A treia zi in Vang Vieng, capitala backpackerilor din Asia de Sud-Est. Din pacate, astazi este si ultima. In toate ghidurile si pe net am citit ca relatia turistilor cu Vang Vieng e de tip “love-hate”. Iti place sau o urasti. Aparent, cei de 20 de ani si ceva ar iubi-o, cei mai in varsta ar fi in tabara opusa. Se pare ca inca mai am 20 de ani, ca, sincer, mi-a placut foarte mult. Poate si pentru ca am gasit niste activitati extraordinare – intr-o singura zi am zburat cu balonul, am facut cave-tubing si caiac intr-un peisaj de basm. Am fost si prin zona de baruri si, cat am stat, a fost chiar haios… poate n-as mai fi fost la fel de incantat daca as fi stat toata ziua… dar exista atatia carora le place.

In ultima zi ma decisesem sa ma plimb prin jurul orasului prin zona rurala… Sa inchiriez o bicicleta si s-o iau direct spre muntii atat de spectaculosi care, practic, au condamnat Vang Viengul la destinatia sa turistica. Vang Viengul nu e faimos numai pentru party-uri, lao-lao, prajiturile happy sau tubing, ci si pentru pesterile care abunda in relieful carstic din jurul orasului. De altfel, exista o anumita categorie de turisti – e drept, destul de restransa, care vine doar pentru pesteri… am vazut o pestera chiar faina in prima zi, dar hai sa mai vad una – se pare ca cea mai faimoasa, numita comercial “Blue Lagoon”… de fapt, citind Lonely Planet usor neatent, banuiam ca laguna cea albastra este in pestera… imi si inchipuiam un mic cenote Laotian de tipul celor vazute in peninsula Yucatan, o alta zona cu relief carstic.

Dupa ce imi las bagajele la receptie, ma duc sa iau micul dejun intr-unul dintre numeroasele restaurantele care repeta obsesiv al nu stiu catalea episod din “Friends”… pare chiar antrenant ca multi uita sa isi bage pana si banana pancake in gura de dragul filmului… In schimb, ma lovesc de o surpriza neplacuta – nu gasesc biciclete de inchiriat, ci doar scutere. Nu am condus in viata mea un scuter (corect, trebuie sa existe o “prima data”), dar parca nu as experimenta condusul de scutere pe drumul de costisa ce duce la Blue Lagoon…

Intreb “Bike?”… si de fiecare data mi se prezinta o motoreta… “No, without engine”… “A, a bicycle”… Cum spui tu, mestere… Pana la urma gasesc o baterie de biciclete roz-bonbon aliniate in soare la un colt de ulita. Ma mai intalnisem si cu nemtoaica ce cauta un hotel mai ieftin… statea si departe, si la 10 euro… i-am recomandat ca la mine e 8 euro, dar poate gasi si pe la 4 sau 6 pe strada secundara.

In fine, ma sui pe bicicleta roz si o iau spre podul care traverseaza raul Nam Song… Sa nu credeti ca Laosul este asa de inapoiat, chiar si in Laos s-a auzit de taxa de autostrada sau de taxa de pod… asa ca trebuie sa ma scarpin de 5.000 de kip (0,50 euro) pentru a plati taxa de pod… dar in fata mea apar niste munti cu adevarat superbi.

Drumul, dupa cum ma asteptam, lasa mult de dorit, dar ce conta, in jurul meu colti de stanca rasareau de te miri unde, satenii radeau cu gura pana la urechi (fericirea nu se exprima intotdeauna in iPhone-uri, iPaduri si Dolce & Gabbana), iar cand mi-era prea cald, aveam de unde cumpara niste apa… M-am oprit din cand in cand pentru poze, m-am si salutat cu doua americance cunoscute ieri pe platforma de baruri, dar care astazi stateau in portbagajul unui pick-up, in drum probabil spre vreo pestera. Ce mi s-a parut distractiv este ca, dupa ce am descoperit ca in Vietnam se falsificau hoteluri si agentii de turism, ei bine, in Laos, se “falsifica” pesteri… in drum, era plin de indicatoare spre “adevarata” Laguna Blue… care evident ca se afla intr-un alt sat care isi dorea si el o firimitura cat de mica din tortul cu kipi al turismului din Vang Vieng. Noroc cu harta din Lonely Planet…

Intr-un tarziu ajung si la pestera. Platesc intrarea intr-o imensa parcare si descopar un lac azur in care se arunca niste chinezi, spanzurandu-se de niste franghii… versiunea zonei barurilor, dar fara muzica si fara atata lume… in Laos, te poti imbaia oriunde. Inchiriez o lampa de cap si incep sa urc pe drumul destul de accidentat spre gura pesterii.

Pestera Tham Phu Kham este considerata sfanta de locuitorii zonei. De aceea, in interior se afla o statuia a lui Buddha asezat (pozitia de dinainte de a muri si a atinge Nirvana) intr-un cadru magnific, in semiobscuritatea data de vegetatia care impiedica soarele sa intre mai adanc in pestera, desi gura acesteia este cat toate zilele… Desi chinezii s-au marginit s-o faca pe tarzanii prin lacul de la picioarele muntelui, albii, ca de obicei, sunt cei care exploateaza… dupa mine, apare o gasca de vreo 10 americani si americance veniti in expeditie dupa, probabil, numeroase zile de dansat pe platforme si aruncat in apa. Din pacate pentru ei, au venit in exact acelasi echipament – flip-flopi in picioare, pantaloni scurti, tricouri transparente… iar pestera nu este deloc amenajata si e destul de accidentata… antrenamentul de Tarzan insa prinde bine pentru ca trebuie sa sari de pe un bolovan pe altul… Dupa ce o fata aluneca de era sa cada vreo 2-3 metri (a reusit sa se redreseze in ultima clipa), toata trupa imi recomanda sfatul de a se descalta si a merge desculti… te cam dor talpile de la bolovanii ascutiti, dar asta e, explorarea necunoscutului necesita si sacrificii. In plus, doar cativa au lanterna :).

Intram inca si mai in adanc in cautarea ipoteticului lac din interiorul pesterii si, dupa ce ajungem adanc, intr-un loc unde nu mai patrunde nicio urma de lumina de afara, ci doar cea de la lampile de frunte, hotarasc sa ma intorc… Am un microbuz de prins spre Luang Prabang, un drum de 6-8 ore, cum o da Buddha. Imi iau la revedere de la gasca desculta care continua sa mearga mai in adancuri si ma intorc la baza… o mica baie in laguna si fuga, trebuie sa bag viteza 6 km pana inapoi la Vang Vieng!

Pe drumul spre Laguna Blue, am fost depasit de cateva masini tip pick-up, pline cu oameni, dar si biciclete sau chiar si motorete… Ma gandesc chiar sa fac un mic autostop, dar, ghinion, nici  masina nu ma depaseste in drum spre Vang Vieng… Pana la urma, apas pedala mai hotarat si ajung la timp pentru a lua si pranzul… evident in compania lui “Friends” si a americanilor care sunt in pericol sa-si fractureze gatul de la atata privit…

Ma mai intalnesc si cu prietenii rusi care tocmai s-au trezit (noaptea se pare ca a fost lunga) si ne uram sa ne vedem undeva in lume… Ce e culmea este ca chiar ne vom intalni absolut intamplator aproape o saptamana mai tarziu in Bazarul de Noapte din Chiang Rai! Un microbuz plin cu polonezi si cehi ma salta de la hotel pentru a ma depune ulterior la autogara din Vang Vieng, de unde vom pleca mai departe spre Luang Prabang… niste olandezi sunt suparati ca li s-a promis un autobuz VIP si, de fapt, va fi doar un microbuz. In fine, dupa mai multe telefoane, vor sta in fata, calare pe geamantane si rucsacuri… Va fi un drum minunat, printr-un peisaj tulburator… din pacate, tulburatoare vor fi si serpentinele… pe vremuri Laosul se autodenumea drept “Regatul celor un milion de elefanti”… astazi este “Republica Populara a celor un milion de serpentine”… Niciodata nu mi-a fost rau de masina… o singura data… pe drumul spre Luang Prabang. Dar a meritat… pentru ca Luang Prabang este un oras magic! Dar despre Luang Prabang, orasul meu magic din Laos, in mod cert, cu alta ocazie!

Cum ajungi la Vang Vieng

Vang Vieng se afla pe asa-numita “Banana Pancake Trail”, ruta backpackerilor prin Indochina. Marea majoritate a turistilor sosesc din Thailanda… Practic, din Bangkok, Banana Pancake Trail trece prin Chiang Mai (se poate ajunge cu autobuzul, trenul sau cu o cursa low-cost Air Asia sau Nok Air), mai departe spre granita thailandezo-laotiana de pe fluviul Mekong si apoi doua zile pe marele fluviu pana la Luang Prabang (nu se merge noaptea, se doarme pe drum, la Pakbeng). De la Luang Prabang, vreo 6-8 ore cu autobuzul sau microbuzul pana la Vang Vieng.

Ce va recomand este “Reverse Banana Pancake Trail”, deoarece vei intalni un flux mai mic de turisti. Se pleaca seara din Bangkok, cu trenul, pana aproape de Vientiane, capitala Laosului (se schimba trenul la ultima gara thailandeza si apoi luati un tren laotian care opereaza pe unicii 3,5 km care compun reteaua Cailor Ferate Laotiene). Nu exista zboruri low-cost Bangkok – Vientiane, dar daca chiar vreti sa zburati, desi trenul este perfect confortabil, Lao Airlines si Thai Airways sunt singurele companii aeriene care opereaza intre cele doua Capitale. Lao Airlines este, de obicei, mai ieftina. Si totusi conceptul de zbor low-cost a ajuns si in Laos – Air Asia opereaza curse intre Vientiane si Kuala Lumpur. Asa ca, daca sunteti in Kuala Lumpur, aveti sansa sa gasiti zboruri mai ieftine decat din mult mai apropiatul Bangkok!

Unde sa stai in Vang Vieng

Vang Vieng are zeci de locuri de cazare, preturile incepand de la 20.000 de kip (2 euro) pentru o camera impartita cu mai multi. Daca vrei o camera single sau dubla cu baie proprie, o sa gasesti la 7-10.000 de kip (7-10 euro). Eu am stat la Sisavang Guest House, dar am facut rezervarea prin Agoda si am platit 8 euro pentru o camera single.

Cand sa mergi in Laos

Sezonul uscat si racoros este noiembrie-februarie. Asteapta-te la mult soare, cer senin, ziua cald, seara putin fresh – o vreme perfecta! De prin martie pana in mai, vremea va fi foarte calduroasa, caniculara pe alocuri, dar in continuare uscata. Perioada musonica incepe prin mai si se termina in noiembrie cu un varf de ploi si potentiale inundatii prin septembrie-octombrie.

Imagini Vang Vieng

Prin toate restaurantele, seriale americane

Bicicleta mea roz gata de drum (asta e podul cu taxa :))

Spre Laguna Blue

Pe drum, biciclisti cu umbrela de soare

si backpackerite autostopiste

Parcare la laguna

In fine si laguna, cu tarzanii de rigoare

La intrarea in pestera

Inauntru, o statuie al lui Buda

Mai bine descult decat in papuci !

Prin pestera

Eu si bicicleta roz

Cel mai ieftin loc de dormit din Vang Vieng

La autogara… spre Luang Prabang 🙂