Va invit la lansarea unei carti cu adevarat speciale – „America dezgolita de la brau in jos” de Raluca Feher

America dezgolita de la brau in jos - Raluca Feher.png

Saptamana trecuta, in cadrul evenimentului „Traveo Tales – Calatori in America de Sud”, am povestit despre acest continent si cum se poate calatori pe acolo alaturi de Sinziana Andronic si Raluca Feher. Raluca a fost de mai multe ori prin America de Sud si la un moment dat a stat un an intreg, asa ca e doldora de povesti. Ei bine, Raluca si-a descarcat o parte din povesti intr-o carte despre America de Sud – despre locuri, despre obiceiuri, dar mai ales despre oameni intalniti pe drum. Cartea se numeste „America dezgolita de la brau in jos” si as vrea sa va invit la evenimentul de lansare care va avea loc miercurea viitoare, pe 25 iunie 2014, orele 18:30 la Institute The Cafe. In premiera insa, va ofer un capitolas din carte, o carte care sigur va va face sa tanjiti sa mergeti in America de Sud !

Grătarul de carne în noaptea librăriilor

Buenos Aires este orașul cu cele mai multe librării pe cap de locuitor din lume. Credeam că Buhușiul, dar uite că m-am înșelat. Buenos Aires este, de asemenea, orașul cu cel mai mare număr de psihologi, raportat la populație. În capitala Argentinei se citește și se înnebunește de atâta citit.

În Buenos Aires există noaptea librăriilor. Unul dintre cele mai mari bulevarde ale capitalei, Corrientes, e închis în această noapte caldă de noiembrie și poporul ocupă carosabilul. Mii de oameni umblă turbați, cu brațele pline de cărți cumpărate de la librăriile care înșiră bulevardul. Sau de la tarabele deschise acum pe trotuare. Pe o scenă ridicată în mijlocul lui Corrientes, o demoazelă ușor supraponderală – dacă îi place lectura și nu se duce la sală, țțțțțțț – cântă romanțe. Pe scenă scrie „No hay ciudad sin poesia”. La București, zicala ar fi modificată în: „Nu-i oraș fără borduri schimbate.” Dar să nu divagăm. Publicul cântă cu demoazela, fetele se unduiesc, iar bărbații dau demni, aprobator, din cap. Mamașe ostenite de bătălia pe cărți se așază pe taburete albe, își scot urechile din poșetele împodobite cu paiete și ascultă fermecate poveștile scriitorului X, care a ieșit în stradă să-și promoveze ultima carte. Zece metri mai încolo, o altă librărie, un alt măcel, țipete ca la carne în ’87. Ce se dă? Jules Verne și literatură sud-americană, Sabbato și Allende, Borges și Vargas Llosa. O altă scenă, un domn cântă la chitară și îndrăgostiții se țin în brațe, căci dragostea și cărțile se pupă bine.

Un cârd de vreo 40 de copii cam pe la 5-6 ani, conduși de doi rastamani cu portavoce, se bulucesc într-o librărie. Părinții sosesc și ei, gâfâind în spate. O pereche trebuie să plece și aleargă după cârd, încercând să-și decupleze fetița de la grup. O înșfacă, dar fetița se zbate și rage. Vrea la cărți, înapoi, vreaaaa căăăăăărți, caaarteeeaaaa!!!! Nu-mi vine să cred. Cum e posibil așa ceva? Copil care să vrea carte egal copil care o să-ți facă probleme, uite, deja îți face, pentru că nu vrea acasă, vrea cu intelectualii ăștia cu mustață care ascund ceva sub ea, probabil un zâmbet revoluționar. Nu tu ceaiuri și pipe, și domnițe cu volănașe și aer abuzat, încălțate în teniși răpănoși și cu rochițe vintage. Hipsterii lor sunt pe muncă, nu pe poză. Se șterg de vopsea pe pantaloni și apoi măzgălesc mai departe un perete. Un băiețandru creț a scris apostrofator: „Copii, puneți mâna pe carte, că nu mușcă”. Poate ale lor. La noi știu o grămadă de mutilări datorate lecturii: degete smulse, palme sfârtecate. Oare să le spun în ce pericol
îi pune crețul cu sfatul lui prostesc? Decid că nu e treaba mea.

Corrientes e luminat ca ziua și, sub becurile puternice, la măsuțe, bătrâni și copii joacă Scrabble, Go sau șah. Mă simt ca în broșurelele martorilor lui Iehova, ălea pe care le primeam în poștă pe vremea lui Ceaușescu. Pe fiecare pagină era câte un desen cu Isus, blond și cu ochi albaștri, mângâind pe cap copilași bucălați, în timp ce, în spate, leul, iepurele, gazela și lupul încingeau o horă a prieteniei. Plec din mijlocul broșurii iehoviste și ajung la „El Ateneo”. Cotată de The Guardian ca fiind una din primele
10 cele mai frumoase librării din lume, „El Ateneo” a fost deschis în 1919, pe vremea aceea chemându-se Teatro Gran Splendid. La sfârșitul anilor ’20, teatrul a fost convertit în cinema și, în 1929, aici au fost difuzate primele filme cu sunet din Argentina. Pe jos e pluș, pe sus lămpi aurii, bolta e pictată și cărțile umplu acum sala în care, pe vremea când Argentina era una din marile puteri economice ale lumii, bărbați în frac și femei cu mănușile trase mătăsos pe coate veneau să aplaude spectacolele de tango ale lui Gardel, Canaro și Firpo. Muzica e în surdină, factura de curent trebuie să fie foarte costisitoare. Volumele se înșiră cuminți și, printre rafturi, ca niște uriașe păsări colibri, clienții librăriei se înfruptă, cu ciocul vârât între pagini.

Pe scena înălțată a fostului teatru sunt mese. La una dintre ele, două bătrâne sporovăiesc, fiecare cu o cafea și un croissant în față. Pardon, aici li se spune „medialuna”. Câțiva americani se miră „ooo-uau” când zăresc complexul mecanism de ridicare a cortinei. Trei bărbați demni, pe la 45 de ani, fără burtă și ceafă, sunt afundați în fotolii grele, de club englezesc și, totodată, sunt afundați în lectură. Un grup de japonezi face poze de la etaj, o mamaie moțăie la o masă lângă mine. Bărbia îi atârnă și se trezește strigând „bingo”, fericită că a câștigat bani pentru operația estetică de eliminat ridurile de pe creier.

Librăria „El Ateneo” a vândut 700.000 de cărți în 2007 și peste un milion de oameni îi calcă pragul ca să facă ooooo-uauu și poze de la balcon. „Niște proști”, și-ar spune primarii de sector din București, care ar fi deschis aici un cazinou sau, de ce nu, un loc cu păcănele și mese înghesuite, să iasă banul gros, că o viață avem și doar n-o s-o irosim, ca proștii, cu atâta lectură. Vezi bine că lui Gigi nu i-a plăcut cartea și uite ce bine a ajuns.

Cum poți să închei mai frumos noaptea librăriilor dacă nu cu o parilla – grătarul nostru strămoșesc, perpelită sub clar de lună? Alejandro dă indicațiile prin telefon, taximetristul ne duce departe, departe. O să cădem de pe hartă, o să ajungem în Chile sau poate chiar o să trecem în Brazilia. Cartierul unde ne leapădă –
Hensel și Gretel intrând în Pădurea Neagră – e jupuit ca o nemțoaică uitată de Dumnezeu la soare. Alejandro coboară și deschide ușa blocului cu o cheie groasă.
Când te uiți în jur, nu înțelegi de ce nu au pus un drug în ușă și trăgători cu arcul pe metereze. Gunoiul se fugărește, într-o orgie dezlănțuită, pe străzi. Alejandro
împinge ușa și zice „olaaa” și apoi urcăm în liftul bătrân și șovăitor până la ultimul etaj, unde ne așteaptă Monica. Ea e gazda seratei și, ca orice gazdă argentiniană,
își așterne pupicul pe obrazul drept. Geaba întinzi obrazul stâng, buzele niciodată nu vor ateriza acolo.

În cinci minute terasa e plină de lume: o doamnă pe la 70 de ani care-și ține, neconvinsă, poșeta în brațe, ca în troleu; un băiat zvelt, pe la 25 de ani, care păzește
o halcă enormă de carne, pusă pe un grătar. Nu orice grătar, ci chiar unchiul grătarelor, cu jgheab unde se scurge grăsimea și coșuleț pentru cărbuni încinși, ca
să îi ai gata făcuți și să nu trebuiască să îi arunci mereu în foc. Grătar cu pârghie și lanț care să-l încline în funcție de intensitatea focului. Parilla Technik, se vede
că au trecut nemții pe aici. Trei franțuzoaice de vreo 20 de ani se hârjonesc cu doi nemți anoști, de aceeași vârstă. Din hamacul închis, ca o păstaie, iese surprinzător, ca în horrorurile japoneze, Vivienne, singaporeza dansatoare de tango, de 60 de ani sau 70, cine poate ști cu asiaticii? Nimeni nu i-a văzut pașaportul și nici nu vrea să spună ce zodie chinezească e, pentru că astfel ai putea să îi deduci anul nașterii. Monica, proprietara terasei, n-are nicio problemă cu vârsta ei. E o babă bine, la vreo 65 de ani, îmbrăcată în rochie roșie, cu spatele gol, șliț pe picior și pantofi argintii, de tango. Este terapeută – meserie mai comună decât cea de măturătoare de stradă, vezi bine cât gunoi e afară, și în mod evident îl vindecă de stresuri și depresii pe un domn de vreo 40 de ani, care îi trage clopotele de răsună cartierul. Monica îl joacă, își înfășoară
piciorul în jurul lui, îl mângâie pe mână, râde gros-erotic și-și lasă capul pe umărul lui. „Aș vrea să îmbătrânesc ca ea”, spune Juju sorbind din paharul de plastic
plin cu vin bun, căci în Argentina nimănui nu-i trece prin cap să pună pastile pisate în băutură. Ălea se iau separat, când îți zice terapeuta că ai nevoie. Juju insistă
„zici că suntem într-un film de Almodovar.” Un nou pupic se așază blând pe obrazul meu drept. O fată cu fețișoară de boliviancă și păr la subraț și la vedere.

Apoi, rapid, un nou pupic, de la un băiat cu chitară, care fumează o țigară cu miros dubios. Luminile se sting pe terasa pictată din mijlocul ghetoului. Monica apare cu un sfeșnic, lumânările sunt aprinse și anunță petrecăreții că vor asista la prima căsătorie – de o singură noapte – din lume. Juan, un domn cu zâmbet binevoitor și descendență maghiară, Ianoș deci, unguraș de-al nostru, o ia în căsătorie pe… na că n-am reținut, o braziliancă fină, care dansează fabulos tango. Băiatul zvelt părăsește halca și grătarul și oficiază slujba. Audiența țipă de plăcere când Daiana presară petale de flori în calea mirilor și Juan își răstoarnă mireasa în brațe, într-o figură plină de eleganță. Femeile se bulucesc să prindă buchetul, Monica, la cei 65 de ani, îi dă un brânci fetiței cu păr la subraț și înșfacă florile de iasomie. Vivienne nu prinde ironia
nunții de o noapte dar, după patru explicații, înțelege că este o căsătorie de formă, un soi de Vegas cu termen redus, bașca gratis, și își declară dorința de a se căsători
pentru o noapte și ea. „You have been married?”, mă întreabă gânditoare. „No”. „I want to see how marriage is, this thing, to be married for a night is for us, women that never been married”. Aprob. Monica își folosește dreptul de preempțiune al gazdei și anunță că, săptămâna viitoare, ea va fi mireasă și îi zâmbește promițător domnului
de 40 de ani, care îi răspunde senzual, oferindu-i să muște capul unui cârnat zemos, cufundat în sos de chimichurri. Sosul îi curge terapeutei pe bărbie. Femei
desculțe dansează pe terasa pictată, nu mai e vin, nu mai e bere, trei băieți cântă la chitară și cei doi nemți anoști încearcă să danseze samba.

De ce călătorim? De ce lăsăm confortul căscioarelor noastre și ne luăm lumea-n cap? Cine sunt oamenii ăștia în uniformă de turist occidental, cu sandalele din
cârpă și pantaloni din doc și, în afară de confirmarea independenței față de familie, ce caută ei aici? De ce stau cu toții înghesuiți, în coliviile youthhostelurilor,
bând bere ieftină și plimbându-și amintirile triste ale călătoriilor trecute, ca pe o turmă de sclavi scoși la vânzare, prin fața unei audiențe de necunoscuți? Să fie oare Buenos Airesul o adunătură de monumente, Teatrul Colon și Muzeul Național, Obeliscul și cimitirul Recoleta? Doar pietrele contează, doar morții au ceva de spus?

Sorbind din paharul de plastic plin cu vinul cel sec și aspru al Argentinei, îmi dau seama, profetic, că toate hărțile sunt vii, că oamenii sunt mai importanți ca râurile și mai greu de cucerit ca vârfurile, că toată colecția de artă a Muzeului de pe Avenida Libertador nu face doi bani dacă nu ai ajuns, într-o seară de decembrie, fierbinte, pe o terasă pictată, dintr-o mahala puturoasă. Oamenii sunt destinațiile și eu acum tocmai am rescris harta Buenos Airesului, fixând atracții fără de egal și recorduri neștiute: nurlia Monică și Ianoș/Juan cununat cu o braziliancă superbă, în fața Domnului și a lunii pline, de un grătaragiu pofticios. Parafrazându-l pe Marian Nistor de la Savoy „ne-ar trebui, pam-pamparararam, 1.000 de ani ca să trăim o noapte cum e asta în România noastrăăăăăă” Juju, hai acasă. Suntem șapte oameni, înghesuiți în taxiul prea mic, coate în gură, dar gurile întinse până la urechi, în zâmbete deschise, de oameni care știu să-și dea cu aspiratorul prin suflet și să nu-și lase mortofleii de praf să le-nfunde canalul fericirii. Nu degeaba Buenos Airesul este orașul cu cel mai mare număr de psihologi pe cap de locuitor. Nu degeaba.

01. Librarie la Buenos Aires.JPG

02. Promotie carte - Buenos Aires.JPG

03. Grafitti in Buenos Aires.JPG

04. Milonga in Argentina.JPG

05. Incaltari de tango.JPG

06. Teatru la Buenos Aires.JPG

07. Cafenea Buenos Aires.JPG

Categorii:
Evenimente

Comentarii

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pin It on Pinterest