Acest Caucaz minunat (ep. 4). Karabakh, tara care nu exista

06. Monument Karabakh

In ultimii ani ai perioadei Ceausescu, cand eram un ascultator loial Europei Libere (adica, seara de seara si dimineata de dimineata), auzeam pentru prima oara numele unui tinut indepartat si misterios din Uniunea Sovietica unde localnicii se bateau crancen intre ei. Cei de la Europa Libera il numeau “Karabakhul de Munte”. Cand presa a devenit si la noi libera dupa 22 Decembrie 1989, noi am adoptat denumirea venita pe filiera ruseasca – Nagorno Karabakh. Si, aproape zilnic, auzeam stiri despre razboiul din RSS Azera si RSS Armeana pentru controlul acestei enclave locuite majoritar de armeni, dar pe care Lenin o daduse RSS Azere. Iar dupa prabusirea Uniunii Sovietice, a urmat un razboi cu toate armele din dotare intre noile republici independente Azerbaijan si Armenia. Pana la urma, in 1994, dupa ce fortele armene au zdrobit armata azera, iar la un moment dat, dupa caderea frontului, nicio stavila nu mai era in fata armenilor sa ajunga pana la Baku. Atunci, presedintele azer Aliev a cerut armistitiu. In fumul razboiului, ramanea o regiune puternic afectata, Karabakh si milioane de refugiati. Sute de mii de armeni au fugit din Azerbaijan, unde deja avusesera loc pogromuri antiarmene inca din ultimii ani ai URSS si sute de mii de azeri au fugit din Armenia in Azerbaijan. Refugiatii azeri din Karabakh (unde reprezentau circa 20% din populatie) nu au primit case, asa cum au primit cei fugiti din Armenia. Au fost instalati in tabere de refugiati unde locuiesc pana in ziua de azi deoarece regimul de la Baku jura in fiecare zi ca vor reveni si ca vor recuceri Karabakhul, iar refugiatii vor reveni la casele lor.

 

Insusi numele de Nagorno Karabakh indica istoria framantata a regiunii si multiplele populatii care au trecut pe aici. Nagorno inseamna “munte”, in rusa. “Kara” inseamna “negru”, in turca. “Bakh” inseamna “gradina”, in persana. Deci Gradina Neagra de Munte. Sau, mai bine zis, Artshakh, ca asa se numeste regiunea in armeana.

Pentru ambele popoare, Karabakh are o vraja a sa. Aici, au existat singurele state armene semi-independente din vremea ocupatiei persane, care au permis existenta unor mici state conduse de printi armeni, dar aflati sub suzeranitatea Persiei. Pentru azeri, literatura azera a inceput din orasul Shush, pe vremuri unul dintre cele mai importante orase din Caucaz. Dar in 1991, la momentul independentei, asa cum zicea celebrul disident sovietic Saharov, “Karabakhul este o ambitie pentru azeri si un lucru vital pentru armeni”. Iar armenii au invins intr-un razboi in care la inceput nu aveau nicio sansa. In urma razboiului, pentru ca lumea avea oroare de schimbarea de frontiere prin forta armelor (in acest moment, tabuul a fost spulberat odata ce aproape 100 de tari din lume au recunoscut Kosovo), Karabakh-ul nu s-a unit cu Armenia, ci a format o republica separata zisa “independenta”. Si, da, exista un stat cu guvern, parlament si presedinte, au un steag propriu (care e tricolorul Armeniei, dar cu un zigzag alb reprezentand muntii), nu au moneda proprie (se foloseste tot dram-ul armean) si nu e recunoscut de nimeni. Nici macar de Armenia 🙂 Dar iata ca exista de mai bine de doua decenii.

Din momentul in care m-am decis sa vizitez Armenia, mi-am propus sa vizitez si Karabakh-ul. Da, am pasiunea statelor acestea paria, nerecunoscute, enclave sau nu, distorsiuni ale istoriei. Si daca tot am fost in Kosovo, Republika Srpska sau Transnistria, cum sa ratez sa ma duc in Karabakh? Evident ca nu.

Ca sa ajungi la Stepanakert, capitala Karabakh-ului, poti lua o marshrutka, un microbuz, cum i se spune in rusa pe tot teritoriul fostei URSS, din Erevan si faci cam 5 – 6 ore. Trebuie sa te duci dimineata, ca atunci pleaca microbuzele unul dupa altul. Nu l-am prins pe primul, ca era full, l-am prins pe urmatorul, care a plecat cam dupa un sfert de ora. Era o dimineata superba, una dintre acele dimineti superbe in care Araratul, muntele sfant al Armeniei, se vede, clar, in toata splendoarea lui. Simboluri armene urma sa vad in ziua aceea – Araratul si Karabakh-ul. Unul, sub ocupatie straina, altul, eliberat. Drumul spre Karabakh este de un pitoresc unic. Dupa Campia Erevanului, drumul serpuieste pe munte printr-un peisaj de poveste. Am stat ore in sir lipiti cu ochii de geam, admirand acest peisaj sterp, ars de soare, dar de o frumusete aparte. Si, la un moment dat, am luat o mica pauza. Aveam sa vad o ghereta, cateva chioscuri care vindeau tigari, bere si bauturi racoritoare si m-am prins ca e “granita” cu Karabakh-ul, pentru ca doua steaguri armene fluturau unul langa altul. Unul avea un zigzag alb. Aha… welcome to Karabakh. Daca credeti ca va controleaza cineva la intrare, va inselati. Daca in Armenia romanii nu au nevoie de viza, in Karabakh avem nevoie. Dar este una dintre cele mai originale vize din lume. Nu se iau la vreo reprezentanta a Karabakh-ului in strainatate (au una la Erevan), nici macar la granita, ci fix pe bulevardul central al Capitalei, la Ministerul de Externe din Stepanakert. Platesti 300 drami (circa 5 euro) si primesti o viza colorata. Poti sa o primesti in pasaport sau pe o hartie separata (in caz ca ai in plan sa mergi si in Azerbaijan), am fost si intrebati de domnul care ne-a pus vizele in pasaport. Am optat pentru a le pune in pasaport. Cand le-am aratat la o ghida cand ne-am intors in Erevan, a fost foarte mandra de noi “Strainii care isi pun viza de Artsakh in pasaport trebuie sa primeasca automat si cetatenie armeana. Va multumim din suflet!”.

Nu pot spune ca Stepanakert, capitala Karabakh-ului, este un oras cine stie ce. Este un oras provincial sovietic, cu cateva cladiri pompoase in dulcele stil al fostei Uniuni Sovietice, care, probabil, pe vremuri gazduiau sediul sindicatelor sau ceva similar si astazi sunt sedii de ministere. Dar si asa, sunt cat se poate de bibilite. Spectrul razboiului pluteste inca in aer, de altfel cu cateva zile inainte de a ajunge in Karabakh avusesera loc niste schimburi serioase de focuri intre armeni si azeri (daca citeai site-urile azere, aflai ca teroristii de armeni au atacat niste nunti de oameni pasnici si acestia au ripostat, daca citeai stirile armene aflai cum eroicii soldati armeni au respins atacurile armatei azere). De altfel, cat timp am fost in zona, am citit alternativ site-urile de stiri din cele doua tari – armenii spuneau ca azerii sunt pe malul prapastiei economice deoarece 95% din veniturile de export ale Azerbaijanului provin din petrol, iar pretul petrolului a luat-o la vale si, in consecinta, manatul azer s-a devalorizat cu 25% in ultimele cateva luni, iar site-urile azere cantau prohodul economiei armene, cativa analisti financiari spunand pe un ton serios ca dramul armean se va duce curand la padure din cauza caderii economice a Rusiei, principalul partener si protector al Armeniei in Caucaz.

Magazinele aveau un aer de anii ’90 de la noi, cu exceptia a vreo doua restaurante si a unei pizzerii (o retea de pizzerii prezenta si in Erevan, de altfel), iar pe strada erau destul de multi soldati. Nu am ratat ocazia sa ne pozam si in fata unui monument-simbol al Karabakh-ului, construit, in mod paradoxal, in perioada sovietica si care reprezinta un cuplu de tarani armeni intitulat “noi suntem ca muntii”, un simbol al rezistentei armene, agatati de secole de muntii Karabakh-ului, dar si o tura pe la Muzeul de Istorie a Karabakh-ului, un muzeu cu cateva camere, dar unde am gasit o ghida cu o pasiune iesita din comun. Nu stiu, era combinatia aceea de pustoaica cuminte care de abia a terminat facultatea (avea 24 – 25 de ani), dar care povestea istoria tarii ei cu atata insufletire si scanteiere in ochi incat nu se putea sa nu o iubesti. Mai ales cand am trecut prin salile care povesteau istoria razboiului armeano-azer cu eroii armeni, cu armele artizanale facute in bucatarie, cu asaltul eroic al Shushei care a dus la schimbarea sorții razboiului in cateva zile de mai.

Desi Stepanakertul este capitala Karabakh-ului, Shusha este sufletul tinutului (imi e totusi greu sa o denumesc tara). Pentru azeri, este locul unde s-a nascut intelectualitatea azera, iar pentru armeni este unul dintre orasele-suflet ale tarii, deoarece prin secolele XVII – XVIII era unul dintre cele mai importante orase ale Caucazului si de care se leaga multe personalitati istorice. Shusha se afla undeva in munti, pe niste inaltimi care domina Stepanakertul, aflat undeva pe vale. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, in perioada tulbure prin care trecea Caucazul atunci, azerii din Shush au organizat un pogrom antiarmean in urma caruia populatia armeana din oras (atunci, cele doua comunitati erau in proportii relativ egale) a fost fie masacrata, fie alungata. Astfel, in perioada sovietica, Shush a ramas singurul oras majoritar azer din republica autonoma, unde 80–90% erau azeri (la sfarsitul anilor ’80, proportia armenilor scazuse la 75%). Cand razboiul a erupt in forta dupa declararea independentei celor doua tari, trupele azere s-au concentrat in Shush, bombardand non-stop Stepanakertul armean aflat la picioarele lui (chiar si astazi, daca te plimbi pe bulevardul principal din Stepanakert, gasesti numeroase urme ale razboiului). In mai 1992 insa, trupe armene de comando au executat unul dintre cele mai curajoase si mai lipsite de speranta atacuri din istoria Armeniei si au izbandit. Pe 9 Mai, cand in fosta Uniune Sovietica se sarbatorea Ziua Victoriei, comandourile armene au reusit sa cucereasca, miraculos, Shush. A fost inceputul sfarsitului pentru Azerbaijan in razboi. Si astazi, ziua de 9 Mai este sarbatorita cu fast in Shush si Stepanakert… si aici semnificatia zilei nu prea are de-a face cu victoria URSS asupra Germaniei naziste, ci cu victoria Karabakh-ului armean asupra Azerbaijanului.

Avand aceasta semnificatie, nu puteam rata Shush. Am sarit intr-o marshrutka in decrepita autogara din Stepanakert si, dupa vreo 15 minute, am ajuns in Shush, unde ne-a intampinat o ceata de o taiam cu cutitul Ghidurile laudau panoramele superbe si muntii verzi, dar noi nu vedeam la doi pasi. Citisem despre zidurile orasului istoric care, acum, erau invizibile in ceata, am vizitat catedrala care parea de departe o matahala diforma, am pozat moscheea in curs de refacere. Shush isi revine cu greu din razboi (populatia azera majoritara a fost alungata, iar armenii nu au dat navala sa se mute intr-un oras aproape distrus), dar incepe sa-si regaseasca componenta culturala. Am vizitat un mic muzeu cu diverse produse traditionale – cum ar fi covoarele – si pentru armeni, ca si pentru vecinii persi si turci, covoarele sunt mai mult decat niste elemente decorative casnice, mai degraba un soi de simbol national) si, dupa aceea, murati de ploaia sacaitoare si inghetati de ceata care patrundea pervers pe sub orice geaca, am renuntat, din pacate, la Shush. Am revenit in vale, la Stepanakert, in plina ploaie torentiala.

Ma bucur ca am fost in Karabakh. Imi place sa descopar locurile cu o semnificatie istorica, chiar si daca nu dau peste monumente care sa ma lase cu gura cascata, sa simt pulsul unor regiuni sau orase rebele sau enclavizate. Sa descopar locuri neobisnuite. Din pacate, vremea a jucat un rol major, de-a dreptul nefast. Karabakh este un tinut muntos, iar la munte ceea ce te incanta sunt panoramele, verdele pomilor, albastrul raurilor. Si cand totul e cenusiu si ploua, atmosfera devine deprimanta. Dar nu mi-a parut rau ca am mers in Karabakh. Am descoperit o zona incremenita in timp, un tinut care isi apara cu demnitate libertatea si asupra careia se afla in permanenta sabia lui Damocles. Nu stiu daca as putea locui intr-un astfel de loc. Oamenii pareau insa calmi si relaxati. Nu, nu am vazut zambete, dar nici vremea nu era de natura sa te faca sa zambesti, mai degraba sa te adapostesti in casa. Dar, ca peste tot, sper ca la un moment dat sa se treaca la normalitate. Insa nu stiu cand va fi asta. Si cum. Si niciun politician de la Baku, Stepanakert sau Erevan nu cred ca are statura morala si curajul de a face un pas in acest sens. Azerbaijanul este o dictatura de familie plina de coruptie si nici Armenia nu este un model de democratie si de stabilitate, dimpotriva. Karabakh-ul va continua sa traiasca cu mana pe arme si pe perfuziile economice ale diasporei armene.

Imagini Karabakh

01. Erevan - Stepanakert

Marshrutka Erevan – Stepanakert

02. Granita Armenia - Karabakh

Punctul de „frontiera” dintre Armenia si Karabakh

03. Minister Externe Karabakh

Ministerul de Externe din Karabakh

04, Viza Karabakh

Si viza de rigoare luata din centrul capitalei

05, Noi suntem ca muntii

Noi suntem ca muntii

06. Monument Karabakh

Monumentul – simbol al Karabakhului

07. Tanc in Stepanakert

Daca nu iti parchezi tancul unde trebuie, ti-l ridica astia de la Primarie

08. Parlament Karabakh

Parlamentul, Guvernul, Presedentia Karabakhului

09. Steag Karabakh

Si steagul lor aproape identic cu cel al Armeniei

10. Muzeu Karabakh

Muzeu de Istorie din Stepanakert

11. Ghida din Karabakh

Si entuziasta ghida de la muzeu

12. Stepanakert - Shush

Marshrutka de Shush

13, Catedrala din Shush

Catedrala ortodoxa a orasului

14, Biserica din Shush

invaluita in ceata

15, Muzeu textile

Muzeul textilelor si frumoasele sale covoare

16. Moschee Shush

Urmele comunitatii azere – una din moscheile orasului

17. Statuie luptator Karabakh

Monumentele eroilor asaltului asupra Shushei

18. Panorama Stepanakert

Stepanakert – panorama

19. Autobuz Karabakh

Unul din autobuzele moderne ale Karabakhului

Comentarii

  • fain! intr-adevar, in tot spatiul ex-sovietic e sistemul asta de marshrutka… incepand cu republica moldova si pana in extremul estic. au traseu fix dar pleaca doar cand sunt pline si opresc cam oriunde ii ceri soferului…

    paul 7 octombrie 2015 8:37 Răspunde
  • Armenii se plang de genocidul facut de turci, dar masacrele sistematice facute de ei in Nagorno Karabagh au fost cumplite.

    Azerbaijanul, cu toata dictatura si coruptia de care da dovada si cu toata ura impotriva armenilor, si-a judecat cativa criminali de razboi, a luat niste masuri (minime, formale ce-i drept) care interzic profanarea de situri armenesti, ca sa nu mai repete crimele din Naxcivan de exemplu. De bine, de rau, si cu multa presiune internationala au facut niste pasi marunti.

    Armenii nu au catadicsit sa faca nici macar un pas simbolic, dupa toate atrocitatile comise in Nagorno Karabagh. Criminalii de razboi armeni sunt considerati eroi in continuare.

    Situatia nu are iesire, iar un status quo nu va fi consfintit pana cand Armenia nu isi va arata bunavointa fata de persoanele deportate si victimele purificariie etnice.

    N. Savescu 7 octombrie 2015 15:14 Răspunde
  • Fostii locuitori din Karabakh acum locuiesc in gara din Baku in vagoanele trenurilor cu care s-au retras. Guvernul azer nu vrea sa le ofere locuinte, motivând ca ei au locuinte (in Karabah) si ca ar trebui sa facă totul posibil sa isi recapete tinutul ocupat.

    Antal 6 noiembrie 2016 11:37 Răspunde
  • Săvescule, las-o baltă cu propaganda pro-azeră! Azerbaidjanul prezintă orice situație tragică din conflict ca fiind deliberat comisă de armeni. Pe de altă parte, distrug sistematic orice poate demonstra vechimea armenilor pe acele pământuri. Azerii se dau drept urmașii albanilor caucazieni, popor creștin și prieten armenilor. De fapt, sunt de neam turcic și ca sânge și ca limbă și ca mentalitate și i-au masacrat pe albanii caucazieni așa cum ar proceda și cu armenii, dacă ar putea. Cred că glumești cu măsurile contra vandalizării. Sau te cheamă de fapt Aliyev. Ofițerul azer care a asasinat un ofițer armean la Budapesta e considerat mare erou la Baku. Nu știu despre criminali de război judecați în Azerbaidjan. Poate niște oameni incomozi regimului și făcuți țapi ispășitori. „How convenient?!” vorba aliatului american. S-auzim de bine!

    Mithridates din Pont 12 noiembrie 2016 4:09 Răspunde
    • Cei mai probabil urmasi ai albanilor de Caucaz sunt udi (cam vreo 10.000 inca mai exista din cate stiu, majoritatea in Azerbaijan, Georgia si Rusia). Stiu ca azerii isi aroga o parte din etnogeneza din albani. E posibil sa fie o etnogeneza antropologica (asa cum si stramosii antropologici ai bulgarilor au fost tracii), dar nu cultural, religios si lingvistic.

      Imperator 13 noiembrie 2016 14:35 Răspunde

Lasă un răspuns la N. Savescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii