Distribuie articolul:

Ulaan Bataar

Inainte de a pleca spre Mongolia, aveam o imagine ca Ulaan Bataar, capitala Mongoliei, este unul dintre acele orase sovietice prafuite, monotone si monolitice, cu bulevarde largi de sa aterizeze un MIG pe ele (in caz ca voia sa-si rupa rotile pe gropile din asfalt), cu blocuri scorojite si obosite, cu magazine dintr-o alta era. Ei bine, poate asa o fi fost Ulaan Bataarul de acum vreo 10 – 15 ani, fiindca Ulaan Bataarul de azi mi-a oferit o imensa surpriza. Nu, sa nu va asteptati sa fie o nestemata ascunsa, plina cu monumente memorabile, nici vorba de asa ceva, nu este un oras pentru care sa vii doar pentru el (frumusetea Mongoliei o gasesti in zona rurala), dar este un oras confortabil si placut, neasteptat de modern si cu toate facilitatile de care ai nevoie.

Dupa ce am aterizat pe aeroportul numit, cum altfel?, Genghis Han, am fost intampinati de ghida locala, o profesoara universitara simpatica, si am plecat spre hotelul aflat la doi pasi de centrul orasului. Primele surprize pe drum – nu stiu de ce, dar imi inchipuiam ca vom strabate o tabara de iurte, dar, cand colo, vedeam cladiri de birouri si malluri destul de impunatoare. E drept, era o sambata de vara tare de dimineata, iar orasul parea lipsit de viata. Locuitorii fie erau plecati din urbe, fie se intorceau de pe o parte pe alta, la ora aceea. Intr-un final, am ajuns la doi pasi de piata centrala, la hotelul 9, un hotel tare fain de 3 stele, extrem de confortabil si, mai ales, bine plasat… la cativa pasi de centrul-centrului, dar pe o strada secundara destul de linistita.

In timp ce restul trupei se odihnea un pic (zborul Moscova – Ulaan Bataar este destul de scurt), am dat o fuga in piata Sukhabataar, piata centrala. Desi designul este sovietic, este tipul ala de piata gigantica, in care sa poata iesi tancurile la parada de 7 Noiembrie, laturile au fost reconstruite, modernizate si umanizate. Pe latura nordica, se afla sediul Guvernului (banuiesc ca e acelasi din perioada comunista), dar acum, cu o fatada in care se combina sticla cu marmura, facandu-l sa arate neasteptat de modern. De cealalta parte a pietei, au rasarit blocurile de sticla moderne, care adapostesc birouri si hoteluri de lux. Surpriza mea este ca piata nu poarta numele omniprezentului Genghis Han (statuia masiva a acestuia se odihneste la umbra, in cadrul sediului guvernamental), ci pe cel al eroului comunist Sukhabataar, cel care a adus la Ulaan Bataar eliberatoarea Armata Rosie. Cum spuneam si ieri, mongolii ii urasc asa de tare pe chinezi, incat rusii chiar li se par simpatici. Asta explica de ce eroul comunizarii Mongoliei continua sa fie prezent in cea mai mare piata a tarii.

Si pentru ca surprizele continuau, ghida ne-a invitat seara la un concert de muzica simfonica. Avea loc fix in Piata, in aer liber, in fata Operei din Ulaan Bataar. Suntem in mijlocul Asiei, la portile Chinei, dar totul pare aici atat de european! Desi, in mod logic, Ulaan Bataarul modern ar fi trebuit sa fie influentat de arhitectura moderna a Chinei Populare, cu ciment si sticla la greu, capitala mongola mi se pare mai umana, fara acele cladiri greoaie si pompoase care s-au multiplicat cu sutele de mii de-a lungul Chinei. Ulaan Bataar chiar imi place.

Evident, suntem turisti, asa ca am mers sa vedem si principalele obiective turistice ale orasului, dar am avut si destule ore de luat orasul la picior. Sa-i descoperim magazinele, pietele, supermarketurile, trotuarele si sa le zambim oamenilor. Si sa ma distreze haioasa statuie a Beatlesilor, cei care, in Mongolia (ca si in ex-URSS), au fost un simbol al libertatii, o raza de soare in butucanoasa lume comunista.

Cel mai important obiectiv turistic al orasului vizitat de toata lumea este manastirea Gamden (exista o manastire cu un nume identic si in Tibet, la vreo 100 si ceva de kilometri de Lhasa). Si aici am descoperit faptul ca Tibetul si Mongolia, desi destul de departate din punct de vedere geografic, au atatea in comun.

In primul rand, am aflat ca Mongolia a avut un Dalai Lama numit Bogd Khan (sau Jebtsundamba Khutughu, dar voi pastra numele de Bogd Khan, fiind mai simplu) – liderul spiritual, dar si politic al tarii inainte de venirea comunistilor. Mongolii si tibetanii s-au sprijinit unii pe altii, dar unii au avut norocul sa scape de chinezi, altii, nu. Tibetanii au adus mongolilor spiritualitatea si sistemul de valori budist, iar mongolii i-au ajutat pe tibetani in momente de restriste (in secolele trecute, cand Dalai Lama avea de furca cu dusmanii, calaretii mongoli ii veneau in ajutor, iar cand forta militara mongola a decazut si armiile nu mai ajungeau tocmai in Tibet, Dalai Lama isi gasea un loc de refugiu in Mongolia. Chiar denumirea de „Dalai Lama” vine din mongola si nu din tibetana. „Dalai” in mongola inseamna „Ocean”, Dalai Lama fiind „un ocean de intelepciune”. Ca idee, in tibetana, „ocean” este „gyantso”. Daca mongolii au oferit numele, tibetanii au oferit substanta si institutiile. Capul religios (dar si politic) mongol era ales intr-un stil similar inaltilor lama tibetani (descoperirea reincarnarii pe baza unor semne), dar acesta nu era niciodata de etnie mongola (sau sa se reincarneze in Mongolia), ci tibetan, iar reincarnarea avea loc numai in Tibet. In schimb, pozitia sa in cadrul ierarhiei tibetane era privilegiata – era considerat ca al treilea Lama ca importanta, dupa Dalai Lama din Lhasa si Panchen Lama din Shigatse.

Spre deosebire de Dalai Lama care au condus Tibetul chiar si in perioada vasalitatii, Bogdo Khanii mongoli nu au avut libertatea de conducere politica, Mongolia fiind ocupata efectiv si administrata de chinezi, pe cand la Lhasa chinezii nu aveau decat un reprezentant care, de cele mai multe ori, facea doar figuratie. Prabusirea Imperiului Chinez in 1911 a adus libertate Mongoliei, iar Bogd Khan-ul al optulea a preluat intr-un final puterea politica, pe langa cea spirituala, Mongolia devenind o autocratie de tipul Tibetului, o tara condusa de calugari budisti, incremenita in traditii ancestrale si in obligatii religioase. Cum ziceam, aproape jumatate din populatia masculina a tarii era formata din calugari, iar cand au venit comunistii au descoperit ca veniturile Bisericii erau mai mari decat veniturile statului… dar asta conta foarte putin, biserica se identifica cu statul (cum, de altfel, a fost si Papalitatea in Europa).

Perioada dintre 1911 (prabusirea monarhiei in China si eliberarea Mongoliei, respectiv a Tibetului) si 1924 (ocuparea Mongoliei de comunisti) a fost extrem de framantata. Mongolia nu avea avantajul geografiei Tibetului, care il facea mult mai greu de cucerit. Pe aici, au trecut war lords chinezi, aventurieri rusi (cum a fost Baronul Nebun – Roman von Ungern-Sternberg), alungati in sfarsit de Armata Rosie adusa de revolutionarul mongol Sukhabataar. Acesta l-a pastrat pe cel de-al optulea Bogd Khan ca sef al statului, dar l-a lasat fara nicio putere. Acesta a murit in 1924, la un an dupa sotia sa (care fusese o manifestare a zeitei Tara Alba). Dupa 1924, Mongolia a devenit oficial Republica Populara, iar institutia Bogd Khan-ului a fost abolita.

A urmat o represiune cumplita (care a culminat in 1937, in acelasi timp cu varful represiunilor staliniste), cand toate manastirile au fost inchise si majoritatea demolate, iar toti calugarii, ucisi sau deportati in Siberia, exceptand cativa care au renuntat public la budism). Statisticile de dupa caderea comunismului vorbesc de 15.000 de calugari ucisi, dar, probabil, sunt mult mai multi. Dar Bogd Khan continua sa existe. Dupa stravechea traditie, cea de-a noua reincarnare a fost identificata in Tibet de catre Dalai Lama in 1936 (copilul avea 3 ani), dar, pentru siguranta sa, existenta sa a ramas secreta. Bogd Khan a crescut la curtea de la Lhasa si a fost pregatit in secret ca lider spiritual al mongolilor. Dupa ce Tibetul a fost invadat de chinezi, acesta s-a numarat printre miile de refugiati tibetani care l-au urmat pe Dalai Lama in India (se pare ca a fugit impreuna cu Oracolul de Stat al Tibetului). Acesta s-a casatorit insa, a avut copii si a lucrat la Radio India, sectia tibetana. Identitatea sa nefiind cunoscuta, a putut vizita Lhasa in 1984. Caderea comunismului in Europa de Est a dus la caderea lui si in Mongolia, asa ca nomenklatura comunista (metamorfozata in PSD-ul Mongoliei) a fost luata prin surprindere in urma anuntului lui Dalai Lama facut in 1990 care releva existenta celui de-al IX-lea Bogd Khan, liderul spiritual al Mongoliei. Acesta a fost inscaunat oficial in 1992 in Dharmasala si in 1999 in Ulaan Bataar, in prezenta lui Dalai Lama (China a fost atunci in pragul ruperii relatiilor cu Mongolia, dar s-a abtinut, dandu-si seama ca isi va face ei mai mult rau). S-a stabilit in Mongolia in 2011, dar a murit in 2012. In prezent, cel de-al X-lea Bogd Khan este cautat in Mongolia, Dalai Lama anuntand ca din cauza ocupatiei Tibetului, urmatorul lider spiritual al Mongoliei se va naste in tara natala. Pana acum, Dalai Lama nu a anuntat descoperirea noului Bogd Khan, dar, in mod indiscutabil, calugari mongoli si tibetani cauta sa-l identifice.

Asa cum manastirea Jokhang din Lhasa este manastirea principala a Tibetului, manastirea Gamden din Ulaan Bataar este principala manastire a tarii, echivalentul Catedralei Patriarhale la noi. A fost inchisa in 1938, odata cu toate manastirile tarii, iar calugarii, ucisi sau inchisi, dar, surprinzator, a fost redeschisa in 1944 ca un soi de manastire „de protocol”, pentru a da senzatia libertatii religiei (evident, ideea a venit de la Moscova, in mod cert nu a fost o initiativa locala). A ramas deschisa cu cativa calugari „de protocol” in toata perioada comunista, fiind vizitata de absolut toate delegatiile straine din tari necomuniste (am cunoscut o astfel de manastire „de protocol” in Coreea de Nord), iar caderea comunismului a inviat-o, a revitalizat-o si, incet, incet, a redevenit un centru al spiritualitatii budiste mongole. Actualmente, are 150 de calugari, dar, spre deosebire de manastirile tibetane, ei nu locuiesc in lacasul de cult, ci acasa la ei, in oras, venind zilnic sa indeplineasca ritualurile traditionale.

Fiind cu doar cateva luni inainte in Tibet, manastirea din Ulaan Bataar mi s-a parut o ruda saraca a impresionantelor complexuri monastice de pe acoperisul lumii. Sunt convins ca, inainte de 1924, manastirea era mult mai mare (spatiul ocupat este impresionant), dar e departe de a fi un miniorasel, cum sunt marile manastiri tibetane. Principalul templu adaposteste o statuie imensa a lui Buda din cupru, inalta de 26,5 metri, care a fost refacuta in anii ’90, in urma donatiilor mongolilor dupa ce statuia initiala fusese distrusa de Armata Rosie, iar cuprul din care a fost facuta a fost folosit pentru material militar.

Am vizitat si Muzeul National. Nu este un muzeu impresionant, este insa o reflectare a civilizatiei totusi spartane a mongolilor – desi acestia au cucerit lumea, nu au fost cine stie ce constructori din cauza faptului ca ei au preferat intotdeauna libertatea de miscare a iurtei. Cea mai buna dovada? Urmasii lui Genghis Khan, dupa ce au cucerit lumea si au ramas cu gura cascata in fata unor orase monumentale, cum ar fi Xi’an, Bagan, Samarkand sau Bagdad, s-au gandit ca n-ar fi rau sa-si construiasca o capitala stabila cu cladiri de piatra. Au construit la Karakorum (desi capitala au mutat-o la Beijing, in China cucerita) in Mongolia, un oras fastuos cu moschei, biserici (crestinismul a ajuns pana in Mongolia in forma sa nestoriana), temple, case ale artizanilor si mestesugarilor adusi de peste mari si tari), cu un cartier mongol in care nu s-a pus nicio caramida! Mongolii au continuat sa locuiasca in iurte si, cand puteau, „o taiau” din orasul pe care il detestau!

Un alt obiectiv turistic de neratat este manastirea Choijin Lama (azi, muzeu, nu a revenit la statutul de manastire), care a fost, de asemenea, salvata de la demolare (desi se afla in plin centrul orasului, la doi pasi de Piata Sukhabataar, in umbra imensului Blue Sky Tower), fiind transformata in muzeu (Gamden a ramas deschisa ca „manastire”, nu ca muzeu), ceea ce este si in ziua de azi. Din pacate, este destul de prost ingrijita, ca muzeu (buruienile cresc in liniste), dar in lipsa de altceva traditional, merita o vizita.

Cum ziceam, mi-a placut sa ma plimb prin Ulaan Bataar, pe bulevardele sale largi. E drept, eram in iulie, cand jumatate din oras e plecat la iurta de la tara. Am inteles ca, in ciuda largimii lor, soselele sunt arhiaglomerate (ma rog, nu stiu ce inseamna asta in acceptiunea mongola), dovedind ca multi dolari sunt pompati in Mongolia. Si mi-am dat seama de asta in varful maretului turn Blue Sky Tower, o cladire futurista din sticla albastra cu un bar in varf… din varful de unde se vede tot orasul pana in cartierele de iurte care inca exista in suburbii. De altfel, de sus, m-am amuzat sa descopar in curtile caselor din cartierele marginase ca iurtele continua sa fie inaltate in centrul curtilor… aveam sa aflu ca este locuinta de vara a locuitorilor, care renunta cu cea mai mare placere la zidurile din beton, pentru stravechea iurta.

Asa ca nu puteam sa nu imi doresc inca si mai mult sa ies din Ulaan Bataar sa descopar Mongolia „reala”, Mongolia spatiilor nesfarsite, a cailor liberi, a iurtelor, tara cu cel mai albastru cer din lume. Dar despre asta, in episoadele urmatoare.