Astazi, blogul meu a implinit 6 ani :)

Mai acum cateva zile, va povesteam cate ceva din “durerile facerii” blogului meu si cat a durat pana sa-i dau cu adevarat drumul. Ei bine, dupa vreo doua posturi formate din cateva cuvinte, primele posturi serioase le-am publicat fix acum 6 ani, mai precis pe 10 noiembrie 2009.

Ce s-a intamplat in acesti 6 ani? Ce mi-a adus blogul? In primul rand, m-a ajutat sa intalnesc foarte multi oameni, oameni faini cu care am in comun aceeasi pasiune de a descoperi locuri noi, culturi diferite, monumente, orase, munti si mari. Oameni cu care e o placere sa discuti si de la care ai multe de invatat.

In toti acesti 6 ani, am descoperit locuri noi si am revazut locuri pe care le descoperisem cu ani in urma si unde a fost o placere sa revin si sa descopar ce s-a mai schimbat. Unele au incremenit in timp (doar ca au aparut wifi-urile), cum sunt in general orasele Europei Occidentale, altele au suferit o schimbare incredibila… in acest moment imi vine in minte capitala Macedoniei, Skopje, pe care am revazut-o vara trecuta dupa nu mai putin de 15 ani. Iar din 2000 pana in 2015, Skopje s-a schimbat radical, probabil la fel ca Bucurestiul.

De asemenea, in acesti 6 ani m-am bucurat ca am putut sa ajut mii si mii de oameni cu sfaturi, idei si ponturi de calatorie. La fel ca in prima zi, imi face placere sa raspund la ploaia de intrebari pe care le primesc pe mail, Facebook sau la comentarii pe blog – fie ca e vorba de “cum ajung in …”, “ce sa fac in …”, fie “am nevoie de viza in …”. Am fost intrebat daca nu ma plictisesc. Sa ajuti pe cineva nu cred ca te plictiseste, dimpotriva, chiar daca sunt intrebat a n-a oara daca e nevoie de viza in Emiratele Arabe Unite, de fiecare data imi face placere sa raspund.

O sa va povestesc insa o mica istorioara de pe la inceputul blogului. Pe vremea aceea, munceam full time, de dimineata pana seara, iar blogul il scriam pe apucate, noptile sau prin weekend. Dupa vreun an, chiar ma gandeam sa renunt, imi facea la fel de multa placere, dar pur si simplu nu aveam timp. Eram in statia de metrou de la Unirea pe langa McDonald’s-ul acela din metrou. Asteptam pe cineva. La un moment dat, langa mine, a aparut o doamna care mi-a zis: “Iti multumesc pentru blog. Iti multumesc ca in fiecare dimineata pot sa visez la locuri frumoase, pot sa citesc povestile tale si sa ma plimb cu tine prin toate acele locuri pe care eu nu o sa le vad, niciodata”. Am ramas ca la dentist. Pana sa pot sa reactionez (nu sunt chiar un tip megaspontan), doamna respectiva a disparut pe scari in jos si a urcat intr-un metrou care tocmai isi inchidea usile. Si atunci am decis sa continui, pentru ca doamna respectiva sa poata calatori in continuare, macar virtual… Si nu numai ea.

Va multumesc ca sunteti alaturi de mine, pentru faptul ca intrati pe blog zi de zi, pentru faptul ca si voi calatoriti in locuri minunate (si eu ma inspir de pe pozele de pe Facebook sau de pe alte bloguri) si ca ma cititi.

Si pentru ca am trecut si trecem printr-o perioada trista, sa inchei citandu-l pe fratele Teodorei Maftei, ziarista si fotografa pe care nu am cunoscut-o si care a murit ieri dimineata in Israel, dar a carei poveste m-a impresionat enorm:

“Vreau, incepand de astazi, sa zambim… sa ne bucuram de tot ce avem… de toti cei pe care-i avem… sa facem lucruri noi… sa ne descoperim pe noi… si toate pentru Teo… Va implor!”.