Pe Drumul Mătăsii (ep. 1). Sosirea la Tașkent, primii pași în Uzbekistan

06. Pe zidurile din Khiva

Nu sunt multe țări pe care le-am vizitat și pentru care am simțit nevoia să revin cât se poate de repede. Da, îmi place să revin din când în când, să văd locuri frumoase sau să văd cum au evoluat, mai ales în cazul țărilor care se dezvoltă rapid. Când am ajuns în Uzbekistan, în iunie 2014 (deci cu mai puțin de un an în urmă), mă așteptam să-mi placă, era o destinație după care tânjeam de ani buni, dar nu îmi închipuiam că voi fi atât de captivat. Ei bine, Uzbekistanul m-a prins în mrejele lui, în mrejele lui de mătase, în mrejele locurilor sale istorice care te fac să te simți în vremea lui Ali Baba, a Sheherezadei, a celor 1001 de nopți. Da, știu, poveștile acelea se desfășoară în general în zona actualului Irak, dar asta contează mai puțin, atât timp cât descoperi locuri care să-ți sugereze basmele care te-au captivat în copilărie.

Cum ziceam, am fost în 2014 în Uzbekistan, într-o tură de aproape o săptămână, la invitația agenției de turism locale Dolores, cu sprijinul Explore Travel și Uzbekistan Airways. Am mers pe trail-ul obișnuit, drumul turistic care leagă cele trei orașe istorice de capitala Tașkent. Și atunci, m-am gândit să organizez, împreună cu prietenii de la Explore, o tură pe Drumul Mătăsii… țara asta merită să o împarți cu mai mulți :). Așa că am pus la cale o excursie care să acopere o parte din legendarul drum al mătăsii care lega capitala chineză Xi’an de Constantinopole, marea metropolă bizantină, printr-o mulțime impresionantă de culturi, religii și limbi. Planul inițial era să organizez o excursie de la Tașkent la Teheran, dar cei de la Turkish Airlines s-au opus. Singura companie aeriană care zboară și la Tașkent, și la Teheran este Turkish Airlines, iar să cumperi dusul de la o companie și returul de la alta este scump. Dar Turkish ne-a spus că nu ne poate da bilet dus spre Tașkent și retur din Teheran pentru că sunt în alte… zone geografice. Helllooo, mare companie, dar vreau să zbori cu noi. Nu!, au spus niște deștepți de la TK, nu se pot cumpăra decât bilete separate, iar asta costă cu 500 de euro mai mult decât normal, pentru că erau două bilete one-way, iar biletele one-way sunt scumpe. Am încercat să renunț la Turkish, să caut alte variante (mai ales pe returul din Teheran), dar nu a prea ieșit. Așa că a trebuit să renunț la partea iraniană (care ar fi cuprins și orașul sfânt Mashad, dar și Teheran) și să ne oprim la Așgabat, oraș pe care geografii de la Turkish Airlines îl consideră în Asia Centrală și, slavă lui Allah, în aceeași zonă cu Tașkent.

Așa că iată-ne dimineața, toți 18 (am fost 18 oameni, cu totul) la aeroport, gata de plecare. Zborul până la Istanbul a fost scurt, aici am avut însă un tranzit lung (de vreo șase ore), așa că am dat o fugă până în oraș. Iar Istanbulul, am spus-o de 100 de ori, este un oraș fabulos, prin urmare tranzitul lung nu mi s-a părut o durere, dimpotrivă, o oportunitate să mai iau o gură de Istanbul. A urmat zborul mai lung (de circa patru ore) de la Istanbul la Tașkent, dar a trecut repede. Mai un film, mai o vorbă, mai o moțăială. Și trebuia să mă odihnesc, să iau în piept haosul de pe aeroportul din Tașkent.

Cum ziceam, am mai fost anul trecut în Uzbekistan și am aterizat pe aeroportul din Tașkent. Am fost martorul unuia dintre cele mai haotice locuri din lume prin care am trecut – terminalul de pasageri părea o hală de mărfuri. Uzbecii zboară la Delhi, Istanbul, Bangkok și în te miri ce alte locuri pentru a veni cu zeci de kilograme de haine, pantofi și alte mărfuri pe care le vând acasă. Cam ce făceau și românașii noștri, prin anii ’90, la Istanbul, singura diferență fiind că ai noștri o făceau cu autocarul, pe când uzbecii o fac cu avionul, că marile bazare ale lumii sunt cam departe. Acum un an, am zburat de la Istanbul cu Uzbekistan Airways, iar la decolare am simțit cum avionul de abia se desprinde de pe pistă și gâfâie din greu până ajunge la altitudinea de croazieră, cu atâta amar de mărfuri în burta avionului. Acum, parcă mai puțin, probabil Turkish Airlines sunt mai fermi cu kilogramele în plus. De asemenea, la intrarea în zona de îmbarcare toți uzbecii erau opriți și li se cântărea bagajul de mână… evident, aproape nimeni nu era în regulă, așa că urmau plânsete, negocieri, rugăminți, discuții și, în fine, ceva bani plătiți.

Acum un an, am stat vreo trei ore și ceva în aeroport, pentru a lua viza, a localiza bagajul printr-o hală demnă de Ikea, plină cu bagaje și sacoșe de rafii gigantice, așa ca i-am avertizat pe colegii de călătorie. Din fericire, într-un an situația s-a îmbunătățit destul de mult. În mai puțin de două ore, am scăpat de corvoadă. La viză, am așteptat remarcabil de puțin – noroc că am avut o viză de grup și nu a trebuit să aștept aplicarea sacrosanctului abțibild numit viză pe fiecare pașaport, ce a durat mai mult a fost îndelungatul proces de luare în evidență a declarației vamale – e obligatoriu să declari cu câtă valută intri în țară și, de asemenea, cu ce obiecte electronice, iar cei de la vamă chiar studiază cu atenție fiecare declarație, fiecare valută, fiecare obiect electronic. Până la urmă, cum-necum și cu ajutorul cuiva de la agenția locală, am reușit să trecem și să ajungem la hotel în timp record. Cum ziceam, după nici două ore de stat în aeroport. Incredibil!

Puțină lume știe amănunte despre Asia Centrală. Regiunea asta pare acoperită de o pâclă informațională. Poate s-a mai auzit de Samarkand și de Buhara, despre dezastrul ecologic provocat de dispariția Mării Aral, despre faptul că unele țări au mult gaz și petrol. Și, evident, că marea majoritate, dacă nu toate, sunt dictaturi. Dar mai mult de atât, nu. Așa că o să încerc să expun o mică perspectivă istorică și care e situația actuală, evident, cu o atenție sporită asupra Uzbekistanului.

Dacă este să arunci o privire la harta Asiei Centrale, o să observi niște granițe foarte contorsionate. Evident, sunt nenaturale. Sunt rodul gândirii tovarășului Stalin care, pentru a controla mai bine situația, învrăjbind popoare supuse, a dat cu creionul pe hartă taman bine pentru ca nimeni să nu se considere fericit. În primul rând, aproape toate popoarele zonei sunt turcofone. Cu excepția tadjicilor, care vorbesc cu dialect de persană (farsi), toți ceilalți sunt turcofoni mai mult sau mai puțin mongoloizi. Tot sovieticii au creat națiunile de azi, încercând să pună laolaltă tot soiul de clanuri și triburi, creându-le o istorie, niște eroi și, evident, o statalitate, dar sub protecția imperială a Moscovei.

Teritoriul actualului Uzbekistan a fost locuit din cele mai vechi timpuri, datorită fluviului Amur Darya. Așa cum Egiptul este darul Nilului, tot așa Uzbekistanul este darul Amur Daryei, fluviul care izvorăște din munții Tien Shan și se varsă sau, mă rog, se vărsa în Marea Aral. De câteva decenii încoace, se varsă pe terenurile irigate pline cu bumbac. Pe această vale fertilă, acum câteva mii de ani s-a format un popor numit sogdiani, un popor vorbitor de persană, practic parte a civilizației iraniene. În cuceririle sale, Alexandru Macedon a ajuns și prin Sogdiana, un ținut de care a rămas legat în mod particular – s-a căsătorit cu Roxana, fiica unui conducător local, deși omul era cam gay, în plus a ordonat ca 2.000 de macedoneni de-ai lui să se căsătorească cu 2.000 de frumoase sogdiene. Dacă nu l-ar fi mânat dorul de cuceriri, probabil că ar fi rămas pe la Samarkand, dar s-a dus spre India, care până la urmă a rămas un zid de netrecut pentru marele cuceritor macedonean. În schimb, în urma lui au rămas numeroase urme, atât culturale, cât și antropologice – poți găsi mulți localnici, mai ales prin ținuturi mai greu accesibile, care au trăsături macedonene și, evident, susțin că se trag direct din balcanicii târâți de Alexandru prin Asia. Prin secolul al VI-lea după Hristos, această populație greco-persană a fost cucerită de nomazi turci veniți din stepele nordice. Aflați la un nivel cultural evident net inferior localnicilor, turcii au îmbrățișat imediat obiceiurile și cultura persane, mai ales păturile lor conducătoare, Dacă poporul “de jos” a început să vorbească diverse dialecte turcofone, lumea bună a început să vorbească persana… limbă deja a claselor conducătoare nu numai în Asia Centrală, ci și la curtea Marilor Moguli, care au creat un Imperiu celebru în actuala Indie. Persana a continuat să fie vorbită în masă doar în marile orașe de tradiție persanofonă, cum ar fi Samarkand și Buhara, sau în zone izolate, cum ar fi munții care azi formează Tadjikistanul.

Substratul e deci persan, turcofonii le-au dat limba, iar religia le-au dat-o arabii, care au apărut și ei prin zonă prin secolul al VII-lea, mânați de un fior misionar. Până atunci, zoroastrianismul coexista cu budismul, creștinismul nestorian, dar și maniheism… Arabii au venit, au cucerit, s-au dizolvat în cocktailul de națiuni al Asiei Centrale, dar au lăsat musulmanismul ca religie unică. Nu avem însă de-a face cu un Islam prea strict, dimpotrivă. E drept, cei aproape 70 de ani de dominație antireligioasă sovietică și-au lăsat pecetea, dar nici până atunci turcofonii Asiei Centrale nu se dădeau în vânt după toate cutumele stricte ale religiei lui Mohamed.

Turcii au dat limba, arabii, religia, inputul antropologic a venit de la mongoli… două valuri succesive – mai întâi cel condus de Genghis Han, apoi de localnicul Timur Lenk ‒ au adus mongolii de rasă asiatică în Asia Centrală… așa că astăzi vei putea vedea destui central-asiatici cu trăsături mongoloide… dar nu peste tot. De altfel, în Samarkand și, mai ales, în Buhara (orașe majoritar tadjice), dacă te uiți cu atenție la oameni, par foarte diferiți – trăsăturile asiatice aproape dispar, iar rasa seamănă mai degrabă cu turcii sau caucazienii, decât cu chinezii. Încă o dovadă a cocktailului de rase și culturi din Asia Centrală o reprezintă kirghizii. Ei sunt cei mai mongoloizi la față, dar când au apărut în istorie acum circa un mileniu, trimișii împăratului chinez raportau că aceștia ar fi blonzi și cu ochi albaștri!

După cutremurul timurid, vremurile au început să se mai calmeze, unele dintre orașele distruse și-au revenit (altele, nu), iar pe ruinele imperiului universal al lui Timur au apărut state noi. În actualul Uzbekistan, au apărut trei emirate (sau hanate) – Khiva, spre Caspică, Buhara, în lunca lui Amur Darya, și Kokhand, în cealaltă vale plină de rod, Fergana. Cele trei emirate s-au ciondănit, s-au și bătut, au făcut comerț, și-au vândut unele altora mătase, grâne și sclavi, asta până prin secolul al XIX-lea, când au ajuns pe aici rușii. Oficial, rușii au venit supărați pe khivani și buharieni că se întreceau în a răpi și a duce în sclavie fete bălane cu cosițe și ruși înalți cu ochi albaștri (mă rog, fetele direct în harem, fiind considerate delicatese de bogații locali, bărbații direct la munca câmpului sau, de asemenea, în haremurile unor notabilități cu vederi sexuale mult mai liberale decât zice Coranul). Au cucerit Tașkentul de la Kokhand și, apoi, încet, încet, toată regiunea, ajungând să se împungă baionetă în baionetă cu britanicii care avansau spre nord dinspre India, în epopeea perioadei care s-a numit “The Great Game”. Rușii și-au implantat capitala în Tașkent, un oraș de asemenea străvechi, dar care s-a aflat permanent în umbra marilor metropole central-asiatice, nefiind decât pentru o perioadă limitată mai mult decât un târgușor de mâna a doua. De ce rușii au promovat Tașkentul la grad de capitală a regiunii? Din două motive – pentru că era primul oraș cucerit din zonă și cel mai aproape de Maica Rusie, dar și pentru că nu se simțeau confortabil în orașele dominante ale regiunii unde legăturile sociale și de putere erau demult stabilite. Așa că au preferat să domine de departe.

Rușii din vremea țarului nu au abolit însă hanatele existente. Khiva, Buhara și Kokhand au supraviețuit cu emirii și hanii lor, dar cu puterile drastic limitate. Politica lor externă era dictată de ruși, școlile erau rusești, sclavia abolită, rusoaicele eliberate din haremuri, iar forțele armate, diminuate la un nivel de impotență marcantă. Răsturnarea țarului și Revoluția bolșevică i-a prins pe hani și pe emiri pe nepregătite, așa că nu a fost foarte greu ca sovieticii să preia regiunea. Pe care, initial, au denumit-o Turkestan. Deși încă mult timp în secolul XX, localnicii se împărțeau în turci și persani, sovieticii au creat în laboratoarele lor social-politice națiuni nou-nouțe, cu o identitate națională și limbă literară (evident, folosind alfabetul chirilic, că vorba aia, să priceapă tot rusul turca sau persana). În 1924, au apărut Uzbekistanul și poporul uzbek, iar câțiva ani mai încolo, a fost decupat din teritoriul Turkestanului sovietic și Tadjikistanul. Evident, ca lucrurile să fie și să rămână tulburi, glorioasele orașe persanofone (tadjice) ale Samarkandului și Buharei au devenit orașe uzbece (deși Samarkandul se află la nu mai mult de 30 km de fruntariile Tadjikistanului), o bună parte din valea Fergana (turcofonă, deci uzbecă) a fost dată tadjicilor (unde uzbecii reprezintă cam 25% din populație), iar străvechiul oraș uzbec Osh, sufletul văii Fergana, a ajuns în Kyrgyzstan. În plus, ca să mai reteze din pretențiile uzbecilor, Stalin a hotărât să nu le dea acces la Marea Caspică, dând o bucată de deșert mort Kazahstanului, care oricum avea acces la Marea Caspică. Au apărut și niște republici autonome care pot fi activate oricând din punct de vedere naționalist (cum ar fi Karakalpastanul, zona cea mai bătută de vânturi și de sărăcie, din cauza proximității decedatei mări Aral. Karakalpacii sunt un popor apărut prin secolul al XVI-lea, vorbitori de o limbă turcofonă, dar mult mai apropiată de kazahă, decât de uzbecă. Au fost dați Uzbekistanului, ca acesta să se apropie de Marea Caspică destul de mult încât să-i înjure pe cei care nu le-au dat nicio bucățică de litoral caspic).

Inteligentsia uzbecă a fost exterminată ca peste tot în fostul URSS, în perioada lui Stalin. După ce, inițial, toată conducerea RSS-ului era uzbecă, sfârșitul anilor ‘20 i-a adus pe toți bolșevicii de rang înalt uzbeci în fața plutonului de execuție, pentru “trădarea clasei muncitoare”, fiind înlocuiți de oameni de încredere aduși de la Moscova; în anii ‘40, în timpul războiului sute de mii de ruși, ucraineni și belaruși s-au mutat în Uzbekistan pentru că întreaga industrie a fost mutată aici din cauza ofensivei germane, iar alături de fierătanii au venit și mânuitorii acestora, pentru că țăranii uzbeci nu prea le aveau cu tehnica avansată. Războiul s-a terminat, dar mulți ruși sau ucraineni nu au mai dorit să revină în ținuturile lor reci și înnorate, așa că au rămas îngroșând cocktailul național al Asiei Centrale.

După moartea lui Stalin, Hrușciov a decis să acorde o șansă localnicilor, așa că în fruntea RSS Uzbece a fost numit un băiat din Samarkand, pe numele lui Rashidov. Acesta va fi regele neîncoronat al Uzbekistanului din 1959 până în 1983, când a fost “sinucis”. În această perioadă, Rashidov a creat marea minciună care numai în URSS era posibilă – Uzbekistanul “a devenit” cel mai mare producător de bumbac din lume, cu producții la hectar cum numai în avansata URSS se putea. Timp de decenii, tovarășul Rashidov raporta o producție fictivă, iar tovarășii de la Moscova o primeau cu mare drag, transferând fonduri enorme în Uzbekistan. Pe de o parte, acești bani au avut un impact pozitiv, construindu-se locuințe, școli, spitale și o cât de cât infrastructură, pe de altă parte, o bună parte din bani a intrat în buzunarele tovarășilor de la Tașkent și ale celor de la Moscova. Uzbecii raportau o producție pe hârtie, rușii o primeau tot pe hârtie și mai și plăteau pentru ea, de data asta bani adevărați… în schemă, alături de mii de tovarăși uzbeci din toate eșaloanele de partid și de stat, s-au aflat și niște tovarăși ruși. Puțini, dar grei, unul dintre ei fiind ginerele tovarășului Brejnev.

Din păcate pentru miracolele agriculturii uzbece, tovarășul Brejnev a dat, la un moment dat, colțul și în locul lui a ajuns tovarășul Andropov. Tovarășul Andropov nu era însă un om dus cu pluta… fusese ani buni șeful atotputernicului KGB, fusese eroul care a coordonat zdrobirea Revoluției Maghiare din 1956, fiind ambasadorul URSS la Budapesta, și, în ultimă instanță, era unicul personaj care știa cu adevărat în ce situație se afla țara… Politburo-ul sovietic căzuse, la rândul lui, pradă mrejelor zilioanelor de minciuni care erau țesute pentru a crea impresia că URSS-ul este numărul 1 în absolut orice, iar sovieticii sunt cei mai fericiți și mai eficienți pământeni. Dar totul era o minciună gigantică și doar Andropov știa adevărul. Și acela era dur – Uniunea Sovietică, marea patrie a celor care muncesc pe ogoare și în fabric, intrase în metastaza economică, socială și politică. Așa că a decis să ia taurul de coarne. Și a început cu taurul uzbec, că avea nevoie rapid de niște țapi ispășitori.

La început, a dat cu Rashidov de pământ, ordonându-i să spună adevărul. “Cum, tovarășe Andropov, cum mă puteți acuza de așa ceva? Producția de bumbac e reală până la ultimul gram”. Andropov și-a trimis oamenii să studieze situația, dar toți au fost prinși de KGB-ul uzbec care se afla în mâna lui Rashidov și arestați. Situația era paradoxală. Moscova nu putea controla Tașkentul, care era cvasiindependent. Atunci, Andropov a luat o măsură fără precedent. Doi sateliți sovietici care cercetau cu atenție ce puneau la cale imperialiștii de americani au fost repoziționați deasupra Uzbekistanului, pentru a măsura suprafețele cultivate cu bumbac și producția aferentă. Bula s-a spart. Procurori military, însoțiți de trupe armate, au descins în Uzbekistan. Antiaeriana uzbecă a încercat să doboare cursa Aeroflot în care se aflau procurorii cu dovezile, dar nu a reușit. Sovieticii au intrat în forță în RSS Uzbecă. Rashidov a fost dat afară și “a fost sinucis” la scurt timp – mii de aparatchik au zburat unii în pușcării, câțiva în fața plutoanelor de execuție aduse din alte republici unionale, iar cei zburați din funcții au fost, de asemenea, cu miile. În plus, venind vremea perestroikăi și Gorbaciov având nevoie de exemple de corupție eradicată, Pravda și Izvestia s-au întrecut în a da amănunte jenante despre Marea Minciună Uzbecă. Brusc, la nivelul URSS, uzbecul a fost identificat cu imaginea hoțului… indiferent dacă era vreun secretar de partid sau bietul țăran care se urca în tren, fentând controalele miliției poporului să mai facă o rublă, vânzând d-ale gurii pe piețele Moscovei și Leningradului. Printre cei epurați, se afla și un secretar de partid de nivel mediu din Samarkand. Se numea Islam Karimov și până atunci fusese un tovarăș de nădejde. Am găsit pe un site informația că a fost condamnat la moarte, dar că a scăpat. Nu cred că s-a ajuns așa departe, dar în mod cert a fost epurat.

Moscova a condus direct Uzbekistanul câțiva ani buni, pentru “a curăța haznaua uzbecă”. După epoca Rashidov, care a durat 24 de ani (cât Ceaușescu), au urmat mai mulți prim-secretari anonimi. Proveneau din două partide – Partidul “DA, tovarășe, aveți dreptate!” și Partidul “DA, să trăiți, aveți dreptate!”. În 1989, Gorbaciov s-a gândit să înscăuneze un om tânăr, de-al locului, care să se închine nu la Allah, ci la Perestroika. S-a gândit că nu o să stea nici el în funcție prea mult, că în Uzbekistan nu e bine să permanentizezi primul secretar. Se chema Tovarășul Islam Karimov, Este președintele Uzbekistanului și în ziua de azi. Constituția uzbecă specifică faptul că președintele are dreptul la două mandate. Probabil, un mandat de 16 ani și altul de 24. Pentru că Domnul Islam Karimov a câștigat din nou, anul acesta, o rundă de alegeri “libere, corecte și de o democrație incontestabilă”. Astăzi, iar, la telejurnal, uzbecii au văzut cașcaval.

A, și Rashidov are acum stradă și statuie în Tașkent. Și cred că merită. Este primul secretar care i-a dus de nas pe ruși și, chiar dacă a mințit de a înghețat Marea Aral de producții record, a reușit să pună mâna pe fonduri imense din care, cum-necum, au beneficiat și uzbecii de rând. A fost omul care a făcut Uzbekistanul cvasiindependent chiar dacă era parte din URSS. Și a fost și un protector al lui Karimov.

Notă: Am fost in Uzbekistan și Turkmenistan în turul „Haideți cu Imperator pe Drumul Mătăsii” în colaborare cu Explore Travel. Explore Travel mai organizează o tură similară și la toamnă pe același traseu. Puteți găsi informatii aici: Drumul Matasii.

01. Covor floral - Istanbul

Istanbulul m-a asteptat cu un covor de lalele.

02. Istanbul din avion

Decolarea de la Istanbul

03. Drumul spre Taskent

Spre Taskent

04. Timur Lenk

Sa facem cunostiinta cu Timur Lenk 🙂

05. Uzbec

Dar si cu populatia locala… unii mongoloizi, altii mai putin

07. Samarkand noaptea

Samarkand by night

08. Medresa Buhara

Buhara

09. Cupole

Khiva

09. Ismail Karimov

Presedintele Karimov

Comentarii

  • Asta era articolul de ieri. De ce l-ai postat si astazi? Asteptam episodul 2 astazi.

    flo 20 mai 2015 7:45 Răspunde
    • A fost un update de wordpress si au existat niste probleme. Episodul 2 il voi posta maine 🙂

      Imperator 20 mai 2015 9:05 Răspunde
  • frumoasa fata din prima fotografie dar nu se prea impaca nici cu peisajul, nici cu cei patru barbati adevarati…

    paul 20 mai 2015 15:50 Răspunde
    • Sau poate, dimpotriva se potriveste mult prea bine 😉

      Imperator 20 mai 2015 17:08 Răspunde

Lasă un răspuns la paul Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii