Incursiune in Balcani (ep. 1). Prima oara in Kosovo

10. Kosovo independent

Era primavara si eram in Uzbekistan. Il intreb pe Dan ce planuri mai are pentru vara asta. Pai, ceva Grecia, o tura prin Rusia si apoi tura de Nepal si Tibet impreuna, in toamna. “A, si in Kosovo ma gandesc sa merg”. Ha, Kosovo ? Nu m-am gandit sa vizitez Kosovo. “Pai, cat faci din Craiova pana in Pristina ?”. “Nu stiu, cateva ore, maximum 7”. Arunc un ochi pe Google Maps. Intr-adevar, Kosovo nu e asa de departe de capitala Olteniei (Dan e din Craiova). Pai, poate ne cuplam, fiindca si pe mine m-ar interesa o tura prin Kosovo, mai ales ca nu am fost vreodata.

Au mai trecut vreo doua luni si, contemplandu-mi planul de calatorii pentru vara, am gasit o perioada “libera”. Ce-ar fi sa-l intreb si pe Niki, si el blogger de travel, si el mare amator de tura cu masina prin lume (a fost cu masina dus-intors pana la Bamako, in Mali, printre altele). Excursie cu masina prin Balcani? Evident, Niki nu poate sa nu ia parte! Il intreb si pe Dan. Nu a ajuns in Kosovo cand si-a propus, asa ca e mai mult decat interesat. Gata, avem echipa, ne ducem in Kosovo! Si daca tot mergem in Kosovo, de ce sa nu mai dam o tura pe la Skopje, in Macedonia? Nu am mai fost acolo din 2000 si am auzit tot soiul de trasnai despre capitala Macedoniei – ca ar fi construit un oras plin de statui si fantani, cu lumini spectaculoase noaptea de zici ca e Disneyland. Cei doi mai fusesera la Skopje in ultimii doi ani, asa ca au mai strambat din nas, dar pana la urma au acceptat. Si le multumesc!

Planul a fost un weekend lung, de joi dimineata pana luni dupa-amiaza. Eu am sarit in tren miercuri dupa-amiaza sa merg la Craiova, iar joi pe la 6 dimineata era programata plecarea in directia Pristina. Am cumparat capitolul “Kosovo” din Lonely Planet “West Balkans” (foarte saracut, Lonely Planet pare din ce in ce mai “subtire”, din pacate), arunc o privire pe Wikitravel, ceva bloguri si iese un scurt plan de bataie – vom stabili baza in Pristina (pe care o vom vizita joi dupa-amiaza), apoi doua zile de ture prin Kosovo, unde vom vizita Pec, Prizren si manastirile sarbesti de secol XIV (alea care au mai ramas nedistruse), iar sambata seara ajungem in Skopje pentru ca duminica sa o dedicam capitalei macedonene. Luni – lungul drum spre casa :).

Zis si facut. Am urcat in tren, care a plecat la secunda si a ajuns la Craiova cu o intarziere de o ora (deh, afara erau 35 – 36 de grade Celsius, probabil ca au fost restrictii de viteza, dar, Slava Domnului, in tren era un aer conditionat care chiar functiona si functiona optim), Niki m-a asteptat la gara dornic de o bere. Cum eram cam obosit si a doua zi dimineata urma sa plecam prea devreme, am refuzat politicos oferta lui Niki de a vizita Craiova, lasand-o pe alta data… Cand pleci in calatorie si ai un plan ambitios, este obligatoriu sa te odihnesti foarte bine. Ca altfel vei umbla ca un zombi de colo-colo si nu te vei bucura de ce ai ocazia sa vezi.

Am sarit in masina si am tulit-o spre noul pod de la Calafat – Vidin (6 euro traversarea, la dus poti plati si in lei, la intors poti plati si in leva), unde nu era cine stie ce trafic si, dupa ce am traversat un colt de Bulgarie in mai putin de o ora (soselele, la fel de goale ca intotdeauna, am senzatia ca sunt mai multe masini “bulgaresti” in Romania decat in Bulgaria), am intrat in Serbia. Sarbii, cam plictisiti si, initial, cam scarbosi, verifica si portbagajele, ne intreaba de tigari (helllooooo, tigarile in Serbia costa mult mai putin decat in Romania si Bulgaria, cine ar face trafic cu tigari din Romania in Serbia?) si apoi ne iau la chestionat. Sa le spun ca mergem in Kosovo? Mai bine, nu. Asa ca zic ca mergem in Macedonia, la Skopje (lucru adevarat, in ultima instanta). “Skopje, ce dracu’ faceti acolo?”, se intreaba granicerul. “Nu aveti nimic de vazut”. In fine, o dreg ca si Skopje are partile lui faine si ca mergem la Ohrid. Da din cap cu mirare. Ce or face oamenii astia in Macedonia?

Gonim peste niste sosele destul de goale prin pitorescul Timoc, apoi autostrada de langa Nis si, dupa doar cativa kilometri pe autostrada, de ordinul zecilor, o taiem spre Kosovo printr-un punct de frontiera secundar – Tulare. Toate blogurile si site-urile de calatorie ne avertizau ca trecerea in Kosovo dinspre Serbia este o aventura. Vara vin toti kosovarii acasa (se spune ca mai bine de jumatate din kosovari locuiesc in Europa Occidentala), iar granicerii sarbi ii freaca rau de tot. De altfel, kosovarii cu masini avand numere de Kosovo trebuie sa isi achizitioneze o placuta sarbeasca temporara, daca vor sa conduca prin Serbia, si asta costa peste 100 de euro. Ajungem la granita, Slava Domnului, nu e nimeni, doar o masina in fata noastra. Chiar si asa, trecerea frontierei dureaza cam 45 de minute – granicerul sarb, de un sictir absolut, se misca in reluare si refuza sa vorbeasca altceva decat sarbeste, granicerul kosovar mult mai zambitor si binevoitor, dar o face si asta lata… pune stampila in pasaport cu data de peste fix o luna – in loc de 30 iulie 2015, ne trezim in viitor, in data de 30 august! Ma intorc cu pasapoartele, omul pare surprins, ii trezeste pe ceilalti graniceri (era ora siestei), are loc un proces laborios de schimbare de stampile si primim o a doua stampila cu data corecta – 30 iulie!

Noroc ca Pristina e la doi pasi si ajungem in capitala Kosovo in mai putin de o jumatate de ora. Welcome to Pristina? Este Kosovo cea de-a 103-a tara pe care o vizitez? Eu zic ca nu.

Istoria Kosovo este framantata. Asa ca, oriunde in Balcani, afli o alta poveste in functie de nationalitatea celui care a scris cartea. Pentru sarbi, este leaganul poporului sarb, regiunea in care s-a aflat Patriarhatul Sarb si a fost condus de cei mai mari regi ai Serbiei, iar batalia de la Kosovopolje este cea mai importanta din istoria neamului. Albanezii sustin ca ei sunt stapanii – ei sunt urmasii ilirilor care ar fi stapanit aceste pamanturi cu mult inainte ca slavii sa fi fost inventati de istorie. In plus, sunt si majoritari.

Regiunea unde acum se afla Kosovo a fost locuita din Antichitate. Populatia locala in perioada Greciei clasice era formata din dardani, dar nu se stie ce hram au purtat acestia (inutil sa zic ca albanezii sustin ca dardanii sunt iliri). Zona a fost cucerita de romani cu mai bine de 100 de ani de la nasterea lui Hristos si a trait o perioada mult prea lunga de pace si prosperitate. Dupa impartirea Imperiului Roman, actualul Kosovo a trecut sub conducere bizantina, deci s-a convertit la ortodoxie. In secolele V – VI, au aparut triburi slave care au asimilat din punct de vedere lingvistic populatia locala romanizata (cu exceptia aromanilor) si aici s-a format poporul sarb. Kosovo va face parte din Primul Imperiu Bulgar, cu capitala la Ohrid (cunoscut in istoriografia macedoneana drept “Al Doilea Imperiu Macedonean) si apoi reincorporat Imperiului Bizantin. In secolele XIII – XIV, regiunea a fost incorporata marelui Imperiu Sarb al lui Stefan Dusan si au fost construite celebrele manastiri din Kosovo – inclusiv Patriarhatul Ortodox Sarb de la Pec. Kosovo insa a fost martor nu numai stralucirii statului sarb, ci si decaderii lui. In 1371, marele stat al lui Stefan Dusan s-a destramat in mai multe regate, iar in 1389, cand otomanii foarte decisi sa cucereasca lumea sub steagul Profetului si dinastiei lui Osman s-au confruntat cu sarbii, nu au luptat decat cu o parte din regatele sarbesti (se pare ca, alaturi de sarbi, a fost si un contingent de romani trimisi de Mircea cel Batran). Batalia de la Kosovopolje din 1389 este, probabil, cea mai importanta din istoria sarbilor si a capatat proportii mitice. Cneazul Lazar a condus lupta contra sultanului Murad care a murit asasinat de un nobil sarb la inceputul bataliei, dar fiul acestuia, Baiazid (care era conducatorul flancului drept), a preluat pe loc conducerea intregii armate si i-a invins pe sarbi. Gloriosul cneaz Lazar a cazut in lupta, iar mandra armata sarba a fost pulverizata. Kosovopolje si cneazul Lazar au intrat in legenda, povestea bataliei reprezentand lamentarea non-stop a sarbilor cu incepere din acea zi de 28 iunie 1389 (Vidovdan), acestia acuzand lipsa de unitate… de altfel, de secole, sarbii au facut permanent apel la unitatea lor, indiferent de perioada istorica, aducand de fiecare data aminte de “blestemul lui Lazar”.

Adevarul istoric este ca batalia de la Kosovopolje nu a fost intrutotul o infrangere sarbeasca. Daca ar fi sa imprumut un termen din sport, batalia s-a terminat la egalitate, fiindca ambele armate au fost epuizate de pierderile suferite. Otomanii au avut insa un plus de rezerve, iar sarbii a trebuit sa ingenuncheze si s-au transformat in vasalii turcilor. Nu sunt multi sarbi care sa povesteasca cu toata gura urmarile bataliei. Fiica eroului Lazar a fost facuta cadou invingatorului si a ajuns in haremul lui Baiazid, iar fiul eroului, Stefan Lazarevici, a devenit un vasal supus care saruta papucii marelui Sultan de oricate ori se intalneau. A luptat de partea lui Baiazid si in celebra (pentru noi) batalie de la Rovine, care a avut loc la 5 ani dupa Kosovopolje, dar spre deosebire de ceilalti vasali sarbi care au luptat contra lui Mircea si au murit in lupta, Stefan Lazarevici a supravietuit. A continuat sa fie fidel ucigasului tatalui sau, luptand inclusiv in dezastruoasa batalie de la Ankara contra lui Timur Lenk, batalie pierduta de Baiazid, care a fost capturat si dus la Samarkand intr-o cusca. Stefan Lazarevici insa, care s-a prins ca nu au prea multi sorti de izbanda, dupa un inceput de batalie glorios, a reusit sa-si salveze o buna parte din armata, cu care s-a intors acasa si si-a proclamat independenta. A durat foarte putin pentru ca Serbia, ca si Kosovo de altfel, sa devina provincie otomana in cursul secolului al XV-lea.

In perioada feudala, majoritatea in Kosovo era in continuare formata de sarbi. Otomanii au tolerat Patriarhatul Ortodox Sarb din Pec, Kosovo, iar populatia musulmana era redusa. De altfel, Kosovo este o depresiune, inconjurata de munti, iar Alpii Dinarici dinspre Adriatica erau caminul albanezilor. Status quo-ul a durat 300 de ani. In 1683, turcii atingeau cel mai indepartat punct din Europa atins vreodata de armata Semilunei – asediul Vienei, care s-a finalizat cu un dezastru pentru otomani. Era inceputul sfarsitului pentru Imperiul Otoman. Austriecii, alaturi de polonezi, dar si de alte natii, au despresurat Viena si apoi au navalit spre Imperiu cu o viteza demna de un Baiazid cu 300 de ani in urma. In cativa ani, habsburgii au smuls de sub turci Ungaria, Transilvania, Serbia, ajungand cu armata in inima Balcanilor. Sarbii s-au alaturat cu entuziasm armatelor austriece care insa ajunsesera mult prea departe in Imperiu si nu au mai putut sa sustina un atac spre Constantinopole, asa ca generalii habsburgi au dat un semnal de retragere. De frica razbunarii otomanilor, 30.000 de familii de sarbi, in frunte cu Patriarhul Serbiei, s-au alaturat armatei imperiale si s-au refugiat in Imperiu, la nord de Sava si Dunare. Ei sunt cei care au transformat Vojvodina in pamant sarbesc si sunt stramosii sarbilor banateni sau ai celor din Ungaria. Vacuumul de populatie dintr-o regiune atat de frumoasa si bogata a fost astupat imediat cu colonisti musulmani adusi mai ales din muntii Albaniei. Kosovo, leaganul civilizatiei sarbe, devenea albanez.

Kosovo a continuat sa faca parte din Imperiul Otoman pana la Primul Razboi Balcanic, din 1912. In urma infrangerii otomanilor, acestia aproape ca au fost alungati din Europa, iar Kosovo a fost ocupat de sarbi si de muntenegreni. Albania nu exista ca stat, sa poata avea vreun cuvant de zis, iar miscarea nationala albaneza era abia la inceput. Nu au putut sa se multumeasca decat cu independenta Albaniei un an mai tarziu, in 1913. Dupa mai bine de 500 de ani, Kosovo redevenea sarb. Armatele sarbe si muntenegrene intrau in Kosovo, dar gaseau o regiune profund schimbata – sute de minarete si de moschei si o populatie majoritar albaneza. Dupa Primul Razboi Mondial, Kosovo devenea indiscutabil parte a Serbiei. Evident, majoritarii albanezi au devenit paria, iar sarbii de peste tot au fost incurajati sa se aseze in vechea inima a vechii Serbii.

In anii celui de-Al Doilea Razboi Mondial, dupa ocuparea Iugoslaviei de catre nazisti, Kosovo a fost transferat Albaniei, aflat sub protectorat italian, asa ca mii de sarbi au avut de suferit, dar victoria aliatilor i-a adus din nou pe sarbi in Kosovo. Perioada lui Tito a fost caracterizata de un calm aparent – Kosovo devenea insa cea mai saraca provincie a Iugoslaviei, iar populatia albaneza din Kosovo crestea. Daca o familie de sarbi avea 1 – 2 copii, albanezii cei mai putin prolifici se opreau la doar 7. In plus, nu era nicio bucurie pentru nimeni sa se stabileasca in Kosovo.

In 1974, Tito a proclamat Kosovo drept republica autonoma in cadrul Serbiei (ca si Vojvodina, de altfel), oferind niste drepturi populatiei albaneze (care ajunsese undeva la circa 80% din populatie, dupa ce dupa razboi reprezenta “doar” 70 – 75%). Acestea vor fi anulate de Milosevici dupa istorica comemorare a bataliei de la Kosovopolje din 28 iunie 1989 (cand s-au implinit 600 de ani de la obsesia istorica a sarbilor), moment pe care istoricii il definesc ca fiind inceputul destramarii Iugoslaviei. Razboaiele din Croatia si Bosnia i-au mobilizat si pe albanezi, dar teroristii UCK nu au putut face fata profesionalismului armatei iugoslave si nationalismului sarb. Dupa terminarea carnajelor din Bosnia si Croatia insa, atentia generala s-a indreptat asupra chestiunii kosovare. Iugoslavia (Serbia – Muntenegru) avea insa o problema de imagine ingrozitoare – la conducere continua sa fie Slobodan Milosevici, “macelarul din Balcani”, iar sarbii erau demonizati (partial, pe buna dreptate) de presa internationala. UCK si-a intarit efectivele si un razboi de guerila a izbucnit in Kosovo. Totul a culminat cu asa-zisul masacru de la Racak, in care albanezii au sustinut ca ar fi fost masacrati civili de trupele sarbe, iar sarbii au sustinut ca, de fapt, au fost ucisi teroristi UCK. Nu a contat ca rapoartele internationale le-au dat dreptate sarbilor… Mass-media americana a sarit in sus, iar cateva luni mai tarziu a inceput agresiunea NATO contra Iugoslaviei. Dupa aproape trei luni de lupte, Milosevici a hotarat sa se retraga din Kosovo, provincie care a fost ocupata de forte NATO si teroristi UCK. Aproape jumatate din populatia sarba a fost obligata sa se refugieze in Iugoslavia libera, iar cei care au ramas s-au retras in enclave sarbesti aflate sub protectia KFOR. Asa traiesc si in ziua de azi. Cea mai importanta enclava sarba se afla in zona Kosovska Mitrovica, unde (ca si in restul enclavelor sarbe) continua sa fluture steagul Serbiei, continua sa fie folositi dinarii sarbi si sa fie parte de facto din Serbia.

In 2004, doi copii albanezi au murit inecati in apropierea unui sat sarbesc. Al treilea copil a declarat ca au fost inecati de sarbi (ancheta ulterioara a relevat ca nu era nici pomeneala de asa ceva), asa ca a urmat ceea ce s-a numit “Noaptea de cristal din Kosovo”, dupa numele pogromului nazist anti-evreiesc din Germania anilor ’30. Enclavele sarbe au fost atacate. In anumite enclave, trupele KFOR au rezistat (mai ales scandinavii, care nu au facut economie de munitie de razboi chiar si cu pretul multor victime din trupele albaneze), dar in Prizren, trupele germane s-au retras. Zeci de sarbi au fost ucisi, numeroase case, dar si manastiri-patrimoniu UNESCO au fost incendiate de albanezi. Lumea a fost oripilata, dar i-a trecut.

In 2008, Kosovo si-a declarat independenta, recunoscuta pana acum de 110 membri ai ONU, dar nu si de cinci tari UE (Romania, Spania, Slovacia, Grecia si Cipru), de Rusia, China, precum si de alte tari. De atunci, Kosovo exista ca o entitate independenta, dar fara sa poata intra in vreo organizatie internationala (ultimele incercari sunt sa devina membra UNESCO), numai ca incercarile de aderare sunt in general blocate de Serbia, Grecia, Rusia sau de China. Romania nu a recunoscut independenta Kosovo, asa ca, din punctul de vedere al tarii noastre, Kosovo este o provincie a Serbiei cu statut special. Din acest motiv, Kosovo nu este cea de-a 103-a tara vizitata, pentru ca am fost deja de multe ori in Serbia. Poate doar cand Romania va recunoaste Kosovo. Dar asta, probabil, nu se va intampla curand.

Primele impresii din Pristina, capitala kosovara, au fost pozitive. Ma asteptam la un soi de Bulgaria mai saraca, la cladiri triste si la o infrastructura asa si asa. Am fost uimit insa sa descopar autostrazile “zburatoare” din jurul Pristinei, cladiri noi si o frenezie pe sosele cum rar imi e dat sa vad… daca, in iulie si august, traficul din marile orase europene scade abrupt, lumea plecand in vacanta, Pristina, in schimb, era plina pana la refuz de automobile. E drept, marea majoritate cu placute de inmatriculare straine, mai ales din Elvetia, Germania si Suedia. Pentru multi europeni, august este luna vacantelor, asa ca sute de mii de kosovari se intorc acasa in vacanta, perioada asta devenind cea mai efervescenta din Kosovo – restaurantele sunt pline, soselele sunt pline, nu e oras cat de mic care sa nu fie traversat de convoaie de masini impodobite de nunta (in Kosovo, ca si in Bosnia, Serbia sau Croatia, mirii sunt escortati de masini care flutura steagurile nationale – asa ca am vazut numeroase steaguri ale Albaniei fluturand din masini cu nuntasi).

Am traverat Pristina de la nord la sud pana la hotelul Aldi, in care am stat. Sosele largi, trafic de necontenit, malluri impozante in stanga si in dreapta. Si, mai ales, multe, multe vile mari, somptuoase, construite probabil din francii elvetieni, euroii si coroanele suedeze trimise acasa. De altfel, intregul Kosovo mi s-a parut un santier – case, blocuri, sosele, autostrazi, o frenezie constructiva cum numai in Dubai sau in China am vazut. Evident, la alta scara, dar… Kosovo m-a surprins.

A doua surpriza din fuga masinii? Imbracamintea. Imi aducea aminte de Macedonia (care are si ea, la randul ei, o comunitate importanta albaneza), unde peste tot prin Skopje vedeam femei imbracate in hijabul islamic cu basmale pe cap… Aici, foarte, foarte rar. Aproape deloc. In schimb, fustele scurte, blugii rupti si pantalonii scurti cu dimensiuni aproape de bikini erau la ordinea zilei. Centrul Pristinei se pregatea de un imens festival al berii, iar reclamele cu Birra Peja (marca nr. 1 de bere din Kosovo) tronau peste tot. Ups! Asta e Kosovo cel islamic?

Urma sa-l descopar in urmatoarele zile. Adica, in viitoarele episoade :).

Imagini Kosovo

01. Pod Vidin

Noul pod Calafat – Vidin peste Dunare. Balcaniul e mai aproape 🙂

02. Leskovac

Zajecar, Serbia

03. Granita Kosovo

Punctul de granita sarbo – kosovar

04. Stampila Kosovo

30 august ? Aaaa… 30 iulie, de fapt 🙂

05. Hotel Aldi - Pristina

Aici, am dormit in Pristina – hotel Aldi intr-o suburbie din sud

06. Statuia Libertatii Pristina

Statuia Libertatii din Pristina 😉

07. Fete Kosovo

Fetele din Kosovo … unde e hijabul ?

08. 4G Kosovo

4G si segway-urile au ajuns si la Pristina 🙂

09. Festival bere - Pristina, Kosovo

Bine ati venit la Festivalul berii din Pristina, Kosovo !

Comentarii

  • Super articol

    Sam 14 august 2015 9:59 Răspunde
  • Bravo! Incepi sa iti revii amice si sa faci calatorii interesante pt care am inceput sa citesc blogul tau! Mult success si asteptam continuarea!

    toto 14 august 2015 10:20 Răspunde
    • Intr-adevar, Nicaragua, Brazilia, Uzbekistan, Panama si Turkmenistan sunt cam banale 😉

      Imperator 14 august 2015 18:27 Răspunde
  • E bine de stiut ca la batalia de La Kosovopolje a luptat alaturi de sarbi si Iancu de Hunedoara fara trupele acestuia sarbii nu aveau sanse in fara turcilor.

    Antal 14 august 2015 17:28 Răspunde
    • Din cate stiu, in a doua batalie de la Kosovopolje, sarbii au fost de partea turcilor contra lui Iancu. Albanezii lui Skenderbeg au fost de partea crestinatatii 🙂

      Imperator 14 august 2015 18:29 Răspunde
  • Eh, nu trebuie nimeni sa se conformeze parerii statului roman, atat timp cat asta nu are efecte legale. Eu daca as merge in Kosovo, as considera ca am mers intr-o alta tara decat Serbia.

    m 15 august 2015 12:35 Răspunde
  • Chiar imi pare rau ca nu am citit mai de multa vreme blogul acesta, desi mai vedeam cate un titlu pe facebook. Bine scris, interesant, foarte util. Felicitari !

    Le Canadien 20 august 2015 10:59 Răspunde
  • Superb ai descris plus istoria adaugata in aventura ta. Excelent imi place cum ai combinat istoria. La cat mai multe, lucruri pe care nu le stiam in ce ai descris tu. Pasiunea si felul cum scrii. Te face sa ramai cu gura cascata. Felicitari!

    George 8 aprilie 2017 15:29 Răspunde
  • Mi a placut articolul..si eu am fost in 2015 in Kosovo,prin februarie..cred ca e cea mai ieftina tara in care am fost vreodata,ma refer ca si cost al vietii.. desi am auzit ca Ucraina, acum, ar fi si mai ieftina..dar acolo n am ajuns inca..

    dan 10 iunie 2017 10:41 Răspunde

Lasă un răspuns la dan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii