Pentru orice calator in Mongolia, vizitarea desertului Gobi este obligatorie. Este totusi relativ departe de Ulaan Bataar, in zona sudica a acestei tari imense (reamintesc, aproape de trei ori mai mare decat Franta), asa ca multi turisti incearca sa puna mana pe bilete de avion. Acum cativa ani, cu autobuzul faceai vreo doua zile, dar odata cu terminarea soselei asfaltate Nord-Sud, timpul s-a redus la opt ore. Dar si asa, pentru ca oricum aveam sa ne intoarcem overland la Ulaan Bataar, oprindu-ne in diverse locuri, am decis sa zburam spre Dalanzagdad, principala „metropola” a sudului, aflat destul de aproape de granita cu China. Sa nu credeti ca Mongolia se opreste la granita, dincolo de granite se afla provincia chinezeasca Mongolia Interioara, locuita de sase milioane de mongoli (adica, de doua ori mai multi decat traiesc in Mongolia propriu-zisa) si la care, candva, orice mongol viseaza sa devina parte a Mongoliei Mari.

Ma asteptam sa zburam cu vreun avion sovietic care pleca doar impins de pasageri. Numele companiei – Hunnu Air – nu imi spunea prea multe. Aflasem ca e relativ noua (fondata in 2011) si ca apartine unei mari companii mongole de minerit (Mongolia devine din ce in ce mai mult Minergolia), dar am aflat cu surprindere ca nu opereaza cine stie ce Antonoave reformate, ci avioane occidentale: vreo 3 Fokkere, adevarat, vechi (ultimul Fokker a fost produs parca prin 1993) si un ATR 72 nou. Am avut parte de ATR :). Si, mai ales, am avut noroc ca nu am avut intarziere – se pare ca intarzierile la companiile aeriene mongole sunt o normalitate, nu exceptii.

Zborul nu a fost lung, cam o ora. Imediat dupa ce ne-am ridicat de pe pista aeroportului Genghis Han, civilizatia a disparut si am putut vedea doar campii intinse, nesfarsite, pustii… din cand in cand, cate un mic punct alb, probabil o iurta. Cu ocazia asta, ne-a intrat in vocabular un cuvant nou „ger” (se pronunta „gher”), inseamna iurta. Pentru mai bine de o saptamana, vom renunta la casele din piatra sau beton si ne vom muta la ger. E drept, la geruri turistice, dar voi descoperi, dupa ce am vizitat cativa localnici, ca, de fapt, nu sunt asa de diferite. E drept, nu dormeam cu mai multi oameni in ger, dar voi descoperi ca gerurile sunt chiar moderne – unele aveau curent electric (pe baza de generator), paturi (nu se doarme pe jos sau pe tatami, ca la japonezi), altare. In plus, o familie are mai multe geruri – exista ger-sufragerie / dormitor si ger-bucatarie, in general, nu se gateste in aceeasi incapere cu cea in care se locuieste. Am descoperit si geruri-magazie.

Am aterizat pe aeroportul din Dalanzagdad. Vazusem niste poze pe net cu aeroportul si parea un soi de baraca de muncitori in constructii. Si aici au ajuns banii din minerit… Aeroportul are acum o cladire decenta si arata chiar OK. Iar in interior, apar si niste dinozauri… Voi regasi dinozauri cam peste tot prin sud, se pare ca acum cateva milioane de ani, pe vremea marilor reptile, Mongolia gazduia foarte multi dinozauri, iar multe schelete s-au pastrat, fiind descoperite in ultimele decenii. Pe langa cai, Mongolia se lauda cu dinozauri. Dar aici, in sud, mandria localnicilor sunt camilele cu doua cocoase si mult mai paroase decat surorile lor din Sahara.

De acum inainte, grupul se va imparti in trei masini 4×4 conduse de localnici. Vom renunta la soselele asfaltate si vom bantui prin pustiu, sosele ale pustietatii, cunoscute doar de localnici… nu era ora la care sa nu ma mir de unde stiau baietii astia niste drumuri care nu spun nimic, drumuri spre nicaieri, dar care intr-un final ne duceau fix unde voiam. I-am intrebat (prin ghida, niciunul nu stia engleza) cum se orienteaza. „Dupa munti.” a fost raspunsul. Dar dupa ce au disparut muntii? Toate pareau la fel. Dar duceau fix unde ne trebuia.

Dalanzagdad ne-a semnalat deja ca jucam in alt film dupa experienta cool-urbana de la Ulaan Bataar. Cladiri joase, case, geruri, dar aceleasi sosele foarte late (uneori, pline de gropi, alteori, nu). Am oprit la, probabil, singurul hotel din oras, un hotel cu un distinct aer chinezesc (se vede ca Republica Populara e la doi pasi), unde am luat micul dejun si apoi am plecat spre prima destinatie – Cheile Yolyn Am. Aici, aveam sa descoperim cel mai curios fenomen natural care se poate gasi intr-un desert – un ghetar!

Dar pana sa ajungem la ghetar, am luat-o la picior printr-un peisaj verde cu smocuri de iarba acoperind o buna parte din pamant. Cam ciudat desertul asta Gobi. Eu imi imaginam acele intinderi nesfarsite de dune ca in Egipt, Iordania sau Maroc. Dar desertul Gobi nu are prea multe dune, ci este, mai degraba decat nisip, o intindere imensa cu smocuri de iarba, indragite de camile, capre si oi. Gobi are viata, nu este un pustiu doar pentru scorpioni, este un alt tip de desert. Si fiind undeva la o altitudine de 1.500 de metri, adiacent Siberiei, iarna este foarte frig. De unde si ghetarul renumit. Este o priveliste cel putin stranie intr-un desert, dar ne-am bucurat cand am ajuns in cheile destul de stramte, incercand sa nu cadem in paraul care se scurge din ghetar, printre marmote mongole (arata ca niste sobolanei mai mari), vulturi care se invart in vazduh si mult pasaret plin de viata.

A urmat lungul drum pana la ger camp-ul in care ne pregateam sa dormim. Daca economia Mongoliei a explodat, turismul nu a tinut pasul. A crescut, dar incet, incet, dovada ca nu sunt foarte multe curse aeriene spre capitala Mongoliei, iar tara nu este coplesita de turistii straini. Dar, incet, incet, in zona rurala, au fost construite aceste ger camp-uri care fac deliciul turistilor straini – adica, te cazezi intr-un ger care reproduce conditiile mongole, evident cu niste mici adaugiri, pentru confortul strainilor. Cele mai multe nu au baie proprie, trebuie sa te duci in alta parte, unde gasesti WC-uri si dusuri extrem de curate, iar incalzirea se face cu lemne de foc intr-o sobita aflata in mijlocul gerului. Si am prins niste nopti destul de friguroase, in care a trebuit sa am grija destul de mult de foc J. Si a fost o experienta cat se poate de autentica.

A doua zi de dimineata, dupa o noapte un pic rece (desi eram in iulie, nu este foarte cald in Mongolia, mai ales in desertul Gobi!), am luat micul dejun si am plecat sa vizitam o familie de unde urma sa luam niste camile sa plecam mai departe, spre dunele Khongor. Vizita a fost interesanta si, dupa cum scriam mai sus, viata in geruri mi s-a parut relativ confortabila si moderna… am vazut case prin Africa sau India unde conditiile sunt abominabile, nu pot spune acelasi lucru despre iurtele mongole. Intreb cum aleg amplasamentele si raspunsul e simplu – sa fie aproape de o sursa de apa. In rest, este viata pe care si-o doreste orice mongol. Multi mongoli pleaca vara din oras si stau in pustiu, unde cerul este permanent albastru si cel mai curat aer din lume. Ghida noastra, care si-a trait copilaria intr-o iurta, inainte de a merge la facultate la Ulaan Bataar, revine in fiecare vara acasa, iar baiatul ei, nascut in capitala, cand a ajuns prima oara la tara, nu a mai dorit sa se intoarca in oras… decat cu promisiunea ca se vor intoarce vara de vara. De aceea, chiar si unii locuitori din Ulaan Bataar isi monteaza o iurta in curte.

Intreb despre scoala – doua milioane de mongoli locuiesc in afara capitalei, multi, in iurte, in mijlocul campului. Pai, se duc in centrele raionale, unde exista scoli generale, iar in centrele mai mari sunt licee si multi adolescenti opteaza sa stea in camine, in cazul in care nu pot ajunge calare de acasa. Dar sigur se pun pe cal (sau pe motocicleta) si se intorc in fiecare weekend acasa. Si sa nu credeti ca Mongolia este o tara de analfabeti, dimpotriva, aici, ca si in China vecina, sa ai scoala este foarte important. Nivelul de alfabetizare la nivel national este de aproape 98%, iar proporția copiilor care merg la scoala este, de asemenea, de 98%. In Romania, rata alfabetizarii este de 97%, iar viitorul nu suna bine – doar 87% dintre copii se duc la scoala. In Mongolia, daca ai 7 ani, te urci pe cal si musai galopezi pana la scoala.

Am luat-o apoi, incet-incet, spre dunele Khongor, numite si dunele „cantatoare”. Se pare ca atunci cand bate vantul, se aude un vuiet ca si cum ar canta. Vantul nu a batut, asa ca nu am avut parte de concertul dunelor, in schimb, m-am bucurat ca un copil sa ma descalt si sa ma urc pe una, tavalindu-ma din cand in cand pe nisipul moale. In departare, desertul vast, verde, care se intindea spre infinit…

Seara, ne-am dus la asa-numitele Bayanzag Flaming Cliffs, botezate asa de un paleontolog american venit aici in tulburii ani ’20, sa caute dinozauri. Si a descoperit numeroase fosile care au fost pastrate in loesul acestor dealuri. De ce le-a denumit Flaming Cliffs? Simplu, fiindca la apus si la rasarit, culoarea lor rosie te face sa crezi ca au luat foc. Din pacate, nu am avut prea mult noroc… soarele s-a ascuns in spatele unui nor (exista si nori in tara cerului albastru), dar, oricum, privelistea era senzationala.

A urmat inca o noapte la ger (cam frig si a si plouat… la unii dintre noi a plouat in ger, eu am avut noroc, am avut un ger mai trainic) si a doua zi dimineata, destul de infrigurati, am luat micul dejun, asteptand sa plecam. Dar nu puteam sa plecam, era musai sa asistam la un film – „Weeping Camel”. Sincer, m-am dus destul de sceptic si avand in minte „ce naiba mai stam aici la un film?”, dar filmul a fost cu adevarat exceptional si am inteles de ce a fost nominalizat acum cativa ani la Oscar pentru cel mai bun documentar. Daca il gasiti on-line (pe youtube nu este), merita sa-l descarcati si sa-l vedeti… Este o poveste greu de crezut, dar gazdele noastre jura ca e adevarata. Si de-a lungul povestii, descoperi viata grea, dar totusi frumoasa a celor care locuiesc in geruri.

Pe scurt, este povestea unor mongoli care cresc tot soiul de animale in gospodaria lor. O camila tanara naste, dar se chinuie ingrozitor pana reuseste sa isi scoata puiul si, probabil din acest motiv, il respinge, micutul camilut fiind in pericol sa moara. Celelalte camile isi ingrijesc puii, doar aceasta camila, nu. Taranii incearca tot soiul de solutii ancestrale, dar nu reusesc. Puiul supravietuieste fiind hranit cu biberonul. Atunci, batranul familiei spune ca singura solutie este sa fie adus un muzician din oras sa-i cante camilei. Cei doi copii se urca pe cai (cel mai mic cred ca avea vreo 5 ani, cel mare vreo 7 sau 8) si pleaca pentru cateva zile, calare, spre centrul raional… Povestea devine din ce in ce mai emotionanta cand cel mic descopera deliciile civilizatiei – cum ar fi televizorul. In fine, ajung in oras si, la indrumarea unei rude, vorbesc cu profesorul de muzica de la scoala din oras. Acesta vine cu motocicleta, cateva zile mai tarziu, si interpreteaza un anumit cantec (la voce, una dintre fetele familiei), iar camila incepe sa planga. Sigur, in acel moment am zis NU SE POATE. Am fost asigurat ca se poate si ca frecvent se intampla ca taranii sa aduca pe cineva sa cante camilei… si, astfel, camila nu isi mai refuza puiul care, in sfarsit, se apropie de mama lui sa-l hraneasca. Dar nu numai povestea camilelor este emotionanta, ci si urmarirea relatiilor sociale din cadrul familiei, obiceiurile, vorbele de duh… De care mongolii nu duc lipsa. Daca il gasiti pe undeva pe net, poate imi dati si mie un link.

Cu acest film, ne-am luat la revedere de la desertul Gobi, urma un drum lung spre Karakorum, capitala imperiului mongol, dar in care urma sa ajungem dupa doua zile. Dar, pe drum, aveam sa ma umplu de aerul acestei tari minunate si sa descopar acea Mongolie verde, verde, verde… aproape ca Bali J.

Imagini Gobi

Hunnu Air, una din companiile aeriene mongole care efectueaza zboruri interne

Mongolia din avion

Aeroportul din Dalanzagdad

Exista hoteluri moderne si in Dalanzagdad

Dar de acum inainte, dispare civilizatia… si asfaltul 🙂

Intrarea in parcul de suveniruri. Unul din magazinele de suvenituri

Si un mic muzeu – acesta este leopardul zapezilor

Destul de verde este desertul Gobi

Sobolanel ? Marmota ? Era plin de ei

Ghetari in desert ? Da, doar in Mongolia

Acesta este ghetarul. Evident, se extinde mult mai mult iarna, dar acum eram in iulie

Si totusi suntem in desert,… dupa camile 🙂

Aha, uite si dunele de nisip !

Primul ger camp din excursie. In fata, este un furgon, jeep-ul sovietic, inca folosit pe scara extinsa in Mongolia rurala

Prima noapte, am stat intr-o casuta de lemn. Am amanat un pic experienta ger-ului

Pofta buna !

Cam asa arata un ger camp

La drum spre dune

Dar pe drum, oprim la o familie

Si asa arata un ger pe interior – curat, frumos, larg.

Altarul familiei – cu pozele rudelor, aici se tin si lucrurile importante ale clanului

Zambitoarele noastre gazde

Suntem in mijlocul desertului, dar nu poti sa nu te uiti la televizor !

Celelalti membrii ai familiei

Gata de plecare ?

Sa alegem camila potrivita 🙂

Nu toti am plecat pe camile… dar a fost fain

Spre dunele Khongor

Nu au cantat ele, dar sentimentul a fost minunat

Al doilea ger camp in care am stat

„Camerele” noastre

Si gerul meu

Cam asa arata pe interior

Restaurantul campului

Flaming Cliffs nu au luat foc

Dar orisicat, a fost o experienta faina

A aparut si soarele… dar era prea tarziu

Buna dimineata. Mongolia !

Ce ne baga astia filmul pe gat ?

Si filmul a fost cu adevarat excelent… acesta este cantaretul

si camila care plange