Cu o luna in urma, am fost in Tibet. Pentru mine, era a treia oara la altitudine (Lhasa, capitala Tibetului se afla cam la 3.700 – 3.800 de metri altitudine, iar maximul atins a fost undeva pe la 5.200 de metri, la Everest Base Camp), dar imensa majoritate a celor cu care am fost nu mai fusese asa de sus. La un moment dat, Cristina mi-a zis ca n-ar fi rau sa scriu un post despre raul de inaltime. Imi trecusem pe lista, dar am uitat :). Saptamana trecuta, am fost invitat de International Advertising Association sa vorbesc despre travel blogging si unul dintre invitati care a facut Mongol Rally si a trecut cu masina pe Pamir Highway (tot pe la 4.000 de metri altitudine) a istorisit o poveste haioasa. Cand erau pe Pamir Highway, pe amandoi i-a apucat ameteala si o durere de cap stranie. Encefalita a fost suspiciunea si temerea spontana. Nici vorba… cand au coborat spre Kyrgyzstan, s-au prins ca e vorba de rau de inaltime. Asa ca m-am hotarat sa scriu totusi articolul.
Dar mai intai sa va povestesc un pic despre experientele mele cu raul de inaltime.
Prima oara, cand am ajuns undeva sus, a fost la Cuzco, fosta capitala a Imperiului Incas din actualul Peru. Am zburat de la 0 metri altitudine, de la Lima, care se afla pe malul Pacificului, pana la Cuzco. La inceput, am fost curios ca pot respira. Nu mi s-a parut deloc ca nu e aer. Doar ca era un aer foarte uscat si parca sarat. Dar, dupa cateva ore, ma lovea zdravan raul de inaltime. Mi-aduc aminte, zaceam in Plaza de Armas pe o banca, piata centrala din Cuzco, mi-era ingrozitor de frig, desi aveam pe mine trei pulovere, doua camasi groase si o geaca, iar afara era soare, pe la 15 grade Celsius. La nivelul epidermei insa, pielea ardea. Ma durea capul ingrozitor, eram ametit de mi-era frica sa ma ridic in picioare si aveam idei negre ca am Acute Mountan Sickness. In Lonely Planet scria ca, in acest caz, trebuie sa cobori urgent cateva sute de metri, ca altfel poti s-o mierlesti. Asa ca aveam si niste ganduri foarte negre.
Apare un localnic langa mine si ma intreaba in spaniola daca am sosit azi. Si, senor. Aha, ti-e rau. Muy mal. Bine, imi zice tipul si imi intinde niste frunze. “Ia si mesteca frunze de coca. Nu ceai, ca nu au vreun efect. Mesteca-le. Au un gust rau, dar mesteca-le. Te vei face bine”. Le-am luat, i-am zis gracias si m-am pus pe mestecat. Intr-adevar, cam amare. Langa mine, o localnica imbracata foarte colorat, tragand dupa ea o lama, imbracata la fel de colorat, cerea un sol pentru poze cu turisti. Lama, flamanda, mesteca. Eu mestecam. Ma uitam la lama. Lama se uita la mine. Mi se parea ca ma transform in lama.
Dar coca a functionat. Ca prin minune, dupa circa un sfert de ora, m-am ridicat. A inceput sa-mi fie cald. Mi-am dat jos doua pulovere. Nu ma mai durea capul. Puteam sa umblu! Nu mai mi-era rau. Uraaaaa! E drept, dupa cateva ore, am avut un atac de frig la hotel (care nu era incalzit), dar am scapat dupa un ceai foarte-foarte cald. Si dupa putina miscare.
Cativa ani mai tarziu, urma sa plec in Tibet. Citisem pe undeva ca exista niste medicamente numite Diamox, taman pentru raul de inaltime. Cica erau facute pentru a rezolva niste probleme la ochi, cataracta parca, dar te scapa si de raul de inaltime. Cu vreo doua luni inainte de a pleca in Tibet, ajung prin Tenerife. Intr-o zi, inchiriez o masina (stateam, evident pe malul Oceanului) si ma duc la telecabina care urca pe varful El Teide, principalul varf din Tenerife. Varful are peste 3.700 de metri, dar o telecabina urca pana la 3.555 de metri. Am luat telecabina si am urcat. Am stat, cred, o jumatate de ora si a inceput sa ma ia cu ameteala. Aici, am rezolvat repede. Am sarit in prima telecabina si am ajuns “jos”, la 2.350 de metri. Acolo eram OK. M-am hotarat ca e musai sa iau Diamox, care nu se gasea in Romania. L-am cumparat din aeroportul din Amsterdam, in drum spre China (am zburat la Hong Kong, de acolo la Chengdu si de acolo, mai departe, spre Tibet).
Am luat prima pastila dimineata, cand m-am urcat in avionul de Lhasa. La Lhasa, nu mi-a fost rau, dar m-am simtit foarte slabit, ca si cum as fi fost iepurasul Duracell fara putere. Cand am ajuns la hotel (care n-avea lift) si am auzit ca stau la etajul 1, am simtit ca imi cade tavanul in cap. L-am rugat pe baiatul de la hotel sa-mi duca bagajul pana in camera, inclusiv aparatul de fotografiat, si, cu chiu – cu vai, m-am urcat pana la etajul 1. Dupa cateva ore, mi-am revenit. Dar tot am fost la “low battery”. In schimb, nu mi-a fost rau, absolut deloc. Ca efecte secundare, am simtit cum ma furnica extremitatile de la maini si picioare. Atat. Am luat trei pastile – inca una seara si una dimineata si gata. A fost destul. Cand am urcat la etajul “superior”, la 5.000 de metri, la Everest Base Camp, am simtit ca ma ia un pic cu rau si am mai luat o pastila. A fost OK.
Acum o luna, din nou Tibet. L-am intrebat pe amicul Raj din Nepal si am aflat ca se gaseste Diamox la Kathmandu. Mi-am luat de acolo. 1 dolar – 15 pastile de la farmacie sau 2 dolari din supermarket. Am luat una in seara dinaintea plecarii, una dimineata inainte de zbor si una la Lhasa. Nu am avut nicio problema. Dar niciuna. Ce a ajutat cred este ca era cald la Lhasa – ziua se putea sta linistit in tricou. Am avut insa nevoie in noaptea de la Everest Base Camp, cand simteam ca nu pot respira. E drept, in corturile acelea era si frig, asa ca m-am ridicat si am luat un Diamox. A fost OK dupa aceea :).
Cum ziceam, in Tibet am fost 12 oameni. Cei mai multi au luat Diamox. Nu stiu daca s-a simtit cineva 100% bine. Unuia dintre noi, dupa ce la inceput i-a fost bine (doar ca trebuia sa mearga la toaleta din zece in zece minute), i s-a facut rau instantaneu si a luat medicamentul-minune. Pana la urma, cam toti am luat. Nu zic ca toata lumea s-a simtit perfect, dar a ajutat. O fi vreun efect placebo sau chiar ajuta, nu stiu. Cert este ca toata lumea s-a putut bucura de acest taram magic numit Tibet.
Ce v-as recomanda, in caz ca ajungeti la altitudine
Daca poti, incearca sa urci incet, incet. Planul initial pentru Peru era sa urcam overland via Arequipa, dar cum un cutremur a lovit rau Arequipa, a trebuit sa renuntam si sa zburam direct de la Lima.
In primul rand, sa luati Diamox. Se gaseste ici si colo si in Romania, dar nu sub numele de Diamox, trebuie sa intrebati de substanta activa care se numeste Acetazolamida. Atentie, exista si niste efecte secundare si interdictii, asa ca studiati cu atentie prospectul si intrebati un doctor de specialitate.
In al doilea rand, bea apa, bea cat mai multa apa. Cineva din grup nu a prea baut si mi-a zis ca de aceea s-a simtit bine. Eu stiu ca trebuie sa te hidratezi. Evita insa alcoolul si tigarile.
Ia-o incet. Nu trebuie sa zaci in pat, e bine sa te plimbi, dar intr-o zona plata. Respira adanc si mergi intr-un ritm relaxat. Daca obosesti, asaza-te cateva minute si ia-o din nou din loc. Nu iti propune ca in prima zi sa alergi sau sa urci chiar si un deal banal.
Cam astea ar fi sfaturile. Daca ati mai fost la altitudine de peste 3.000 de metri, ar fi de ajutor sa povestiti si experientele voastre… evident, cu sfaturile de rigoare! Multumesc!
Diamox intr-un supermarket din Kathmandu
Da, si eu l-am resimtit puternic in ultimele zile de pe traseul de base camp, desi am urcat lent si am avut 2 zile de aclimatizare. Cred ca nici nu am baut destula apa. Cam toata lumea in jurul nostru lua pastilele astea, dar eu m-am multumit cu un algocalmin pentru durerea de cap. In final am rezistat si cand am coborat, m-am simtit instant mult mai bine.
In plus la altitudine este esentiala protectia solara. Soarele arde mult mai puternic acolo sus, inclusiv prin nori. Poate sa fie cerul complet acoperit si sa faci insolatie. Iar aceasta amplifica de multe ori raul de altitudine. Asa ca oricand trec de 3000m altitudine folosesc crema de soare pe toate suprafetele expuse, preferabil factor maxim. De asemenea buzele trebuiesc protejate cu crema specifica.
Pentru cei care ar putea fi exceptia recomand ochelari de protectie si picaturi de ochi…Nu am avut rau de inaltime dar cu o zi inainte sa ajung la EBC am inceput sa vad in ceata foarte densa, nu puteam distinge formele la distanta, iar de aproape dupa cateva minute de concentrat ma durea capul…Am crezut ca era vreun efect secundar la raul de inaltime…Am asteptat 2 zile si credeam ca trebuie sa ma intorc deoarece cam era important sa vad pe unde urc…Noroc cu am intalnit un medic care mi-a dat picaturi si cu incapatanarea mea am reusit sa termin circuitul si sa imi recapat si vederea…Posibil sa fi fost o usoara inflamatie la nivelul exterior al globului ocular. Medicii din zona (era un centrul de asistenta unde am poposit) chiar mentionasera ca nu au mai vazut asa ceva si posibil sa fie de la soare (nu era zapada in perioada respectiva).
Desi nu cred sa mai fie cazuri, dar e bine sa aveti si ceva picaturi de ochi ieftine ca e trist sa fi nevoit sa te intorci dintr-un motiv de genul.
Legat de efectele secundare la diamox este nevoia de mers des la toaleta si cu cat inaltimea e mare si frigul pe masura, e o adevarata „placere” sa stai la coada noaptea (cu alti confrati consumatori de pastila minune), asta de cel putin 5-6 ori…
salut Mirela. Oare acum in octombrie ai mers ? vazusem o bacnota de 1 leu in Gorak Shep lasatabde romani care au mers la inceputul lunii 🙂
e bine sa ai o pregatire fizica inainte..cu cat este inima mai antrenata cu atat sangele face mai repede globule rosii .defapt asta inseamna aclimatizarea…asta e testa pe pielea mea..diamox poate duce la degeraturi si alte complicatii 🙂
Ghimbirul mestecat si ceaiul de ghimbir au fost perfecte. In Ladakh (la peste 5000m) nu am avut nevoie de altceva. Ba mai mult, in al doilea an (din 2 ani consecutivi) in care am ajuns acolo, aclimatizarea s-a petrecut mult mai rapid, semn ca si corpul nostru are memorie…:)
Abia ne-am intors din Peru unde nu am avut probleme.Am făcut drumul Lima-Cuzco cu autocarul prin Arequipa, în mai multe zile.Pe la 4910 m altitudine am fost un pic amețiți dar am băut ceai de coca și a fost O.K.Am luat doar medicamentele clasice,când a fost cazul( cu care eram obișnuiți de acasă, paracetamol, algocalmin,antinevralgic).
Am urcat si eu cu masina in Costa Rica la vulcanul Irazu. E undeva pe la 3450m. Ai zice ca nu e cine stie ce, dar cind m-am dat jos din masina am simtit ca mi se moaie picioarele. Initial am crezut ca e din cauza unui suc de struguri pe care il bausem in masina. Aerul era foarte curat dar simteam ca nu imi ajunge. Am mers putin mai incet pe platou si am ramas acolo cca 1 ora jumatate. A trebuit sa stau la pinda pentru a vedea vulcanul deoarece erau niste nori exact pe el. Am experimentat durere de cap mica si ameteala medie. La plecare m-am hidratat cu o bere de 500ml si a fost totul absolut ok. As putea spune ca la altitudinea asta alcoolul slab e chiar „recomandat” :)) PS: mi-a placut aia cu „lama” :)) am avut o experienta oarecum similara cu o maimuta mica in Manuel Antonio park :))
@Daniel, din cate am citit eu pregatirea fizica nu are nici o legatura cu raul de altitudine. un tanar super antrenat se poate simti mult mai rau decat un batrande exemplu.
am observat ca si daca ai kg in plus te aclimatizezi mult mai greu sau faci edem ..stiu cativa amici care au patit pe Elbrus , pregatirea fizica nu are legatura cu tineretea sau batranetea :)..ce sa zic eu nu am citit am vazut doar pe pielea mea:)
Eu am experimentat raul de înălțime pe traseul Everest BC. Am avut probleme cu somnul chiar din Namche Bazaar. Simțeam ca îmi iese inima din loc si nu puteam respira. Un experiment foarte neplăcut si înfricoșator. In timpul zilei eram ok , dar pe la 4 după amiaza simțeau ca am amețeli. De la 4000 m in sus ghidul nostru ne -a dat sa luam diamox. 1/2 pastila seara , 1/2 dimineața. Nu am mai avut probleme după aceea. Am dormit mai bine la 5000 m decât la 3800.
Eu, in Bolivia si Peru am luat niste pastile – Sorojchi – care m-au ajutat sa nu se ma invarta patul cu mine cand ma asezam sa dorm! Frunze de coca am mestecat ca o capra, dar degeaba, n-am simtit nici un efect! In afara de asta nu mi-a fost neaparat rau, doar o senzatie de disconfort. Si la 5000 metri altitudine am fumat tot ca un turc, numai ca, din cauza lipsei de oxigen, se aprindea foarte greu bricheta!
Iar cand am ajuns in aceeas zi de la 5000 metri la 0 metri, pe tarmul Pacificului (in Arica) am avut dureri destul de nasoale de stern si de coaste, care, la presiune normala, isi reveneau la loc, dupa ce cutie toracica suferise o anumita dilatare.
Dar dupa aia mi-am revenit! Am luat bere Quilmes la 2 litri cu amicii mei, pe malul Pacificului, si am pus muzica romaneasca faina – Gheorge Dinica (~Vagabondul vietii mele~) si Zinaida Julea (~E sarbatoare si rasuna muzica~) Si parca, parca a fost ceva mai bine!
Salut,
Cateva impresii despre raul de inaltime intr-o postare de pe blogul meu, cu o experienta personala in Anzi la 6.000 de metri altitudine:
http://www.silviulescu.blogspot.ro/2012/12/nevado-chachani-peru-6075-metri.html
Mai rau mi-a fost, mai degraba, in Alpii elvetieni, deoarece la latitudini mai mari altitudinea e mai greu de suportat! 1000 de metri in Scandinavia sunt mai greu de suportat decat 4000 metri de la tropice.
Am zburat si eu din Lima in Cusco, si apoi am mers mai departe intr-o drumetie de 4 zile, traversand Salkantay-ul, dar tin minte ca nu mi-a fost rau. Am stat in Cusco cateva zile inainte de drumetie, sa ma obisnuiesc (aveam sa urc la 4600 de metri) iar apoi pe traseu am baut mult ceai de coca. Am observat insa ca de fiecare data cand urcam (chiar si 3-4 pasi) trebuia sa ma opresc sa ma odihnesc, pentru ca simteam ca nu am aer destul. Ce m-a ajutat aici a fost Agua de Florida a ghidului, un fel de apa parfumata cu care te speli pe fata iar mirosul te face sa iti revii.
Salutare tuturor,
Eu am ajuns la inaltimi mari doar cu avionul, deocamdata, dar am mereu probleme cu urechile.
Pe cat imi place de mult sa calatoresc in locuri noi pe atat imi este de rau: dureri de cap ft mari, tample si urechi, imi pocnesc, se infunda si cateva zile simt un vajait.
Are careva astfel de experiente urate?? Ce este de facut? Ca eu nu mai stiu….:( Nici doctorii nu stiu mai mult decat sa mi recomande guma, bomboane de mestecat…
Multumec anticipat si calatorii placute!
Eu la zece ani aveam probleme si la 1400 de metrii altitudine. Îmi curgea sânge din nas de nu se oprea. Mi-au „sudat” artera din nas de vreo trei ori. Organismul răspunde gresit la oxigenul mai rar marind tensiunea.
Din cauza asta nu m-am dus decât in Yunnan, lângă Tibet.
La Kunming când aveam dureri de cap la tratam cu apa.
Însă cel mai important e la ce altitudine dormi.
Din Kunming urcam la 2800 de metrii altitudine ziua si nu aveam probleme pentru ca ma intorceam la oras. Desigur orice miscare insemna mai mult efort si oboseam mai repede.
Si pe Fuji mi s-a recomandat sa dorm la 2500m pentru aclimatizare.
Dupa părerea mea trebuie 2-3 zile la 2000-2500m altitudine pentru aclimatizare.
Când urcam la Busteni sau Piatra Craiului, nu era problema altitudinii asa de evidenta ca oricum ajungeai sus obosit si ziceai ca ti se taie respiratia din cauza asta.
Dar recomand tuturor ca la schimbari de altitudine sa urce treptat.
Eu fiind foarte sensibil am ajuns la concluzia ca e mai bine sa urc la 2000m si sa astept câteva zile pt aclimatizare si sa urc treptat cu schimbari de altitudine la înnoptare de max. 300-500m.
In Tibet nu prea e posibil acest lucru si din acest motiv am tot evitat sa merg dar când voi avea minim o luna la dispozitie atunci o sa mă duc.
Thanks cezar also mentioning Raj insite your paragraphs of blog, i remember one evening in summer you had asked me and i had advised you accordingly. as the day i started to sell the Trekking in Himalayas , same day i am also always writing my customers about kind of sickness cause from altitude AMS, HACE, HAPE etc. being already in base camp of north everest & 5416 meter annapurna , i got altitude sickness once in Pherice 4200 meter and staff of good karma has to evacuate me down few hundred meters in mid night in everest last year while trekking with a friend from Germany . i am happy you made it even though you seems to have bad reaction from your tablets in the first day which i just knew after reading your words. Peace. RAJ
Cunoastem senzatia de la 4200 m… sincer e urat raul asta. Nu credeam ca-l am pana nu m-am confruntat cu el. Cum n-am rau de mare sau de avioane, credeam ca raul de altitudine e o gogorita. Na, ca nu-i. Desi as fi curioasa, daca as relua acel itinerariu, nu o data, de doua sau mai multe ori, oare organismul nu s-ar adapta? Poate ca da… Ei bine, nici eu nu am urmat exemplul celorlalti care picoteau sau chiar sforaiau in autocar pana sa ajungem la destinatie. Cum sa pierd superbele peisaje andine? Doar a doua oara nu stiu daca voi mai reveni. Si n-am dormit, dar pe la Isluga stomacul meu facea o revolutie mai mare, mai tare decat cea..pasoptista. :)) Si totusi, a fost un day-tour exceptional pentru locurile pe care le-am vizitat…. :)) Pracitc, pana la 3900m nu am avut absolut nimic, chiar discutam cu ghidul (care era si sofer – totdeauna pe ruta acea sunt doi soferi, just in cas, daca vreunuia i se face rau) despre raul de inaltime, il asiguram ca mi-e foarte bine si nici prin gand nu0mi trece sa atipesc. Apoi, incet – incet am inceput sa simt o usoara ameteala, ajunseseram la gheizerele de la Puchuldiza, umblam pe propriile picioare, admiram locul si totusi, parca ceva sa invartea cu mine. Back in the bus, si teasta a inceput sa faca din ce in ce mai urat, migrena curata, ce mai. Si cum orice migrena care se respecta, musai sa fie insotita de greata si varsaturi, fireste ca asta mi s-a intamplat si mie.
Dar raul meu de inaltime nu s-a manifestat printr-o lipsa de aer (desi ghidul ma obligase sa-mi pun masca – intrebandu-ma din timp in timp daca nu mi se pare ca-i mai bine cu oxigenul la nas – hm, nu prea mare diferenta, poate oleaca stomacul mai potolit ), nici prin stare de frig, de cald ori prin alte asemenea simptome, ci doar printr-o durere de cap tot mai violenta (nu luasem in geanta, din camera, nici un calmant si nici vreun antimvomitiv – cred ca ambele ar fi ajutat suficient cat sa nu mai intorc sstomacul, ) si apoi printr-o foarte puternica stare de greata, materializata prin intoarcerea stomacului pe partea cealalta, de cateva ori la rand. Nici pranzul la Colchane, sus, aproape de granita boliviana, nu l-am putut manca. Drumul de introarcere, hurducanit rau pe acele coclauri cu drumuri desfundate de munte mi-a agravat parca greata. Cu cat coboram mai mult la intoarcere, parca ma linisteam, odata ajunsa jos , in Iquique, uitasem total de ceea ce patisem . E drept, de la Puchuldiza in sus a fost frig, ploaie, lapovita, pe alocuri, grindina, vant puternic, dar cum eram bine infofolita, nu frigul m-a deranjat. Vorbind cu ghidul, mi-a spus ca nici ei nu organizeaza aceasta excursie spre Isluga in fiecare zi, exact pentru acest motiv, intrucat si ei, chiar localnici fiind, pot avea uneori probleme cu altitudinea (in general firma Magical Tour Chile din Iquique – sunt foarte buni – organizeaza odata sau de doua ori pe saptamana aceasta excursie; eu am luat cu ei si alte excursii pe perioada cat am stat in Iquique).
cred ca depinde si de fiecare in parte cu acest rau de inaltime. Luna trecuta am urcat cu telecabina la Teide/Tenerife si nu am simtit nicio simptoma de ameteala, frig etc. Singurul lucru pe care l-am simtit din cand in cand a fost mirosul de sulf care mai venea de la vulcan, in rest nimic. Precizez ca sus , am dat si o tura pe jos in jurul vulcanului 🙂
Oamenii reactioneaza diferit la raul de inaltime.Personal m-am confruntat cu o stare de astenie , eram cam deprimata, dupa 13 zile petrecute la peste 4000 metri mi-au dat lacrimile cand am realizat ca blocarea soselei in Peru, sport national la ei cand fac greva, ma obliga sa cumpar un bilet de avion La Paz- Cusco.E bine sa nu faceti pe eroii la astfel de altitudini .