Înapoi, la Sinăiuca

Pe vremea când eram copil, nu aveam prea multe opţiuni de excursii. Graniţele României erau ferm închise, iar cine evada în ţări precum Bulgaria sau Ungaria era privit cu invidie. Pentru că, mai ales spre sfârşitul anilor ‘80, orice ţară era un paradis faţă de România. Poate, mai puţin Albania, pentru că binevoitorii ne sugerau cu subînţeles… hai, bre, ce vă plângeţi, să vedetţi cum e în Albania. Mda. Ei bine, în aceste condiţii, până la 19 ani eu n-am ieşit din ţară. Asta nu înseamnă că nu am călătorit – am bântuit prin ţară în lung şi în lat. Am fost şi la mare (atunci când nu venea vreun lot de şomeri din RFG veniţi cu bilete “last minute” şi toţi românii erau aruncaţi din hotel în numele obţinerii de devize forte), am fost şi la munte, am descoperit cu uimire că în Transilvania există oraşe care nu sunt formate din blocuri pătrăţoase, am descoperit mănăstirile din Oltenia, am bântuit şi prin Moldova. Dar din tot ce am văzut, cred că cel mai mult mi-a rămas în inimă Sinaia, Sinaia Regală, Sinaia Carpaţilor care cred că a fost prima staţiune montană pe care am văzut-o vreodată. Şi m-am îndrăgostit brusc de “Sinăiuca”. Şi cum mama era profesoară de liceu şi avea vacanţe mult mai luuungi decât muritorii de rând, se întâmpla să stau la Sinăiuca şi câte o lună. Şi era cea mai frumoasă lună din an!

În primul rând, mi-au plăcut munţii. Nu ştiu de ce, dar de mic copil am preferat verdele munţilor albastrului mării. Îmi plăcea că în fiecare zi puteam face altceva. De mic, stabileam programele – azi, mergem la Cota 1400. Mâine, la Cota 2000. Poimâine, luăm rata şi ne ducem la Câmpina. Aş fi vrut să văd Peleşul, care, din poveştile celor mai în vârstă decât mine, părea să fie cel mai frumos palat din lume. Dar era închis, pentru că acolo vieţuia “cel mai iubit fiu al poporului” (după Revoluţie, am aflat că Ceauşescu a fost speriat de muzeografii de la Peleş că în castel ar fi nu ştiu ce ciupercă periculoasă şi nu a călcat în castelul lui Carol I, ci stătea în castelul Foişor, care şi astăzi este reşedinţă de stat şi nu poate fi vizitat). În primii ani, puteam să-l văd de la gard unde mă holbam ca viţelul la poarta nouă, imaginându-mi un palat cu prinţese şi prinţi de desene animate (inutil să spun că după Revoluţie, după ce Peleşul a fost redeschis, am fost unul dintre primii vizitatori), dar în anii ‘80, chiar şi accesul la gard a fost interzis, singura oportunitate de a vedea Peleşul fiind din… telecabina de Cota 1400! Cert este că în continuare, chiar dacă am văzut jde palate şi castele, în continuare consider Peleşul ca fiind unul dintre cele mai frumoase castele din lume, iar Sinaia este bine statornicită undeva în inima mea.

Trebuie însă să recunosc că în ultimii ani nu am mai ajuns să stau în Sinaia. Da, am trecut de nenumărate ori şi, când aveam timp, mă opream cel puţin o jumătate de oră sau o oră, sau poate şi mai mult. Parcam la mănăstire şi mă plimbam un pic până la Peleş pe un drum pe vremuri interzis, şi mai luam o gură de aer de “Sinăiuca”. Dar, trebuie să recunosc, au trecut nişte ani buni de când nu am mai stat efectiv în Sinaia… Cu drumurile astea.

Ei bine, acum, de Ziua Copilului, am primit un cadou. Mai precis, o invitaţie de la Vila Camelia din Sinaia. Să îmi petrec weekendul acesta, luni, de Rusalii, la Sinaia. Nu a trebuit să mă gândesc mai mult de câteva secunde. Aşa că am zis da. Imediat. Numele Vilei Camelia îmi era familiar, parcă e pe undeva pe lângă mănăstire, cred că am trecut pe lângă ea de nu ştiu câte ori. Evident, după invitaţie am aruncat o privire pe site. Şi am citit ceva chiar foarte interesant. Vila Camelia nu este de ieri, de azi, ci de la 1884. În plus, arhitectul ei a fost fix acelaşi arhitect care a creat Peleşul. Mai mult, vila este deţinută de aceeaşi familie de trei generaţii, adică de peste 75 de ani. Ceea ce mi se pare extrem de interesant… oare oamenii ăştia or fi avut grijă de vila Camelia şi pe vremuri de tristă aducere aminte? Chiar e interesant să aflu.

Oricum, weekendul ăsta sunt la Sinaia. Dacă sunteţi prin zonă, daţi un semn de viaţă. Vreau să iau oraşul pe îndelete, să descopăr locuri vechi şi dragi şi, evident, să urc pe munte :). Aşa că daţi un semn de viaţă! Aici sau pe Facebook.