Japonia dincolo de obiective turistice (ep. 1)

01. Biserica pe cladire in Osaka.JPG

 La un moment dat, cineva m-a întrebat despre Japonia. Era unul dintre acei cititori cărora le sunt recunoscător că intră chiar zilnic și citesc ce am mai postat. M-a întrebat dacă am fost pe acolo, pentru că nu a prea găsit mare lucru. Și acele articole pe care le-am mai publicat sporadic nu erau scrise de mine, ci erau niște guest posturi scrise de alți călători prin arhipelagul nipon, cărora le mulțumesc. Ei bine, da, am fost în Japonia. Am stat două săptămâni într-o vară, mai precis în august 2007. Știu, au trecut șapte ani de atunci, dar și blogul îl am de vreo cinci ani. Și nu am prea scris. Răspunsul este simplu: pentru că m-am simțit depășit de misiunea de a scrie despre Japonia. Este o țară unică, o țară foarte greu de înțeles, o țară pe care trebuie să o observi și s-o studiezi, pentru a înțelege ceva. Japonia nu este o țară în care să te duci pentru a admira temple, blocuri, munți, palate sau locurile obișnuite pe care le caută turistul când vizitează o țară străină. Japonia este fascinantă pentru societatea ei, este fascinantă prin oamenii ei și este un loc despre care trebuie să citești mult înainte de a ajunge acolo (dar și în timp ce o vizitezi) sau să călătorești cu cineva care a locuit în Japonia (de preferință, un străin) și care te poate ajuta să deslușești enigmele unei societăți atât de diferite și incredibile pentru noi, europenii. Nu susțin că tot ceea ce scriu aici este adevărul absolut. Este părerea mea, subiectivă, bazată pe ce am observat, pe ce am citit, pe ce mi-au spus alții. Și pentru că știu că printre voi sunt și oameni care știu și înțeleg mai bine societatea japoneză, le-aș rămâne recunoscător dacă ar adăuga (sau m-ar contrazice) aici, jos, la comentarii.

În primul rând, lucrul care m-a frapat cel mai mult a fost că Japonia este o societate extrem de obosită. Nicăieri în lume nu am văzut oameni dormind, mai degrabă furând momente de somn, exploatând aproape fiecare moment în care ar putea să doarmă. Și nu, nu erau vorba de cine știe ce homeleși, toți păreau oameni serioși, acei salarymen, baza PIB-ului japonez, îmbrăcați toți la fel (cămașă albă, pantaloni negri, cravată, de preferință, neagră), arătând ca niște clone, un soi de variantă asiatică a personajului Mr. Smith din Matrix. Este fascinant cum mărșăluiesc în tăcere la ore matinale spre locul de muncă sau seara, când se îndreaptă spre metrou, cum mărșăluiesc ordonat, sincron, cu o expresie robotică pe față… În cele două săptămâni de Japonia, în zilele de lucru m-am simțit ca într-un film bazat pe romanele lui Orwell sau ca în clipurile lui Pink Floyd. Incredibil.

Dar să revin la somn. Japonezii dorm peste tot. Dorm în metrou, în drum spre și de la serviciu. E aproape un ritual pentru mulți să doarmă cinci minute la masă, între felul 1 și felul 2. Toate restaurantele din zonele cu birouri oferă la prânz un meniu al zilei care nu are doar avantajul că e mai ieftin, dar are și supremul avantaj că se prepară foarte repede. Practic, primul fel trebuie servit în maximum cinci minute din momentul în care salaryman-ul se așază la masă, acesta îl va mânca în, probabil, șapte minute, ospătarul trebuie să-l lase să doarmă șase minute, apoi să-l trezească prin aducerea felului 2, pe care salaryman-ul îl va termina în, hai să zicem, zece minute, în secunda în care a înghițit ultima dumicătură primește desertul și în două minute și nota de plată. Totul e robotizat. Fiecare minut are importanța lui în economia fiecărei zile, iar japonezul pare să fie omul care trebuie să folosească fiecare minut.

De unde, totuși, această oboseală și lipsă de somn? Nu pentru că japonezii ar lucra 16 ore pe zi. Probabil, au făcut-o în anii ‘40 – ’50, când erau chitiți să-și reconstruiască țara făcută praf și pulbere de prietenii lor americani. Acum nu cred că muncesc mai multe ore decât noi. Evident, lucrează mult mai eficient, sunt diabolic de eficienți. Dar ceea ce îi omoară este programul social de după program și distanțele lungi dintre birou și casă (mă refer la cazul celor mulți, care trăiesc în marile orașe cum sunt Tokyo și Osaka). Dacă începi să muncești la 9, termini pe la un 6, hai 7. Dar în loc să te duci acasă ca omul, să te uiți la TV, să bei o bere, să-ți bați nevasta sau să te joci cu copilul, intervine programul social. Serviciul tău este familia ta, iar șeful are obligația ca fiecare angajat să se simtă ca parte dintr-o mare familie. Așa că șeful este obligat ca destul de des (am înțeles că sunt locuri unde se practică chiar și la fiecare două seri) să își invite toți supușii la o ieșeală. Iar oportunitățile de distracție în Japonia sunt nelimitate – de la baruri și restaurante la karaoke și pachinko, terminând chiar și cu faimoasele bottomless bars din locuri care ar trebui să aibă felinare roșii. Iar tu, salaryman, mai mult sau mai putin neînsemnat, trebuie să accepți, chiar dacă nevasta nu te-a mai văzut mai mult de zece minute din weekend, iar copilul are febră 39. Altfel, ești un inadaptat care nu-și iubește serviciul. E un cerc vicios – șeful e obligat să te invite, că altfel e un șef rău, angajatul este obligat să accepte, că altfel nu e parte din familie. Am văzut, serile, grupuri-grupuri de salarymen și salarywomen mărșăluind cuminte spre locurile în care se vor iubi mai mult…

Ei bine, dacă te prinde seara prin oraș, întrebarea logică este dacă merită să te mai duci pe acasă. Poate că apartamentul tău e la vreo două sau trei ore de mers cu metroul și poate că la ora la care ajungi nici nu mai merge metroul. Așa că mai bine te culci în oraș. Hotelurile sunt scumpe rău (tot ce are de-a face cu utilizarea pământului în Japonia este extrem de scump), așa că trebuie să găsești alternative ieftine. Una dintre ele este faimosul capsule hotel, folosit în exclusivitate de bărbați, loc în care dormi ca în niște coșciuge mai mari. Dar uneori ori nu ai loc, ori nu vrei să dai bani nici pe acelea. Așa că te poți duce să te culci în McDonald’s, care, unele, sunt non-stop. Am avut un mic șoc în prima noapte petrecută în Japonia. În Osaka, am fost la Campionatul Mondial de Atletism, care se termina la 10 noaptea. Până mai frecam puțin netul, iar colega Andreea Răducan își scria corespondența la Gazeta Sporturilor, se făcea 11, 11 și ceva, așa că ajungeam la hotel aproape de miezul nopții. Deși stăteam în ditamai Swisshotelul, de 5 stele (pe bune), pe la ora aia nu mai găseam nimic de mâncare. Și când am întrebat la recepție unde pot să bag ceva în gură, că mi-era foame, mi s-a sugerat ca singură opțiune din apropiere McDonald’s-ul. De bine, de rău, m-am dus până acolo, am intrat, iar acolo toate mesele, dar absolut toate mesele erau ocupate de câte un salaryman la costum dormind dus, cu jumătate de hamburger în față. Curtoazia japoneză îi împiedică pe salariații de la Mc să-i dea afară până își termină hamburgerul și fiecare client avea grijă să lase o bună parte din hamburger în fața lui. Când am intrat, cei de la Mc au sărit ca arși și au vrut să dea niște oameni la o parte, să îmi facă loc la o masă. I-am refuzat, lasă, frate, bieții oameni să doarmă, iau takeaway și mănânc pe o bordură în fața Mc-ului. Dar nu numai Mc-ul este un loc bun de somn, ci și internet cafe-urile cu fotolii speciale. Plătești ca și cum te-ai da pe net și dormi dus în fața unui computer deschis. Dar ce somn odihnitor o fi ăsta?

Adevărul e că, după două săptămâni de Japonie, și eu am venit obosit acasă. Obosit de oboseala japonezilor, dar și, sau mai ales, de viermuiala permanentă. Ați văzut filmele cu japonezii ăia care pleacă toți, ca la un semnal, la trecerea de pietoni ? Da, nu sunt făcătură. Sunt cazuri când mii de oameni traversează simultan strada în Shinjuku și Shibuya. Intersecțiile în Japonia sunt gândite cu mai mult cap decât pe orice alt meridian de pe Planetă – mai întâi trec mașinile care merg drept, apoi cele care vin din lateral și abia la pasul 3 pornesc simultan toți pietonii, care pot traversa strada inclusiv în diagonală. Și la oră de vârf pot fi chiar mii de oameni care traversează o intersecție. Gândiți-vă că trei milioane de inși trec zilnic printr-o stație de metrou cum e Shinjuku. Și mulți traversează, nu mai șobolănesc prin labirintul de coridoare subterane. Privită de sus scena, te aștepți ca minimum 5-10 oameni să rămână întinși pe caldarâm, pentru că este imposibil să nu se ciocnească. Nici pomeneală, fiecare se evită cu o artă îndelung exersată. Am încercat și eu acest sport extrem. Am traversat la Shibuya (sau Shinjuku, nu îmi mai aduc aminte) la o oră de vârf. Se vedea că sunt un mocofan. Dar și mulțimea aceea de japonezi mă identifica de departe și mă evita la milimetru. Când te uiți la milioanele de motociclete care merg alandala prin Ho Chi Minh, ai senzația că e imposibil să traversezi. Ei bine, e posibil, vietnamezii văd că ești un străin habarnist și te evită. Așa și la intersecțiile din Tokyo.

O altă caracteristică a japonezilor este politețea excesivă. Da, am văzut secvențe demne de marile comedii mute cu japonezi care se închină permanent, de parcă ar fi niște musulmani care își fac temenelele. Nu, n-am văzut pe nimeni lovindu-se cap în cap în timp ce se închinau, dar puteai să faci un exercițiu de imaginație. În plus, dacă le ceri ajutorul, se vor da peste cap să ți-l dea. Când am ajuns în Osaka, am fost foarte bucuros că hotelul meu avea o legătură directă cu stația de metrou Namba (Namba, nu Naiba!). Am coborât din recepție direct în stație, e drept, drumul destul de complicat și de sinuos, dar am zis că mă descurc. M-am dus în treaba mea, dar la întoarcere nu am mai știut pe unde s-o iau. Pentru că abia la întoarcere am realizat că stația de metrou Namba este de fapt o metropolă subterană, cu zeci și zeci de ieșiri (cred că are, în total, peste 100 sau chiar 200), fiind locul în care se întâlnesc mai multe linii de metrou și parcă și una sau mai multe de tren suburban. Iar ieșirile erau marcate foarte clar – Exit 1, Exit 2, Exit 3…. Exit 100. Care naiba (sau namba) o fi exitul meu? Și după ce am șobolănit mult și bine prin orașul subteran, mi-am luat inima în dinți și am ieșit la întâmplare la exitul 48. Swisshotel-ul are vreo 40 de etaje, ar fi trebuit să-l văd cu ochiul liber. S-o credeți voi!… am ieșit pe un bulevard vast, cu blocuri înalte, cu un trafic de filme SF și cu salarymen care treceau pe lângă mine ca shinkansenul. Așa că am întrebat-o pe o doamnă mai pe la 60 de ani, care nu părea prea grăbită.

Evident, nu știa nimic, deși japoneza mea vorbită cu brațele a fost foarte clară. “Swissotel, Swissotel”, gesticulam arătând un bloc înalt. Doamna se uita la mine, “Swissotel… aaaaa… Swissotel”. Și mă ia de mână, și plecăm la galop. Am senzația că aici, în Osaka, lumea nu se plimbă în timpul săptămânii, ci galopează. Ce a urmat a fost absolut delirant. Tot drumul (și cred că am mers cam 15 – 20 de minute), doamna mi-a povestit non-stop. Ca să par politicos, îmi schimbam mimica în funcție de mimica ei… când ea zâmbea, eu râdeam hi-hi-hi ca un șoricel. Când ea se încrunta, eu scoteam un oooooo d-ăla tipic japonez când le apare pentru prima oară în față Turnul Eiffel. Nu știu despre ce mi-a povestit. Din ce am înțeles eu, era vorba despre fiică-sa (sau fiu-su) care, în loc să se apuce dracului de un job și să îngroașe armata de salarymen, umbla teleleu prin lume. Sau poate că asta a fost în imaginația mea. Poate că se plângea de taxe. Poate că făcea o corelație între muzica lui Bach și filozofia lui Socrate. Poate că îmi povestea de ultimul meci din campionatul de sumo. Nu știu despre ce a povestit non-stop. Dar sunt convins că dacă am fi fost filmați, privitorii s-ar fi prăbușit de râs. Fix așa m-am prăvălit de râs când am văzut filmul “Lost in translation”, la câteva luni după ce m-am întors din Japonia. Într-una dintre scene, personajul principal asculta la fel de cuminte și de implicat povestea spusă de vecina sa de scaun, evident în japoneză, și înțelegând la fel de mult ca și mine. Sincer, râdeam de era să cad de pe canapea. Pentru că am trăit și eu experiența asta!

Cred că aș putea scrie romane întregi despre experiența mea japoneză. Promit însă că o să continui mâine cu refularea japonezilor… Într-o societate atât de stresantă, atât de competitivă, atât de obosită, oricât ai fi tu de dresat din punct de vedere social, tot trebuie să te descarci. It’s human nature

Imagini Japonia

02. Restaurant japonez.JPG

Terasa in Osaka

03. Mancare japoneza.JPG

Ce lighioane mananca astia !

03. Patiserie japoneza.JPG

Produsele de panificatie imi zambesc insa mai mult

04. Restaurant traditional japonez.JPG

Din nou, restaurante japoneze

05. Dormind in restaurant.JPG

Locul ideal in care se poate dormi

06. Salary man.JPG

In timp ce altii citesc sau freaca internetul

07. Pachinko.jpg

Pachinko, nebunia japonezilor… ma rog, se pare ca in spatele lor se afla yakuza, mafia japoneza

08. Jocuri mecanice.JPG

Pe langa pachinko, evident, sunt tot soiul de jocuri electronice

09. Jocuri in Japonia.JPG

10. Karaoke.JPG

Karaoke provin din Japonia

14. Magazin Japonia.JPG

Magazinele japoneze – o nebunie de reclame !

15. Kimono Japonia.JPG

Cine cumpara un kimono ?

16. Automate Japonia.JPG

 La fiecare colt de strada, gasesti un automat !

Adaptor electric Universal 150+ țări Adaptor electric Universal 150+ țări
69,00 RON

la Imperator Travel Shop

Adaptor electric SUA / Canada / Mexic / Japonia și altele Adaptor electric SUA / Canada / Mexic / Japonia și altele
29,00 RON

la Imperator Travel Shop

Lacăt TSA approved cu cifru Lacăt TSA approved cu cifru
29,00 RON

la Imperator Travel Shop

Comentarii

  • O societate foarte interesantă…

    Marius W. 15 ianuarie 2015 9:58 Răspunde
  • si totusi nu vei sti niciodata ce iti povestea femeia aceea, iti dai seama? 🙂

    Lucian 15 ianuarie 2015 10:57 Răspunde
  • Foarte frumos povestești. Sper să vizitez și eu Japonia într-o zi.

    Diana 15 ianuarie 2015 11:19 Răspunde
  • Ma bucur tare mult ca ai inceput sa scrii despre Japonia. Am aflat multe informatii interesante din acest articol.
    Astept cu interes urmatoarele articole.

    Laura 15 ianuarie 2015 13:30 Răspunde
  • Cel mai interesant ar fi de stiut cum ai putea sa vizitezi Japonia de unul singur, fara tur organizat. Ma bate gandul asta de cativa ani, dar pare destul de complicat (sa nu mai zic de scump). As vrea sa stiu in 10 zile ce ar fi de vizitat in acest taram indepartat (temple, orase, locuri, etc.). Pot sa caut pe net, dar poate ai niste sfaturi pertinente, totusi…

    Demoniks 15 ianuarie 2015 16:38 Răspunde
    • se poate vizita fara nici o problema de unul singur, in schimb in 10 zile nu poti vizita prea mult, poate tokyo, nara, kyoto si osaka sa zicem. Japonia nu e atat de scumpa pe cat ai crede, bugete pentru toate buzunarele.

      mihai 16 ianuarie 2015 15:24 Răspunde
  • Am citit inainte de culcare si dupa o repriza de ras sanatos m-am simtit in stare sa ma indrept spre un somn sanatos. Astept si alte impresii din Japonia si confirm ca este ” alceva”! Pe curand,Monica Atanasiu

    monica.atanasiu@gmail.com 16 ianuarie 2015 0:51 Răspunde
  • Foarte misto articolul, frumos povestit si amuzant!

    Razvan Pascu 17 ianuarie 2015 5:40 Răspunde
  • Colegul de birou este angrenat intr-un proiect cu japonezii de la Mazda.
    Doua remarci auzite de la el:
    1. Japan is a cock driven country.
    2. Muncesc mult dar nu intotdeauna cu folos.
    Sunt parerile unui neamt svab despre ei.

    Alex 18 ianuarie 2015 14:51 Răspunde
  • @Demoniks, nu arunca banii pe bilet pentru 10 zile.Eu am stat 3 saptamini, de una singura si ar fi fost multe de vazut.Nu e tara cea mai scumpa, dimpotriva, preturile la transport, metrou sunt acceptabile.E tara cea mai sigura de pe glob, niciun pericol sa ti se fure ceva; bacsisul nu exista.Trebuie sa te documentezi foarte serios inainte de calatorie.Cei mai politicosi oameni de pe planeta, asa ca trebuie sa le raspunzi cu aceeasi moneda, sa nu-ti dispara zimbetul de pe fata.

    Li 19 ianuarie 2015 18:18 Răspunde
    • Ziceam de 10 zile ca, din experienta mea de concedii obisnuite (nu sabbaticals), dupa sa zicem 2 saptamani maxim nu te mai impresioneaza nimic, intervine si dorul de casa, etc. De aceea eu prefer mai multe concedii pe an si mai scurte 🙂 Dar asta depinde de fiecare. Inteleg ca e scump biletul de avion si e obositor drumul si, daca tot faci efortul, merita sa stai mai mult in Japonia, dar mai mult de 2 saptamani nu cred ca as putea…

      Demoniks 20 ianuarie 2015 17:47 Răspunde
  • Buna , e foarte frumoasa japonia dar ca sa o poti vedea si intelege cat de putin trebuie sa stai minim 2 sabtamani si sa ai ghid local care iti arata si explica foarte multe lucruri frumoase si interesante …..

    Mihai 24 ianuarie 2015 19:56 Răspunde
  • Voiam sa-mi dati cateva relatii despre Munchen si experienta de acolo daca ati avut minunata ocazie sa ajungeti!Multumesc!!!

    cristina 11 aprilie 2015 18:54 Răspunde
  • Salut! Am si eu o intrebare,din ce ai obesrvat,ce se cauta mai mult pe acolo,in functie de job.uri?

    Mihaela,Cristina 16 aprilie 2015 18:44 Răspunde
  • Multumesc din suflet pt raspuns si articol, mi-a fost de mare ajutor!!!

    cristina 18 aprilie 2015 18:35 Răspunde
  • Ca om care locuieste in fiecare an cel putin 6 luni in Tokyo… tin sa raspund persoanelor care au spus ca oamenii din japonia sunt niste plictisiti !
    Nu exista termen de plictiseala in societatea japoneza.. totul este pus la punct in cel mai mic detaliu ! Abia dupa ce stai un an printre ei incepi sa le asimilezi si sa le intelegi cat de cat modul de viata !
    Va salut si Sarbatori fericite !

    Petrisor 26 decembrie 2015 6:28 Răspunde
  • Am vazut in descrierea unor hoteluri din Japonia ca se mentioneaza accommodation tax. Ce este asta? Se adaugă la pretul cazarii? Multumesc

    Ervin 5 ianuarie 2016 11:05 Răspunde
    • Pai daca hotelurile respective spun pe site-urile lor ca aceasta taxa se adauga, inseamna ca vei plati suma care o zic ei + tax

      Imperator 5 ianuarie 2016 16:21 Răspunde
  • Salutare,
    Am prins un error fare Venetia-Tokyo-Frankfurt la 215 EUR pt noiembrie. De abia astept sa iti citesc posturile despre Japonia.

    Vladimir 22 ianuarie 2016 11:01 Răspunde
  • Pingback: 5 locuri de neratat in Japonia

  • Citind acest articol, parca am retrait excursia de anul trecut (vara 2017) din Osaka. Sotul meu a ales Osaka ca oras de destinatie pentru luna noastra de miere (el fiind si vorbitor de limba japoneza, am zis ca ne va fi mai usor). Dupa doua saptamani petrecute in Coreea de Sud, eram destul de familiarizata cu stilul asiatic, de genul oameni la costum, viata agitata de la ora 1 dimineata ( majoritatea erau oameni care isi terminau lucrul de la birou sau veneau de la intalnirile de firma). Imi amintesc ca ce m-a socat in prima faza a fost ca toata lumea era standard imbracata: barbatii camasa alba sau un albastru foarte deschis si pantaloni negri, femeile fusta neagra si la fel o camasa alba sau albastru deschis. In momentul in care metroul s-a oprit in statie, o mare de oameni aliniati intr-un sir veneau si se ducea in directii diferite. Comparativ cu Coreea, unde fiecare se aseaza cum vrea asteptand metroul, autobuzul, japonezii sunt foarte stricti si ordonati in privinta asta. La un moment dat, asteptam autobuzul si nefiind obisnuita cu ordinea lor, un japonez mi-a atras atentia ca am deranjat linia si ca nu sunt conforma lor. In ceea ce priveste viata sociala, cred ca este o problema a societatii asiatice. Si coreenii au aceeasi problema. Intalnirile saptamanale, uneori zilnice dintre un sef si subalternii lui sunt foarte frecvente. Motivul invocat este pentru adaptarea la colectivitatea,dar in realitate nu este ceva ce poti refuza. Din contra, refuzul ca participant la aceste intalniri, te poate aduce in pragul in care iti poti pierde jobul, pe motiv ca nu te integrezi bine in colectivitate. In ceea ce priveste somnul, nici acum nu pot sa inteleg cum functioneaza asta:)) si japonezii si coreenii dorm pe oriunde apuca( metrou, autobuz, masa, biblioteca). Eu am fost uimita ( si inca sunt) cum reusesc sa mearga cate 1 h si ceva, si sa se trezeasca fix inainte de statia la care coboara:))) Din lipsa de timp, nu am putut sta mai mult de 1 saptamana in Osaka, insa din experientele mele cu tarile asiatice, pot spune ca este greu sa te adaptezi. Totul este pe repede inainte,uneori parca nici nu apuci sa simti clipa, sau sa te bucuri de ceva pentru ca vin altele si altele. Ce pot sa mai adaug este ca da, intr-adevar asiaticii sunt foarte amabili in tarile lor, daca mergi ca turist. Sunt foarte timizi si nu intra in vorba cu tine din propria initiativa, insa daca ai nevoie de ajutorul lor si il soliciti, chiar sunt excesivi de amabili.

    Catalina Jo 25 august 2018 14:07 Răspunde

Lasă un răspuns la cristina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii