Am primit zilele acestea o provocare de la Eximtur, care tocmai a implinit 20 de ani, sa scriu despre ce faceam la 20 de ani… vorba cantecului “fara griji si fara bani”. Ma rog, fara griji (prea mari) eram, cu banii insa stateam bine… prinsesem o bursa Tempus, acordata de ceea ce era atunci Comunitatea Europeana (sa traiasca, ca a fost dama buna!), si erau chiar o gramada de bani pentru un roman la nivelul anului 1992… Dar nu banii aduceau fericirea (desi contribuia din plin), ci faptul ca acea bursa mi-a deschis in fata ochilor o intreaga lume, am invatat cat nu invatasem niciodata pana atunci, si nu neaparat materia de la facultate – ci cum functioneaza lumea de dincolo de fruntariile Romaniei, despre marketing, diferente culturale, economie de piata, cum e in lumea civilizata… dar mai ales am invatat ca a calatori nu este cine stie ce filosofie si ca poti sa calatoresti si fara sa te coste imens…
Unul din lucrurile care le-am descoperit in Olanda a fost abonamentul de tren Inter Rail. Aveam sa aflu ca exista din 1972 si ca se vindea de ani buni chiar si in Romania, dar nimeni nu auzise de el… Era o afacere excelenta, mi-aduc aminte ca in Romania costa vreo 100 sau maximum 200 de dolari si puteai sa calatoresti o luna in intreaga Europa. In Occident costa mai mult, in Romania, foarte putin, din cauza ca guvernul Vacaroiu se ambitiona sa tina “inghetat” cursul valutar oficial… pe piata libera, dolarul sarise sus de tot, dar, oficial, era cativa lei, iar biletele CFR se vindeau la cursul oficial in lei! E drept, exista si o restrictie – nu puteai sa cumperi decat unu pe an!
Inter-Rail-ul ca Inter-Rail-ul, dar problema majora o reprezentau vizele. In 1992 nu existau vize Schengen, fiecare tara europeana se ambitiona sa isi coordoneze singura granitele, asa ca pasaportul meu cerea o groaza de stickere si stampile – de Benelux (slava Domnului, olandezii, belgienii si luxemburghezii aveau o viza unica), Germania, Elvetia, Franta, Spania, Italia etc. Fiind rezident olandez, nu mi-a fost greu sa obtin vizele diverselor tari vest-europene. Singurii magari care nu mi-au dat viza au fost, desigur, italienii, dar, oricum, aveam sa ma razbun 2 ani mai tarziu cand intram in Italia semiilegal :).
De mic mi-au placut muntii… asa ca visul meu a fost dintotdeauna sa vad Elvetia (ma rog, al doilea vis de copil a fost sa ajung in Italia, sa vad Columna lui Traian, stadionul lui AC Milan sau canalele Veneziei – o amestecatura cam eterogena, dar, deh, asta era ce imi doream). Asa ca m-am dat peste cap si i-am convins pe cei de la Ambasada Elvetiei din Haga sa-mi dea o viza de ohoho… o luna! Apoi, am facut rost de tranzit austriac, am reusit sa obtin 5 zile si de la Franta (ma rog, voiam sa stau mai mult).
Asa ca, dupa ce m-am intors in tara dupa bursa, la doar cateva zile ma imbarcam in Gara de Nord in directia Europa! Mama a insistat sa-mi cumpere si loc in vagon de dormit, in care evident ca nu am dormit deloc! Urma sa dorm insa tun in noptile petrecute prin vagoanele de clasa din Europa J.
Dupa ce am schimbat trenul la Viena, am ajuns, seara tarziu, la Antiesenhofen, un sat de pe granita austro-germana, unde ma astepta un var de gradul 8… Sa stiti ca exista couchsurfing inainte de couchsurfing :). Var-miu m-a luat de odihnit, dupa vreo 24 de ore cu trenul din Romania, asa ca am aterizat direct la o agapa austriaca intr-o poiana… d-aia de tip iolarioooo cu dansuri tiroleze, carnati sfaraind si da-i cu bere, da-i cu vin… Cred ca am adormit in masina in drum spre casa.
A doua zi m-am refacut dupa greul drum spre Austria, asa ca var-miu m-a trecut ilegal in Germania ca sa bem o bere intr-un orasel de granita. Austriecii sunt cu vinul, nemtii cu berea, asa ca trebuie ca in fiecare tara sa bem licoarea potrivita… A doua zi de dimineata, pe la vreo 4, prindeam primul tren in directia Salzburg, iar mai departe, spre Elvetia… Revedeam citadela de pe dealul care domina orasul lui Mozart dupa nici doua saptamani (aveam s-o revad abia peste 21 de ani !) si apoi trenul o lua prin taramul de vis al Tirolului… de altfel, dupa ce am trecut de Innsbruck, m-am lipit, practic, de geamul trenului, vrajit de ce vedeam prin zona St. Anton, bunaoara… apoi, am evitat cu eleganta Liechtensteinul si am ajuns pe teritoriul Elvetiei, dupa ce am schimbat trenul la vama, la Sargans…
Elvetia ma astepta zambitoare si insorita, o combinatie superba de albastrul cerului, verdele muntilor si, la un moment dat, albastrul lacului Zürich… La Zürich, schimbam din nou trenul spre Luzern, de unde urma sa iau un personal spre satucul Entlebuch unde urma sa-mi stabilesc cartierul general. Dar inainte de a ma urca pe trenul de Entlebuch, desi eram plin de bagaje (expresia „cu salamul prin Europa” mi-a caracterizat cu varf si indesat calatoriile din studentie), am aruncat o privire prin Luzern… iar ce am vazut m-a facut sa ma plimb vreo jumatate de ora, chit ca aveam in mana genti de voiaj de zeci de kile.
Ce era Entlebuch? Pai, era un satuc de vreo cateva sute de locuitori, cu o biserica si vreo doua magazine. Si de ce am ales sa ma asez pe aici? Simplu… pentru ca era gratis… In sat, exista o fabrica numita Ackerman. O fabrica de textile – da, in Elvetia, in 1992, inca se produceau textile! Fabrica era detinuta de un roman, pe nume Corneliu Sfintescu, care fugise de ani de zile din Romania comunista si intrase in afaceri in tara cantoanelor. Voia sa se extinda, dar municipalitatea nu agrea ideea ca zona industriala sa se extinda. Asa ca Sfintescu a cumparat fabrica de placaj Eco AG, aflata peste calea ferata. A chemat o firma de dezmembrari de utilaje industriale, dar pretul cerut era cam mare… asa ca a venit in Romania, s-a dus la combinatul Pipera si le-a spus – „daca veniti sa dezasamblati fabrica, utilajele sunt ale voastre gratuit”… asa ca cei de la Pipera au trimis o echipa la Entlebuch, din care urma sa faca parte si un var al meu, care intre timp n-a mai ajuns in Elvetia… in schimb, baietii lui erau acolo, iar cei de la Ackerman i-a cazat in vestiarele de la Eco AG. Cealalta optiune era o unitate militara dezafectata pe undeva prin munti… Si, unde erau 20 de insi, mai era loc si de al 21-lea, care avea si o atributie deosebit de importanta – sa aduca de mancare pentru ca preturile la alimentarele din sat te speriau…
In fine, vreo doua saptamani, am dormit in fabrica Eco AG… In fiecare dimineata, dupa ce luam micul dejun, luam un tren si ma duceam sa vizitez Elvetia. Luam fie trenul spre Luzern, fie cel spre Berna si de acolo mai departe… asa am vizitat Zürichul, cascada Rheinfall de la Schaffhausen, am urcat pana la Murren pentru o panorama splendida a Alpilor Bernezi, am fost la Geneva, am fost extaziat de Luzern sau am descoperit ca Berna, capitala Elvetiei, este departe de o fi o metropola. Am vizitat Parlamentul Elvetiei din Berna, am intrat in cladirea Natiunilor Unite de la Geneva, am urcat muntii cu trenurile montane, dar, mai ales, l-am vizitat pe regele Mihai la Versoix, poate cea mai draga amintire din acea vara de basm a anului 1992.
Am mai trecut si in Franta, unde am vazut Parisul, trei zile in care m-am indragostit iremediabil de capitala Frantei, dar si zona Grenoble, unde tocmai avusesera loc Jocurile Olimpice de Iarna de la Albertville – un oras aproape pustiu pe timp de iarna! Cred ca toata povestea acestei excursii ar incapea intr-o carte… Care candva poate ca va vedea lumina tiparului…
La 20 ani aveam parte de prima mea calatorie serioasa. Era un soi de salt in necunoscut. Nu exista internet, nu aveam decat o harta a Europei si o banuiala vaga de mers al trenurilor. Ajungeam in gara, imediat ma informam despre trenuri in directia dorita, apoi ma duceam la biroul de informatii turistice despre ce puteam sa vad in orasul in care ma aflam. Salamul de Sibiu imi era cel mai bun prieten, iar singurul restaurant era supermarketul… Mint… cand am ajuns la Paris, in La Défense, un cartier scump al Parisului, mi-am permis luxul sa mananc la restaurant… sa savurez gastronomia frantuzeasca la McDonald’s! Si pe vremea aceea exista o taxa de scaun, asa ca, daca mancai afara, in fata restaurantului, era mai ieftin decat in interior :). Asa ca mi-am mancat hamburgerul afara, admirand Manhattanul parizian…
Cam asta faceam pe la 20 de ani… vremuri faine, nu zic nu… Si ca veni vorba… voi ce faceati la 20 de ani?
Granita austro-germana. Pe atunci, in stanga, o viza, in dreapta, alta viza
Luzern, mon amour (cam asa arata podul original care a ars in 1993. Ce vedeti acum e o reconstituire)
Entlebuch, casa mea elvetiana
Berna, alt oras minunat al Elvetiei
Parlamentar in Elvetia 🙂
Murren, in Alpii Bernezi
Tinand o magistrala cuvantare la inalta tribuna a Organizatiei Natiunilor Unite din Geneva
Schaffhausen, cascada Rinului
La Defense, Manhattanul Parisului… aici am mancat in fata la Mc Donald’s 🙂
Palatul Versailles
Felicitari pentru curajos de-a calatori cu interrail atatea zile si mai ales pentru aceste poze incredibile pentru acei ani, mi-a placut foarte mult cand ai pus o poza pe facebook cu tine acum si de acum 20 de ani in acelasi loc 😀 , undeva in Europa.
Da, erau poze din Salzburg 🙂
Ce amintiri! Ce peripetii! Frumos! Chiar ar trebui ca toate acestea sa isi faca loc intr-o carte.
Candva vor fi 🙂
Foarte frumoasa povestea, foarte frumoase amintirile si pozele. Impresionante, as zice. Ce ani nebuni erau aia, si uite ce lucruri frumoase ai reusit sa faci tu atunci… 🙂