Calatorind printre ruinele Balcanilor. Albania 1999, in timpul razboiului din Kosovo

Obiective turistice Albania: Statuia lui Skanderbeg in Tirana.

Ultimul deceniu al secolului trecut a fost un deceniu teribil pentru Balcanii de Vest – fosta Iugoslavia s-a prabusit intr-o orgie de sange si lacrimi, dictaturi au nascut si s-au prabusit, economii de decenii au fost pierdute, alaturi de case si familii. Sfarsitul obsedantului deceniu se termina cum incepuse – intr-o ploaie de sange. In 24 martie 1999, NATO ataca Iugoslavia, redusa in ultimii ani doar la Serbia si Muntenegru, iar milioane de refugiati kosovari destabilizau tarile invecinate – Macedonia si Albania, tari sarace incapabile sa faca fata unui astfel de aflux. Pe CNN, elucubratiile asa-zisilor ziaristi i-ar fi facut sa roseasca si pe crainicii televiziunii sovietice din perioada lui Brejnev, in schimb, mass-media romaneasca dadea dovada de o impartialitate exemplara… Ma uitam la corespondentele regretatului Mile Carpenisan din Belgradul bombardat (oras obisnuit cu bombardamentele, atat Hitler, cat si epigonul sau Tony Blair avand un cert apetit pentru distrugere), dar si la ale lui Adelin Petrisor care valsa in jurul granitei de sud a Iugoslaviei – de la tabara de refugiati de la Blace, Macedonia, pana la granite albanezo-iugoslava de la Kukes… Purtam tricou cu “Target – Kosovo je Srbje” si jubilam cand sarbii raportau avioane invizibile doborate… Dar voiam sa merg acolo, in mijlocul actiunii… la doi pasi de Romania, “history was on the making”… daca nu puteam sa intru in Iugoslavia, barem in Macedonia sau Albania…

 

Si ocazia a aparut. Lucram pe atunci la o companie multinationala si, dupa ce lucrasem la extinderea operatiunilor in Balcani – din Bulgaria prabusita economic si pana in Bosnia distrusa de razboi, mai ramasese o singura tara “necucerita” – era Albania, the final frontier! Albania care fusese ravasita de un razboi civil in 1997, cu doar doi ani inainte, cand colapsul unei scheme financiare de tip Caritas a scos milioane de oameni in strada si a dus la distribuirea de arme populatiei… ma rog, nu chiar benevola, oamenii pusesera mana pe arme, atacand depozitele armatei. Albania cochetase in mod absurd cu sinuciderea, iar guvernul Sali Berisha a trebuit sa cedeze puterea (sa nu va mire, ca acum, la 16 ani dupa revolta “caritasilor suparati”, tot Sali Berisha este prim-ministru, un fost chirurg care nu mi se pare a fi in toate mintile… Un banc la moda spunea ca atunci cand intri intr-o carciuma si comanzi de mancare si bautura, nota de plata nu este exprimata in bani, ci in arme … un meniu complet costa un pistol, dar poti primi rest cateva gloante.

Ei bine, chiar si in acest context, compania cocheta cu o implicare mai importanta in Albania. Am prins ideea din aer si m-am dus voluntar la seful meu, un neamt caruia nu-i displaceau tarile haotice… “Trebuie sa ma duc in Albania sa studiez piata”. Roland se uita la mine cu ochii lui albastri de nibelung si zice “OK, dar am o problema”… Nu, sa nu credeti ca problema lui era ca e razboi, ca rachete Tomahawk strabat zilnic spatiul aerian al Albaniei si ca tara este inundata de refugiati. “Mi-e teama ca preturile sunt cam umflate acum si nu o sa-ti faci o opinie reala.” Pun mana pe telefon, intru chiar si pe Mirc, sun in Albania in dreapta si-n stanga si am raspunsul: “Nu, e adevarat, preturile sunt chiar putin mai mici decat in mod normal, ca acum este un val de ajutoare umanitare care sunt furate si vandute la preturi mai mici”. “OK, atunci du-te.”

9 mai 1999. Romania era cu un ochi la bombardamentele asupra vecinilor nostri, iar cu celalalt ochi la vizita Papei Ioan-Paul al II-lea la  Bucuresti, o vizita istorica, prima vizita a unui papa intr-o tara ortodoxa dupa aproape un mileniu. In seara in care Papa decola de pe aeroportul Baneasa, faceam bagajele… Dupa o transmisie contorsionata de bombardamente ale lui Mile din Belgrad, posturile TV alternau intre sangele Belgradului si entuziasmul seren al vizitei Papei de la Bucuresti. O profetie scoasa de cine stie unde sustinea ca primul Papa care va calca pe pamant ortodox va fi ucis. Romanii isi trageau sufletul cand Papa se urca la bordul unei aeronave Tarom sa paraseasca Romania pentru Roma. Papa Ioan-Paul al II-lea avea obiceiul, cand vizita o tara, sa soseasca cu o aeronava Alitalia si sa plece cu o aeronava a companiei nationale a tarii-gazda. Imaginile din Baneasa il aratau pe Papa stand pe primul loc din stanga avionului si facand cu mana diviziei de oficialitati romane care il insotisera la aeroport… Aeronava Tarom facea ultimul tur de onoare inainte de a decola… Transmisia surprinde numele aeronavei – Papa zboara cu aeronava “Alba-Iulia”, un nume de o mare semnificatie istorica pentru noi – un oras si un eveniment in care ortodocsii au fost alaturi de catolici in proclamarea Unirii celei Mari. Nu stiu daca alegerea aeronavei Tarom Boeing 737 “Alba-Iulia” a avut de-a face cu asta, poate da, poate nu… Ce e cert este ca Papa pleca acasa cu Taromul “Alba-Iulia”.

A doua zi dimineata, aeroportul Otopeni. Urma sa zbor la Bari via Milano si de acolo sa trec cu feribotul in Albania. Spatiul aerian al Albaniei era inchis aeronavelor civile, iar aeroportul Tirana-Rinas era baza militara pentru aviatia NATO. Un soare superb de dimineata si o atmosfera de pace la doi pasi de razboi. Autobuzul ne duce langa avionul cu care urma sa plec spre Milano…. Ma uit pe botul aeronavei – “ALBA-IULIA”! Este aeronava papala, aeronava care cu o seara inainte zburase la Roma, transportandu-l pe Ioan-Paul al II-lea. Fac un calcul sumar… probabil “Alba-Iulia” nu a mai efectuat niciun zbor de pasageri de aseara, s-a intors goala de la Roma. Ma uit pe cartea de imbarcare – 1A! Voi sta pe scaunul papal… primul pasager care se asaza pe scaunul ocupat la zborul precedent de papa… Ei bine, asta in mod cert ma va proteja in vremuri de razboi.

Zborul a fost lin, normal si fara incidente. Am ajuns la Milano, apoi am luat o cursa Alitalia spre Bari. Mi-am lasat bagajele la gara si am inceput sa ma plimb prin oras. Ca orice oras din Italia de Sud, arhitectura te duce mai degraba cu gandul la medinele oraselor nord-africane decat la Renasterea italiana. Bari seamana mai degraba cu Marrakech-ul decat cu Florenta. Ziduri inalte, alei inguste, labirintice, haine atarnate peste strada, ferestre minuscule, o atmosfera de 1001 de nopti. Prietenul Enrico, nascut si crescut in Alpii italieni, cataloga regiunea de la sud de Roma drept “African part of Italy”… si acum vedeam cu ochii mei ca avea dreptate. Cu doi ani inainte, calcasem si in Brindisi care era inca si mai prabusit decat Bari.

Ora 8 jumatate seara, ora imbarcarii pe vas. Dupa ce alergasem jumatate de zi sa vizitez orasul, pe la 6 ma palise o foame… dar tot orasul era inchis, pana si McDonald’s-ul de langa gara! Orice mancatorie se deschidea la ora 20. Si eu trebuia sa fiu pe vas la ora 20:30. Asa ca la ora 20:00 dadeam navala intr-o trattorie de langa port si ceream sa mananc ce pot face ei mai repede… Patronul era uimit. Cuvantul “rapido” nu se afla in vocabularul italian de sud… poate doar sa descrie cel mai lent tren personal… Si totusi la 8:25 eram mancat si cu nota achitata… Cred ca, epuizati, bucatarul si ospatarul au trebuit sa-si ia 3 zile libere pentru ca sa-si revina.

Portul Bari – o coada lunga la urcarea in vapor. Desi e vorba de Albania cea saraca si aflata in razboi, afluenta e mare. La o privire mai atenta, sunt doar trei categorii de pasageri – ziaristi (care transmit corespondentele prin telefonul mobil chiar si la coada), binevoitori cu ajutoare (cum ar fi pompierii care duc apa potabila din Italia refugiatilor din taberele de langa Durres) si teroristi kosovari (tineri, cu privirile cam sui, tunsi scurt si cu pasapoarte iugoslave). Si eu. Tipul de la controlul pasapoartelor ma intreaba de ce ma duc in Albania. “Affari” raspund sec. “Che affari avete in Albania?” raspunde nedumerit. “Detersivi, shampoo, ammorbidenti” raspund. Pufneste in ras. Repeta “In Albania?”. Simt nevoia sa ma dau mare… “Prietene, ca sa faci bani nu te duci in timp de pace cand toti vand ceva acolo, ci in vreme de razboi cand esti singur si poti face bani”… Italianul parca a primit un pumn in figura. Replica  “Sa stii ca ai dreptate. Si eu stau aici ca un idiota sa stampilez pasapoarte la cei care se duc in Albania sa faca bani. Sa stii ca o sa dau si eu o fuga peste Adriatica.” Si stampileaza cu sete. Ciao!

Urc la bord. Feribotul imens… transporta tiruri, transporta tulumbe cu pompieri, masini achizitionate din cine stie ce cimitir de masini italian, ajutoare, teroristi, de toate. Este o lume pestrita si o atmosfera de frontiera cu contrabandisti. Imi iau cabina in primire. Este exact sub punte. Dupa ce dau o raita pe vapor, ma retrag sa ma culc.

Ora 2 noaptea… Niste idioti, probabil beti, bubuie in tavan… S-au imbatat praf si acum topaie pe punte. Bai, idiotilor, maine eu am treaba in Albania! Ies nervos pe punte sa fac scandal! Cand colo, teroristii kosovari fac antrenamente fizice – culcaturi, sculaturi, sarituri, alergare… Ma inmoi brusc “OK, baieti, no problem, puteti continua”. Revin in cabina, imi pun dopurile in urechi si perna peste cap… Noapte buna!

Albania ne intampina cu o vreme absolut superba. Este cald, este soare si toata lumea e pe punte urmarind andocarea vasului… Zumzaie a primavara… In acel moment, se aude o voce harsaita de prea mult tutun prost… Zbiara intr-un telefon mobil in italiana – se vede clar ca receptia e proasta – “Cate fete vrei? … Si blonde, si brunete? OK, 11 blonde si brunete…! Si mai ce? Una virgina? A… una virgina pentru tine! Va bene!”…. Spre deosebire de pompierii italieni care par oripilati, toata lumea mustaceste la soare si nu isi face nicio problema… Welcome to Albania!

Portul Durres este o adevarata exemplificare a haosului suprem. Nu exista niciun control de pasapoarte, trebuie sa alerg dupa un individ care stampileaza pasapoarte in stanga si in dreapta, niste masini asfalteaza de zor, baxuri cu electronice sunt coborate direct in portbagajele masinilor… Un tip vine direct la mine… Este ghidul meu pentru urmatoarele cateva zile. Ghid, sofer, translator, de toate… Imi spune ca portul este asfaltat acuma, de razboi. Asta-primavara, cand a inceput razboiul, americanii au adus echipament militar care a ramas incremenit in namolul din port… In Albania ploua zdravan iarna si jeepurile nu s-au putut misca… Au venit albanezii cu niste camioane Kamaz facute cadou de Hrusciov prin anii ‘50 si au scos tehnologia americana din namol. Americanii s-au enervate si au decis sa asfalteze portul. Si exact asta faceau.

Iesim din port… Iaca si soseaua principala – Durres-Tirana. Soferul o ia spre Durres. “Stii ce te-as ruga… hai sa mergem intai la Tirana sa ne ducem la hotel, sa-mi las bagajele, sa fac un dus si o sa mergem zilele acestea si la Durres.” “Pai la Tirana ne ducem. Nu te lua dupa indicatoare, ca sunt puse anapoda. Au ramas asa de pe vremea comunismului cand toate indicatoarele aratau directii gresite pentru a deruta dusmanul.” In vremea comunismului, Albania a fost o tara perfect etansa. Un fel de Coree de Nord a Europei. Nimeni nu avea voie sa iasa din tara (cu mici exceptii), iar intreaga tara era pe picior de razboi… Americanii complotau cu sovieticii si cu chinezii sa ocupe Albania. Evident, italienii si iugoslavii erau si ei printre potentialii agresori. Asa ca albanezii au construit sute de mii de cazemate pentru a se apara de inamic… Se spune ca in orice colt de Albanie poti fi impuscat din cel putin doua cazemate. Dupa 1991, cand multi si-au pierdut banii, casele si nevestele, vandute pentru a se imbogati la Caritasul albanez, s-au mutat in cazemate. De altfel, am vazut destul de multe cazemate care pareau locuite.

Si pentru ca vorbim despre locuinte… Soferul ma intreaba: “Tu unde locuiesti in Bucuresti? In apartament sau casa?”. “Pai, locuiesc la etajul 9 intr-un bloc de apartamente.” “WOW… inseamna ca ai foarte multi bani! Esti foarte bine platit, bravo!” “Aaaaa, iiii, da, am un salariu bun, dar nu sunt chiar asa de bogat, am ceva bani.” “Nu, ai foarte multi bani!” Mmmm… nu cred ca e bine ca sa fiu cunoscut in Albania ca putred de bogat. Dar investighez… Si aflu ce l-a socat pe soferul albanez… In Albania, in perioada comunismului, era interzis sa se construiasca blocuri peste 4 etaje pentru ca sa nu fie nevoie sa le puna lift si deci sa economiseasca curentul electric. Uitandu-ma cu atentie, intr-adevar, toate blocurile au 3- 4 etaje, iar casa scarilor nu are ziduri! Doar apartamentele. Dupa 1991, au fost construite cateva blocuri de vreo 8-10 etaje in Tirana, iar apartamentele de la etajele superioare au fost cumparate de milionarii de carton ai tranzitiei cu foarte multi bani… Cu greu i-am explicat ca in Romania nu e bine sa stai la etajul 10 ca iti ploua in apartament!

Soseaua Durres-Tirana este, in schimb, un spectacol. Orice crezi ca se poate misca circula pe acest drum! Pietoni, biciclisti, motoclisti, carute trase de magari sau cai, transportoare blindate, tancuri, jeepuri, rachete sol-aer, tulumbe cu pompieri, chiar si o camila… Nu e de mirare ca cei 45 km dintre Durres si Tirana se parcurg in circa o ora si jumatate intr-o caravana parca venita din Antichitate. Cu vreo 4 km inainte de Tirana, apare timid inceputul unei autostrazi. In directia opusa, la iesirea din Tirana, pe banda de viteza se afla ditamai stalpul de inalta tensiune uitat acolo de constructori. Zvonurile spun ca vreo trei soldati americani conducand noaptea in viteza au intrat in plin in el (evident, ca nu e luminat) si au devenit eroi de razboi… In timp ce era acolo, doua elicoptere s-au ciocnit in aer, crescand numarul victimelor de razboi care nu participa la lupta…

Si, vorbind de trafic, acesta este un spectacol inegalabil. Cand spui despre cineva ca nu stie sa conduca, vrei sa faci misto de el… In cazul albanezilor, este purul adevar. Pe vremea comunistilor, populatia nu avea voie sa detina automobile. Erau probabil cateva sute de automobile in intreaga tara rezervate oficialitatilor de partid si de stat. Nu exista vreo scoala de soferi (doar ceva pe la gospodaria de partid care instruia putinii soferi ai stabilor) si nici vreun cod rutier, pentru ca nu era nevoie de asa ceva. In 1991, comunismul s-a prabusit destul de brusc, in cateva saptamani. Asa ca mii, zeci de mii de albanezi au incalecat pe un cauciuc ros de camion si au trecut dincolo in Italia. Si-au cumparat masini abandonate prin cimitirele de masini italiene si le-au transportat, cum-necum, peste Adriatica. Aici, mecanici inventivi le-au facut sa mearga. Neexistand scoli de soferi, nici carnet de conducere, nici cod rutier, fiecare a inceput sa conduca cum i-a trecut prin minte. Iar albanezii, mediteraneeni temperamentali, vad sofatul ca pe o indeletnicire similara cu Formula 1… nu exista prioritate, toti se bulucesc pe sosele pline de cratere selenare, dar cel mai rau este ca, atunci cand vreun sofer albanez vede pe trotuar vreo cunostinta sau rubedenie, isi abandoneaza masina in mijlocul drumului si se duce sa se pupe cu ea… Acum vreo  10 ani isi lasa magarul in mijlocul drumului, care, simtit, se dadea la o parte, acum masina nu se mai da… deci a conduce prin Albania reclama niste calitati de sofer speciale.

De altfel, in momentul in care am ajuns in Albania nu mai calcasem in afara Europei. Albania mi-a sugerat cum arata lumea de dincolo de Bosfor si Mediterana. De altfel, doua luni mai tarziu, traversam Gibraltarul in Maroc, in prima mea calatorie extraeuropeana, si mi-am dat dreptate… Albania anului 1999 avea mai multe in comun cu Marocul decat cu Grecia sau Iugoslavia.

Ajuns la hotel, am dat insa peste o oaza de tranchilitate… Dupa lumea nebuna de afara, o gradina paradiziaca, o piscina, terenuri de tenis si vreo doua cazemate (asta pentru aerul local) te transportau intr-o alta lume… Dar venisem in Albania pentru a studia piata si viata, nu sa beau un cocktail la marginea bazinului… Si primul lucru pe care trebuia sa-l fac era sa schimb niste bani. Intreb unde e o banca? “Glumiti, banca in Albania? Au fost toate jefuite in 1997.” “Vreo casa de schimb, ceva?” Aflu ca ar fi vreo doua, dar sunt inchise, insa pot sa schimb fara probleme banii intr-un colt al Pietei Skanderbeg, imensa piata centrala a Tiranei, dominate de cladiri in stil italian construite inainte de razboi si in stil stalinist construite dupa razboi. Oprim masina in coltul valutistilor si un val de indivizi se reped spre masina, lovindu-si palmele cu teancuri de leke albaneze… “Nu-ti face griji, poti sa le dai banii, nu fug cu ei.” Albanezii sunt oameni de cuvant. Daca nu au cuvant, atunci, in mod cert, vor primi un glont in cap. Arat o hartie de 100 de marci. Fereastra imi este asaltata de vreo sase calculatoare, care imi indica cifre diferite. O aleg pe cea mai mare si ii intind 100 de marci. Stupefiant, individul nu bate recordul national de viteza, ci imi intinde un teanc de bancnote, stans legate intr-un elastic. Ii numar. Este exact. Parol!

Vor urma cinci zile de aprofundare a Albaniei. Cinci zile memorabile in care am aflat despre legea onoarei si despre legea ospetiei, despre legea talionului si despre Skanderbeg. Am vizitat Durres si Kruja, am bantuit prin toate pietele Tiranei, am intrat in casele oamenilor si m-am intalnit cu patronii de televiziuni. A fost una dintre cele mai memorabile saptamani din viata… Despre acea saptamana as putea scrie un roman. Sau doua. Nu stiu… Sper ca o sa reusesc odata.

La intoarcere, am plecat tot din portul Durres, dar nu din cel mare, unde tragea feribotul, ci undeva la un ponton de unde pleca o salupa de mare viteza – catamaranul La Vikinga (fusese cumparat din Norvegia, de acolo ii venise numele). Un pusti cam brunet vine glont la mine, strigand din toti rarunchii “Mille lire, signor”. Ii intind o hartie de 1.000 de lei. Se uita incurcat. Ii explic: „Mille lei, no mille lire. Migliore che mille lire”. Pustiul o ia la fuga super entuziasmat… A facut o mare afacere…

Drumul spre Bari cu La Vikinga a fost mai zbuciumat decat orice traseu din Albania. La Vikinga o gonea, taind valurile, si cu greutate te puteai tine pe picioare. Apoi, noi cei din cabina VIP ne lafaiam pe un soi de canapele, dar biata stewardesa care trebuia sa ne serveasca non-stop cu bauturi mai mult sau mai putin fine avea un echilibru de-a dreptul spectaculos.

Albania anului 1999 era o provocare. O tara iesita dintr-un comunism mai crancen decat la noi, afectata inca de cutume feudale, afectata de razboi… Una dintre cele mai interesante si mai memorabile experiente de calatorie…

 

Imagini Albania 1999

Imbarcarea spre Albania: Port Bari

 Portul Bari, gata de plecare

Ferry Italia - Albania

 Palladio, ferry-ul care facea legatura intre Bari si Durres (Durazzo in italiana)

Imagini Albania: Sosirea in portul Durres

 Sosirea in portul Durres… Soare, cald, lumea pe punte… si un strigat in telefon „Cate fete vrei” ?

Obiective turistice Albania: Piata Skanderbeg

 Piata centrala din Tirana – Piata Skandenberg… dominata de un mare mozaic in stil socialist deasupra Muzeului de Istorie

Obiective turistice Albania:. Statuia lui Skanderbeg in Tirana

 Iar in piata, statuia legendarului erou al Albaniei (nu, nu e vorba de mine, nu sunt o statuie !)

Obiective turistice Albania: Hotel Rogner Europapark

 Hotel Rogner Europapark, o oaza de liniste intr-o capitala nebuna, nebuna, nebuna

Piata En gross Tirana

 Cam asa arata principalul centru en-gross din Tirana

Bunker Albania

 La Durres, cazemate printre blocuri

Obiective turistice Albania: Amfiteatru Durres.

 Si fostul amfiteatru greco – roman din Durres, lasat cam in paragina

Obiective turistice Albania: Muzeu Kruja

 In vizita la cetatea lui Skanderbeg de la Kruje

Obiective turistice Albania:  Bazar Kruja

 Si bazarul de la baza dealului

Catamaranul La Vikinga, curse Bari - Durres

 Inapoi spre Italia cu catamaranul La Vikinga

Comentarii

Dă-i un răspuns lui nicu p. Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii