasca ascensiunea pe Muntele Ararat, dar cei mai multi straini sunt calatori care fac un ultim popas in Turcia inainte sa treaca granita in Iran.
Microbuzul ne-a lasat pe o straduta inghesuita intre niste blocuri de mahala. Nu am fost in stare sa ma orientez dupa harta din ghid ca sa gasesc hotelul. Am mers vreo zece minute in directia gresita, pe o strada plina de negustori si copii care se tineau scai de noi. Cand ne-am dat seama ca hotelul se afla in partea opusa a orasului am incercat sa luam un taxi. Nu am gasit. Noroc ca turcii cumsecade si saritori apar exact atunci cand aveam nevoie de ei: cum stateam noi in strada asteptand dupa un taxi a oprit o masina cu doi tipi inauntru care ne-au vazut dezorientati si s-au oferit sa ne duca ei pana la hotel. Noua ni s-a parut deja o chestie normala si nu am stat prea mult pe ganduri. Acuma pe bune, asta numai in orient cred ca se poate intampla, sa opreasca cineva sa te ia din mijlocul drumului doar pentru ca te vede cu sarsanalele in carca. Si asta de doua ori intr-o singura zi, pentru ca in urma cu doua ore, la Igdir, avusesem parte de acelasi tratament VIP. Dupa ce ne-am suit bucurie mare cand le-am zis ca suntem din Romania: Hagi, Popescu, Lucescu, toata crema fotbalistica. Unul din ei chiar stia cateva cuvinte in romana pentru ca fusese la “Bukres cu afacere”. Foarte simpatici amandoi. Evident ca nu ne-au luat bani. Si ne-au ajutat si cu rucsacul pana in receptia hotelului. Nota zece turcilor pentru ospitalitate.
La hotel, surpriza. Pentru ca una dintre moscheile orasului era chiar in curtea hotelului (sau, ma rog, invers), practic am dormit o noapte cu muezinul in balcon. Click pe filmuletul de mai jos ca sa vedeti ce bine se aude slujba de seara din varful minaretului si ce frumos se vede muntele Ararat la asfintit. Pe strazi nu era nimeni pentru toata lumea era ocupata cu infulecatul dupa postul de peste zi care tocmai se incheiase.
Pentru noi posibilitatile de a profita la maxim de prezenta noastra in Dogubeyazit au fost limitate. Viza de Iran nu aveam, deci nu puteam trece dincolo, iar antrenament si aptitudini de urcat pe munte nici nu putea fi vorba (e greu sa te urci pe Ararat: ascensiunea dureaza trei zile si trei nopti, se face cu ghid local si cu magari care iti cara sarsanalele; se doarme pe munte in corturi; de la 3000 de metri in sus ai nevoie de bocanci cu tinte pentru gheata si zapada si trebuie sa fii oarecum priceput in ale muntelui). Cum eu sunt priceput mai degraba in ale plajei si marii, doua lucruri imi mai ramaneau accesibile: sa vizitez Ishak Pasha si sa ma bucur de atmosfera exotica din Dogubeyazit.
Ishak Pasha e un palat construit de turcii otomani prin secolul 18. Nu e deci foarte vechi, insa este deosebit de bogat decorat, ca sa nu mai vorbesc de decorul spectaculos in care se gaseste. Nu e departe de Dogu, doar la vreo cinci kilometri. Drumul urca insa destul de abrupt asa ca singura solutie pentru a ajunge la palat este taxiul. Negocieri intense pe o straduta de langa hotel, pana la urma am arvunit un Fiat prapadit cu un sofer kurd foarte simpatic, care ne-a confirmat ca in limba kurda pisic inseamna, la fel ca in romana, tot pisic. Am lasat Dogu in spate si am inceput sa urcam pe un drum de piatra cubica. Tocmai cand drumul serpuia si se proptea mai abitir in coasta dealului am ramas fara benzina. Motorul s-a oprit si Fiatul nostru a inceput sa se scurga dubios inapoi la vale. In acel moment un Audi inmatriculat in judetul Dolj cobora agale dealul si trecea pe langa noi. Eu n-am priceput nimic din toata scena, nici de ce arvunisem o masina fara benzina, nici ce cauta un Audi cu numere de Dolj pe acele coclauri. Doar un lucru mi-a fost clar: la palat trebuia sa ajungem pe jos.
Sus peisajul e superb. Palatul, construit din piatra si cu o cupola acoperita cu tigla rosiatica, domina valea in care se vede mic de tot Dogubeyazit. Tot platoul pe care se afla palatul este flancat de munti stancosi si chei. Pacat insa ca nu se vede si Araratul, ar fi iesit niste fotografii strasnice cu Ishak Pasa si cu vulcanul in fundal.
Intrarea in Ishak Pasha se face printr-o poarta monumentala cu traforaje in piatra. Urmeaza prima curte a palatului, cu o fantana elaborata din piatra oranj. In a doua curte se vede un mormant foarte bogat decorat si mai departe se trece in harem. Peste tot se vad urmele sistemului de canalizare, in ghid scrie ca exista incalzire centrala si apa curenta, deci palatul era extrem de luxos pentru timpul sau. Am mai vizitat o moschee, diverse bucatarii si camari si o alta serie de apartamente, de data asta destinata barbatilor. Decoratiile sunt prezente peste tot, o sa vedeti mai jos in fotografii.
Oprirea noastra la Dogubeyazit a fost scurta. A doua zi dimineata la opt am plecat cu un microbuz spre Van, urmatorul stop pe harta. Aveam asteptari mari de la Van, un oras pe care ghidul il descrie ca cel mai liberal din tot estul Anatoliei. Dar nu neaparat pentru asta, ci pentru ca se afla langa lacul cu acelasi nume, cel mai mare lac sarat din Turcia. De fapt, Van-ul ne-a cam dezamagit mai ales din cauza ca daca n-am fi stiut de lac, din oras nici nu ne-am fi data seama de existenta lui. Van-ul cel modern ignora complet lacul, nu sunt barci, nu e o promenada, nu e nimic. Deh, toate spre bucuria ecologistilor, care aplauda faptul ca oamenii nu-si baga nasul prea tare in lac, si spre dezamagirea turistilor care in mod sigur ar fi atrasi de ceva activitati pe aceasta intidere de apa calda, sarata potroaca si incredibil de frumos colorata. Orasul vechi era construit chiar in buza lacului dar, din cauza cutremurelor si a diverselor invazii si razboaie acum nu a mai ramas nimic din el, in afara de un tapsan mocirlos.
Am ajuns la Van pe la pranz. Ne-am cazat la un hotelul pe care il arvunisem deja din Dogubeyazit si am cunoscut la receptie doi francezi care veneau tot de la Dogu. Erau morti de oboseala, chinuiti de febre musculare si rupti de bataturi pentru ca atacasera varful Araratului cu doua nopti inainte, dupa alte doua zile de urcus. Pana la urma i-am convins sa inchiriem impreuna o masina ca sa mergem la insulita Akdamar, cel mai important lucru care se poate vedea langa Van. In afara de faptul ca doar asa aveam ocazia sa vedem lacul si eventual sa ne mai si scaldam, pe insula este o bisericuta armeneasca celebra pentru decoratiile si frescele bogate. Am petrecut o dupa-amiaza foarte placuta la Akdamar, holbandu-ne cand la lac, cand la biserica veche de prin anul 920.
Soferul nostru, manager de hotel si taximetrist de ocazie la turisti, ne-a dus pe seara si la citadela Van-ului. Este de fapt o cetate foarte veche, construita de urartieni prin secolul noua inaintea erei noastre, cocotata pe un deal aflat la vreo trei kilometri de centrul orasului. Am urcat pana ni s-a acrit dar a meritat tot efortul pentru ca sus am fost rasplatiti cu un asfintit superb, cu o priveliste minunata asupra orasului si lacului si cu o liniste de parca eram la capatul lumii.
Seara, inapoi in oras, toti locuitorii iesisera la cumparaturi pe strada principala. Asa am aflat ca, pe masura ce Ramadanul se apropie de sfarsit, traditia spune ca toata lumea trebuie sa intampine Eid ul-Fitr, adica cele trei zile de sarbatoare, in haine noi. Asa ca era o vanzare la textile ceva de speriat. Era imbulzeala mare atat in magazinele cu branduri occidentale (gen Rodi Mood) dar si la dughenele ambulante care vindeau trusoul complet: adidasi, ciorapi, chiloti, blugi, tricouri, camasi. Iar negustorii zbierau din toti bojocii de te asurzeau daca te nimereai pe langa ei cand isi strigau marfa.
In ziua urmatoare aveam bilete pentru Diyarbakir dupa-amiaza la ora 3. Am avut deci o dimineata relaxanta in Van. Am mers la muzeul de arheologie unde au o colectie de 30 de stele descoperite in 1998 in situl arheologic de la Hakkari. 30 de portrete de barbati si femei sunt reprezentate, cu tot cu uneltele, cu armele si cu obiectele lor. Muzeul sustine mandru ca aceste stele sunt unice in tot orientul apropiat, nu s-au mai descoperit altele pana acum. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca masuratorile au aratat ca dateaza din secolul 15 inaintea erei noastre, adica de acum 3500 de ani.
Si cu asta se incheie aventurile prin Dogubeyazit si Van. In episodul urmator poposim la Diyarbakir, capitala neoficiala a Kurdistanului, si vizitam pentru o zi Mardin-ul, un orasel atat de fermecator si de exotic incat am avut impresia ca trecusem din greseala granita in Siria.
Imagini Dogubeyazit si Van
In apropiere de Dogubeyazit, pe drumul de la Igdir: pepenii sunt valuta forta in Turcia
Muntele Ararat vazut din balconul camerei de hotel
Dogu vazut de sus, de langa Ishak Pasha
Palatul. Remarcati zidul de aparare
Intrarea in prima curte a palatului
Prima curte. Fantana din piatra oranj. Trecerea in cea de-a doua curte se face prin aceasta poarta decorata in piatra
Haremul
Leii stau de straja
Print si cersetor. Din palat se vede un bordei din piatra
Nu te mai saturi sa-l privesti. Ishak Pasha vazut dinspre o moschee mai veche, de secol 16
Strada principala din Dogu la ora opt dimineata. Mergeam sa luam microbuzul pentru Van
Pe drum undeva intre Dogubeyazit si Van
Cumhurriyet Caddesi, adica strada principala din Van
Lacul Van. Se vede cu ochiul liber ca e sarat potroaca
Bisericuta armeneasca de pe insula Akdamar
Decoratii foarte bogate cu motive biblice
Pictura interioara a bisericii
David si Goliat
Fresca albastra ca lacul
Barcazul care ne-a adus pe insula
Inapoi catre Van. Cine are viza carmeste la dreapta spre Iran
Urcam spre citadela din Van
Van-ul vazut de sus si zidurile cetatii
Asfintit de soare in lac
Mai are putin si apune. Toata lumea iute la masa
Muzeul din Van. Stela veche de acum 3500 de ani, descopetita la Hakkari
Bocancii cu tinte despre care vorbesti se numesc coltari si sunt niste „talpi” metalice cu 10-12 colti pe margine ce se ataseaza prin niste curele(cei clasici) sau printr-un mecanism cu niste tije(cei automati) de bocanci si ajuta la mersul pe gheata.
Tu ai avut noroc cu bunii samariteni pe care i-ai intalnit, noi am negociat, n-am avut bafta de favoruri. Asta de la Erzurum spre nord (muntii Kackar) si apoi spre granita georgiana.
Abia astept sa ajung in zona. Descrierile voastre mi-au ajuns la inima !