A patra zi de India a fost rezervata exclusiv Agrei, cea de-a treia componenta a Triunghiului de Aur – Jaipur… ramanand nebifata din lipsa de timp. Am inchiriat de la hotel o cursa care, pe langa transport, asigura ghid, mic dejun la un motel pe drum si pranz la alt hotel de 5 stele din Agra, din acelasi lant hotelier, desigur. Costul este de 100$/persoana, plus biletele de intrare la Fortul Rosu din Agra si Taj Mahal cam 30$, si cui nu-i place apa plata si vrea alte bauturi la masa de pranz, se tarifeaza separat, va spun eu din proprie experienta 🙂

Desi sunt numai 200 km intre Delhi si Agra, drumul se strabate in aproximativ 5 ore la dus si cel putin 5 ore la intors. Este un drum relevant pentru realitatea indiana. Un haos general in trafic. Pe prima banda, de regula, merg motociclete si biciclete. Are regim de autostrada, de vreo doua ori (culmea?!) si platesti. Nu trebuie sa te mire nimic. Strabati orasele de o mizerie crancena, sfintele vaci mai „ajuta” si ele la aglomeratie, maimutele zburda nestingherite, iar cel mai mare haos e in oraselele care mai au cate o intersectie si legea tupeului este primordiala. Vin toti din toate partile.

Dar sa-l luam pe indelete. Pana am iesit din Delhi, am vazut si magazine, si cartiere rezidentiale, cu cladiri care nu depasesc 15 etaje, nu ca nu ar permite solul, ci pentru ca asta e traditia, Fiind dimineata, lumea se duce la serviciu, unde or lucra, spre periferii. Plin de tuk-tukuri, cu cate 10-12 oameni inghesuiti, motocicletele iti rezerva si ele surprizele lor, vezi de la 1 pana la 4 persoane pe o motocicleta mica. Femeile merg mereu cu picioarele intr-o parte, cum mergeau demult pe cal, probabil nu le permite sariul sa incalece.

Si iarasi un orasel, iarasi haos, iar vaci… la un moment m-a incercat un zambet. Trei vaci stateau linistite langa un magazin, in timp ce prin fata noastra trecea un car la care tragea un bou. Ma gandeam: „Ia uite si la astia, tot ca la noi. Boii muncesc, vacile, la shopping”. Piete haotice, intersectii nenorocite din nou. Din cand in cand din fata iti vin masini pe interzis. De regula, astia care merg pe interzis, merg pe prima banda (biciclisti-motociclisti, cum spuneam). In masina (o Toyota Land Cruiser), un frig groaznic. Ii zic de cateva ori soferului sa mai „subtie” din aer. La un moment dat, soferul coboara sa ia o viza sau ceva de genul asta. Probabil ca intraseram in alta provincie. Acolo un „indian” ca al nostru (si la propriu, si la figurat) sta cu un par in mana si cu doua maimute in lesa. Vrea bani pentru cine doreste poze cu maimutele. Dar face o greseala. Da drumu’ la o maimuta care avea un maimutel mic si dragut foc agatat de burtica ei si, hop!, se pliaza pe geamul masinii noastre. In secunda doi, patru aparate foto din interior imortalizeaza „minunea”. Cobor sa fumez o tigara si „indianul” facea ca toti dracii sa-i dam bani, ca am pozat maimuta. Si imi arata:1, 2, 3, 4 poze. Si se agita „indiannul”… si facea o galagie… ca mai aveam putin si il bateam. I-am zis ca nu ma intereseaza, ca ce a cautat maimuta pe masina noastra. Ala era teritoriul nostru si pe el puteam sa facem ce vrem. Si-a dat seama tiganul ca aveam dreptate si a lasat-o mai moale, a mai insistat un pic, i-am dat cu flit, in timp ce ii afisam o mutra scarbita si ii explicam si verbal elegantul gest care simbolizeaza: „zbori!”. Si plecam mai departe si incep sa apara intai niste moschei foarte mari si frumoase, se complica traficul si mai mult, semn ca am ajuns in Agra.

Ajungem in Agra. Un orasel cu o populatie aproximativ cat Bucurestiul (cca 3,6 mil.), cu cladiri in contradictoriu, cu sticla si mahala, insa, spre deosebire de Delhi, lipsit de verdeata. Fiind 45 °C, m-am decis sa ma astept la ce e mai rau.

Prima oprire Mormantul lui Akbar. Aici ne preia „ghidushul” nostru, care era chiar indignat ca nu ii raspundem la salut. De unde naiba sa stim noi ca e ghidul nostru, cand soferul tocmai ne instruise ca nu trebuie sa raspundem nimanui, pentru ca sar baietii sa-si comercializeze produsele. Pana ne-am prins noi ca e om bun si nu om rau, i-a trecut supararea. Nici nu avea incotro. Pe acest tovaras mogul (Akbar) il „cunoscusem” inca din prima zi, cand, de la Portile Indiei, ne-am intors la hotel, cea mai lunga portiune mergand chiar pe bulevardul Akbar. Cu ocazia asta am aflat ca e nepotelul lui Shah Jahan, „vinovatul” pentru Taj Mahal. A fost un mare erou la dansii. Ce sa zic… o gradina mare, patru porti principale, mari frumoase si identice, iar in mijlocul ei, un mausoleu interesant, in care se afla mormantul lui Akbar. Inauntru nimic spectaculos, te incalta doi indivizi la intrare, cu niste papuci, contra „imensei” sume de 10 rupii, treci printr-un coridor stramt si scurt si ajungi la un mormant de marmura, langa care sta un batran cu o barba lunga, cu niste lumanari si bani insirati pe acolo, iar cand vede ca vrem sa iesim, incepe „show-ul”:”aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa”, pe o tonalitate similara sirenei de la raposata uzina Aro, cand se schimbau turele. Sau ca o alarma care iti anunta bombardamentul. Nu ne-a impresionat, nu am lasat nimic, macar am invatat ceva, cum corpul este ingropat pe o parte, cu capul spre nord, astfel incat fata decedatului sa fie orientata spre Mecca. Iar simetria care troneaza in toata arhitectura si nimicul din camera mortuara ne sunt explicate de insusi ghidul nostru: „because he loved simplicity 😀 (ne-a bagat un ranjet) and he loved symmetry :D”.

Ne intoarcem la masinuta noastra (de 7 locuri, daca ne-am fi strans mai multi de la hotel, ne-ar fi dat un microbuz, asa ca a fost mai bine), urcam cu tot cu „ghidus” si, printr-un trafic care ma facea sa imi fie dor de Bucuresti, ne strecuram spre Fortul Rosu.

Ajungem si da, intr-adevar, un loc superb. A fost reconstruit de acelasi Akbar, lucru care de altfel mi-a convenit, pentru ca majoritatea monumentelor importante au legatura cu aceleasi personaje. Niste ziduri rosii inalte de 22 de metri, pe o suprafata imensa. Ghidul ne trage la umbra unui pom, pentru a ne explica cate ceva despre fort, insa a trebuit sa fie intrerupt de cateva ori pentru niste sedinte foto. Prima data ne-au venit doua indience in sari, care au cerut respectuos voie sa se pozeze cu noi. Ne-am mirat putin, dar am acceptat. Cea din spatele camerei foto (cu film) tremura toata de emotie, uitase si sa traga filmul, dar a reusit sa ne imortalizeze. Se schimba intre ele si scopul este atins. Ghidul isi continua prelegerea, de pe o bancuta din apropiere, patru tinere ne pozeaza cu telefonul, chicotind si aratandu-si una celeilalte capodoperele surprinse, se mai si apropie, mai fac niste poze si pornim spre interiorul fortului. Intre timp a mai suferit niste modificari sub dominatia engleza, pentru a face loc trupelor calare (pe elefanti), cum au tot modificat englezii, caci nu stiu de unde, ca sa fac o paranteza, dar umbla niste zvonuri „istorice” false, cum ca sariul isi are originea in dominatia lor, cand sclavii lor indienii erau platiti cu mai nimic si femeile erau rasplatite cu niste cupoane din care isi puteau lua 5 m de stofa. Iar ele, din lene, nu prelucrau materialul si il puneau pe tot pe ele, legandu-l la brau cu o sfoara, si astfel a aparut sariul. Cel putin ciudata abordare a istoriei, cand, de fapt, el isi are originile cu cateva mii de ani inainte de Cristoshelu’ nostru (inaintea erei noastre, cum ne-a invatat regimul comunist). Dar sa revenim la oile noastre. Fortul are multe incinte si curti interioare. Aici a fost inchis si bunicutul lui Akbar, Shah Jahan, intr-o incapere cu vedere spre mormantul mult iubitei lui Mumtaz Mahal, adica spre mausoleul Taj Mahal, care se afla la o distanta de aproximativ 2,5 km. Mai sunt tot felul de camere interesante, cu pereti dubli, printre care se baga apa rece, pentru a asigura „climatizarea”, gradinile destinate desfraului, cu piscine si chiar cu jacuzzi, primul jacuzzi din lume. Ghidul mai povesteste, bastinasi mai vin pe langa noi si ne privesc tamp, cu gura cascata la propriu, toti ne privesc ca pe niste ciudatenii, ne mai pozeaza, terminam turul si ne facem drum spre masina, prin marea de comercianti agasanti pentru unii, cuminti pentru mine, care m-am mai rastit la doi, sa dispara. Pauza de masa si atunci, si acum. Voi reveni cu partea a doua. Pentru ca vorba ghidului: „Sa nu zabovim prea mult la masa, pentru ca avem o viata intreaga sa mancam, insa pentru a vizita Taj Mahal… poate se intampla doar o data in viata”.

Gata si cu masa si ne imbarcam pentru Taj. Ajungem intr-o parcare mare si de acolo suntem preluati de un autobuz vechi si rablagit. Stand cu cotul pe geamul deschis, simteam cel mai fierbinte aer cu care m-am intalnit pana acum, gandindu-ma ce ne va astepta sus, unde marmura reflecta si caldura, si lumina.

Cate cuvinte si despre aceasta minune a lumii din cele sapte. In cultura indiana, lumea se imparte in doua: cei ce au vazut Taj Mahal si cei ce nu l-au vazut. Ma bucur ca am avut ocazia sa fac parte din prima jumatate. Media zilnica ajunge la 20.000 de vizitatori, asta in conditiile in care pe straini ii costa de 35 de ori mai scump biletul de intrare, decat pe localnici.

Poate si adevar, poate si marketing, istoria are la baza o frumoasa poveste de dragoste dintre un print mogul, devenit apoi imparat (Shah Jahan – bunicul lui Akbar) si o printesa persana, devenita Mumtaz Mahal, acesta nefiind numele ei adevarat, ci insemnand ceva de genul „cea aleasa palatului”.

Majoritatea ghizilor si scrierilor se refera la a doua parte a casniciilor lui Shah Jahan. O sa o narez, pe scurt, varianta extended.

A fost odata ca niciodata un mogul, Shah Jahan pe nume, care s-a casatorit cu o printesa frumoasaaaaa, de palea si soarele de pe cer. Buna, intelegatoare si foarte inteligenta. Numai ca… nu putea sa-i dea urmasi mogulului. Asa ca, intr-o zi, au hotarat sa divorteze, sa se ia cu alta printesa, insa cu o conditie. Daca nu ii face copii in trei ani, sa se intoarca la dansa. Zis si facut. Se ia cu o frumoasa printesa persana, deosebit de inteligenta, de diplomata si de altruista. Dragoste mare, trece un an, trec doi, dar copii… ioc. Cand se apropie de sfarsit si al treilea an, mogulul se duce la vrajitor si isi spune oful. Acesta rezolva imediat problema, dandu-i doua inele de aur. Unul cu piatra neagra pentru mogul, altul cu piatra rosie pentru doamna. Si imediat ramane insarcinata si ii aduce un mostenitor, si inca unul si inca unul, nu se mai termina in a-i aduce mostenitori, caci in cei 19 ani de casnicie au ajuns la cota 14. La nasterea celui de-al 14-lea, doctorul i-a spus ca nu este in regula, ca este foarte bolnava si o sa moara. Mogulul, disperat, se duce la mandra lui Mumtaz Mahal si aceasta il pune sa promita ca va ridica cel mai mare si mai mandru templu din lume, de care sa se minuneze toti, sa fie pe masura povestii lor de dragoste. Alte dorinte au mai fost sa se recasatoreasca, sa isi iubeasca fiii si sa-i viziteze mormantul la fiecare aniversare. Si moare. Intre timp, din cei 14 copii, traiesc numai sapte, patru baieti si trei fete. Si asa a demarat mogulul nostru proiectul celui mai amplu monument al vremii. Constructia sa a durat 22 de ani. Fiind musulmani, primul lucru care s-a ridicat a fost o moschee pentru muncitorii de la palat, a carei constructie a durat cinci ani. Palatul a durat inca 17 ani. Ce se remarca aici. O simetrie totala. Portile, drumurile, coloanele, pomii, tot, tot, in afara de cele doua morminte – o asimetrie intentionat realizata. Mormintele, de fapt, sunt goale, ramasitele pamantesti ale celor doi fiind ingropate mai inspre intrare. Atat pe latime, cat si pe inaltime si lungime, mausoleul are 55 m. S-a facut chiar si inca o moschee identica cu prima, insa numai de fatada, inauntru, de fapt, nefiind in realitate nimic. Coloanele din colturi nu sunt in unghi de 90 grade, ci intentionat facute in unghi de 96 de grade, in afara, in caz de prabusire sa nu afecteze mausoleul. Intre timp, mogulul, care deja a saracit rau imperiul mogul prin palatul la care ar fi muncit 20.000 de muncitori, intentiona sa faca pe malul celalalt al raului care apara si Fortul Rosu, un mausoleu identic pentru el, numai ca din marmura neagra. Nu s-a gasit niciun plan in aceasta privinta, au gasit englezii ceva ce se crede ca ar fi fundatia. Dar nici pentru Taj Mahal (Taj=coroana Mahal=palat) nu s-a gasit nici pana acum vreun plan. Dezastrul financiar fiind imens, a avut loc o revolta ca sa il impiedice sa-si duca la bun sfarsit planul, condusa chiar de primul fiu al lui Shah Jahan, care s-a autoproclamat imparat, inchizandu-si tatal in Fortul Rosu (cica sa faci copii 😛 ), cu vedere la mausoleul ridicat pentru iubita lui sotie.

Mausoleul isi schimba culoarea in functie de momentele zile, in functie de cum bate lumina. Inauntru… nimic deosebit, simplitate maxima. Pe afara, multe pietre pretioase lipite in marmura fin slefuita si niste motive care iti dau o iluzie optica, ca s-ar mari inspre varf, desi au aceeasi dimensiune. Am intrat cu niste pungi puse pe incaltaminte, pe post de papuci. Lume multa, colorata, normal… sedinte foto gramada, toata lumea ne adula, toata lumea ne zambea, toata lumea ne voia… in pozele lor. Oameni simpli, buni, inimosi, copilarosi.

Turul se termina cu o vizita la un atelier al unuia din a 9-a generatie din cei care au muncit la decorarea Taj Mahalului. Ne da un suc, ne pune un filmulet de vreo 10 minute. Ne arata la lucru pe fiu-sau si un nepot, tehnologia de lipire a pietrelor pretioase pe marmura fiind si acum necunoscuta. Sunt lipite cu un produs natural, foarte bun adeziv, insa compozitia o stiu doar ei, tehnologia fiind transmisa din tata in fiu. In cazul in care urmasii ar fi numai fete, aici moare si secretul, preferand sa il ia cu ei in mormant, decat sa se bucure altii de tehnologia lor. Apoi turul te scoate, evident, in magazin, unde multe obiecte din marmura si din santal iti fac cu ochiul, unele la preturi exorbitante, altele accesibile. Cumparam cate ceva si repede la masina, sa nu ne prinda seara.

Soferul… un adevarat pilot. L-a lasat pe ghid prin centrul Agrei, de unde mai avea doar 48 km pana acasa (2 ore jumatate de mers cu masina), mandru de locul din care se trage… de acolo s-a luat piatra cu care s-a construit Fortul Rosu. A mers apoi numai cu flashuri si claxoane, se baga la milimetru, nerv maxim. Ideea era sa nu ajungem in Delhi mai tarziu de 9 p.m., dat fiind ca dupa aceasta ora este permisa intrarea in oras cu camioanele.

Nebunie maxima pe drum, am facut numai 5 ore, gratie domnului sofer. Camioanele se inmulteau, multi tampiti veneau pe contrasens, camioanele vopsite si impodobite… haios foc, pe spatele tuturor masinilor scrie indemnul „Please Horn”, ei de regula avand un „copilot” in stanga, si scot mainile pe geam sa semnalizeze, capul sa se uite, retrovizoarele reprezentand niste suporturi bune pentru zorzoane si beteala colorata.

Tuk-tukurile… nebunie si cu astea. Am vazut si recordul: 18 oameni intr-o basicutsa d’aia mica, ultimii doi fiind agatati de o bara, chiar pe plafon. Intram in cele din urma in Delhi, vedem oamenii cum stau la coada sa manance din niste cazane jegoase, in cartiere marginase, trecem prin zona musulmana a orasului (foarte frumoasa) si ne intoarcem la hotel, dupa o zi plina.

Imagini Agra – Red Fort si Taj Mahal

In drum spre Agra

dai si de ricse, si de orice poate sa miste pe sosea

Red Fort Agra

In curtea interioara a Fortului Rosu

Prin superbele loggii

Taj Mahal vazut din Red Fort (adica cam ce vedea si Shah Jahan cand a fost inchis)

Si, in fine, superbul Taj Mahal !

Moscheea de langa Taj

Gradina Taj-ului

Parca e o scena din Slumdog millionaire

Si, in fine si o vaca comunitara 🙂