Ce faceti in weekendul de 1 Decembrie ? Eu sunt la Tirana

32. Albania.jpg

Acum cateva saptamani m-am trezit cu un mail de la Alitalia. N-am mai zburat demult cu Alitalia si ma intrebam ce vor de la mine. Dar nu aveau vesti proaste. Tocmai imi spuneam ca imi expira milele de pe programul lor de loializare (mile acumulate din vremuri imemoriale J) pana la 31 decembrie. Si cum puteam sa pierd niste mile? Aveam un pic peste 20.000 de mile si ma uit pe lista destinatiilor pe care le pot atinge cu milele… Italia. Hm, am mai fost. Algeria si Libia. Interesant, dar parca nu m-as duce in Libia chiar acum, Algeria, sun la Ambasada si vor pentru viza si pe mama, si pe tata. Albania! Tirana! Asta e! N-am mai fost de 13 ani in Albania, cred ca s-a schimbat totul! Pun mana pe computer, gasesc datele, imi emit biletul! Uraaaa… plec la Tirana!

Am fost la Tirana in 1999, de ambele dati cu serviciul. Prima data, intr-o zi de mai 1999, plecam pe lungul drum spre Tirana. Era a doua zi dupa ce papa Ioan Paul al II-lea parasea Romania dupa o vizita istorica. In invecinata Iugoslavie cadeau bombele, iar provincia sarba Kosovo fusese evacuata de locuitori, fiind zona de razboi. Aeroportul Rinas din apropierea Tiranei devenise obiectiv militar NATO si fusese inchis traficului civil. Sute de mii de refugiati albanezi erau cantonati in lagare in Macedonia si Albania. Poate multi ar fi evitat zona, mi-aduc aminte ca aveam colegi care nu voiau sa mearga la Timisoara, daca, Doamne fereste, cade vreo bomba. Si totusi m-am dus… Voiam sa asist la un eveniment de tip “history in making”… si, de ce sa n-o spun, eram gelos pe Mile Carpenisan, Dumnezeu sa-l ierte, care transmitea din Belgrad si pe Adelin Petrisor care pendula intre lagarele de la Blace si cele de la Kukes.

Cum ziceam, aeroportul din Tirana era inchis din motive razboinice, asa ca trebuia sa zbor indirect – la Bari via Milano si de acolo sa iau feribotul peste Marea Ionica pana la Durres, portul Tiranei unde ma astepta soferul. Evident, familia mea avea niste probleme tehnice cu ideea ca ma duc in zona frontului, dar c’est la vie – bombele cadeau in Iugoslavia, la Belgrad erau sanse mai mari sa-ti cada o bomba in cap decat la Tirana…

Cu o seara inainte urmarisem la televizor plecarea papei Ioan Paul al II-lea de pe aeroportul Baneasa. Acesta facuse o traditie din faptul ca atunci cand vizita o tara, ajungea acolo cu o aeronava Alitalia, dar la retur pleca cu o aeronava a companiei locale, asa ca drumul retur Bucuresti – Roma l-a efectuat cu o aeronava Tarom. Si, in timp ce imi faceam bagajele, aruncam un ochi spre televizor si am observat ca papa pleca cu aeronava Tarom botezata “Alba Iulia”. Un Boeing 737.

A doua zi dimineata, aeroportul Bucuresti – Otopeni (nu ii zicea inca Henri Coanda). Fac formalitatile de check-in, coada la pasapoarte, apoi ne imbarcam in autobuz sa mergem la avion. Cand ne apropiem de avion, ma uit din reflex la avion. Este Boeing-ul 737 “Alba Iulia”. Wow! Aeronava papala. Ma uit pe cotorul cartii de imbarcare. Am locul 1A (da, zburam la business!). Wow… pai aici, pe acest loc a stat papa! A stat in partea stanga a avionului pe primul rand la geam si facea cu mana camerelor TV si oficialitatilor de la aeroport! Eram primul pasager care ma asezam pe locul papei! Ei bine, o aura sfanta m-a invaluit brusc sa ma protejeze in Albania in razboi! Banuiesc ca aura a avut un efect indelungat, pentru ca, in general, nu am avut probleme in calatorii.

Dupa ce am schimbat avionul la Milano Malpensa, ajung la Bari, de unde urma sa ma imbarc pe un feribot spre Durres. Arhiplin, dar nu era lume pestrita, dimpotriva, doar cateva categorii de pasageri – corespondenti de presa, oameni cu ajutoare umanitare (inclusiv niste pompieri care duceau apa potabila lagarului din Durres unde apa locala era cam infestata de te miri ce), teroristi albanezi (tineri, tunsi scurt, cu pasapoarte iugoslave, priviri pierdute, putin comunicativi) si … eu :).

Noaptea, pe la vreo 2, niste bubuituri groaznice in tavan. Aveam cabina mea si voiam sa dorm in noaptea aia! Ies nervos sa vad ce badarani betivi se harjonesc in puterea noptii pe punte, dar ma linistesc brusc. Teroristii albanezi faceau culcaturi si salt-inainte. Hmmm… OK, baieti, continuati! Imi pun dopurile in urechi si ma culc.

Dimineata de mai, o vreme superba, de vara invaluia puntea feribotului care intra in portul Durres. Toata lumea pe punte zambea la soare. Si chiar daca as mai fi avut dopurile in urechi, tot as fi auzit ce urla in italiana un om de afaceri intr-un telefon mobil: “Quante ragazze vuoi?” (Cate fete vrei?). “Undici?” (11). “Va bene, quante bionde, quanti brune?” (Bine. Cate blonde, cate brunete?). “Va bene… e una ragazza vergine per voi? OK!” (Bine. Si o virgina pentru tine? OK!). Lumea de prin jur nu parea impresionanta. Doar vigili del fuoco fac niste ochi mari. Whatever, suntem in Albania!

In acel moment nu iesisem niciodata din Europa. Batusem batranul continent in lung si in lat, dar nu-l parasisem. Mai aveam insa cateva saptamani pana la vacanta in Maroc, prima mea iesire extra-europeana. Dar Albania mi-a sugerat imediat cum arata lumea de dincolo de Mediterana si de Bosfor. Eram intr-o alta lume, ma familiarizam rapid cu lumea ciudata, dar atat de atragatoare de pe alte meleaguri. N-o sa scriu prea multe despre escapada mea albaneza. A fost o calatorie memorabila – de la pistolul pe care l-am primit “just in case” la intalnirea cu marii moguli ai televiziunilor albaneze (intr-una din seri am vazut in prime time la TV primul film din seria Matrix care tocmai facea ravagii in cinematografele din intreaga lume). Am aflat de ce nu trebuie sa ai incredere in numeroasele indicatoare din Albania care indicau destinatii anapoda pentru a induce dusmanul in eroare (daca vedeai ca Tirana e la dreapta, 90% nu aia era directia!), la ce bun sunt milioanele de cazemate construite in intreaga tara, ce super-bogati sunt cei care locuiesc de la etajul 5 al vreunui bloc (pe vremea comunismului, Enver Hodja nu a construit blocuri mai inalte de 4 etaje pentru a nu le pune lift, economisind astfel curentul electric. In 1999, in cei opt ani de libertate, in Tirana aparusera cateva blocuri de 10 sau mai multe etaje, iar miliardarii albanezi locuiau musai in apartamente la ultimul etaj. Cand ghidul-soferul-body-guardul meu m-a intrebat la ce etaj locuiesc si cand i-am zis ca la 9, a facut niste ochi cat cepele si a exclamat “pai, ai o groaza de bani!”… o informatie care nu era bine sa fie cunoscuta in Albania de altfel… I-am explicat ca in Romania asta nu e o forma de status social si ca, oricum, stau intr-un apartament de 50 de metri patrati)… In fine, cred ca as scrie nu stiu cate povesti despre ce am trait si am vazut in Albania. A fost o calatorie memorabila si am venit cu amintiri foarte tari… de povestit…

Voi ajunge deci 13 ani mai tarziu. Nu voi mai trece cu bacul din Bari, ci voi ateriza pe aeroportul rebotezat “Maica Tereza” (in fine, pe Maica Tereza o chema Boiangiu, un nume foarte aromanesc, dar ma rog… sa zicem ca-i albaneza. Cum si primul conducator semi-independent al Egiptului, Mohamed Ali, este considerat albanez la origine, desi e nascut in Kavala, oras plin de aromani de unde se trag parintii lui Hagi!). De altfel, albanezii sunt un popor fascinant. E posibil sa fie singurul popor cu care suntem inruditi din partea dacilor. Traditia spune ca sunt urmasii ilirilor, dar ar putea sa fie la fel de bine urmasii tracilor… in mod cert, in limba albaneza sunt unele cuvinte comune cu romana. Jumatate dintre cuvintele romanesti de origine pre-romanica se regasesc si in albaneza (brad, manz, buza etc.), iar ascultandu-i pe albanezi am avut nu stiu de ce senzatia ca inteleg ce spun… desi nu intelegeam… dar parca era ceva familiar….

N-o sa stau prea mult la Tirana – doar doua nopti (efectiv, o zi si jumatate). Din pacate, nu am timp mai mult, dar cred ca destul pentru a revedea Tirana si a observa schimbarile, care cred ca sunt radicale… probabil voi regasi piramida urata care a jucat rol de mausoleu al lui Enver Hodja si care in 1999 era un mall de tip bazar…

Si pentru a termina, va invit sa ascultati imnul de stat al Albaniei… O sa vi se para familiar. Si este! Melodia este de la “Pe-al nostru steag e scris Unire” al lui Ciprian Porumbescu. Versurile apartin poetului aroman Alexandru Drenova si sunt aproape o traducere a versurilor romanesti scrise de Andrei Barseanu.

 

In curand… povesti din Albania de azi 🙂

Categorii:
Albania

Comentarii

Dă-i un răspuns lui Jerome Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii