Andalucia magica (ep. 2). Cu masina, pe la pueblos blancos

62-ronda-zona-pueblos-blancos

Ronda, zona pueblos blancos

Cum am scris si in articolul precedent, cred ca principalul magnet care m-a atras in Andalucia au fost, pe langa Gibraltar si pueblos blancos, acele sate andaluze de culoare alba, cu o imensa mostenire maura, acele sate cu ziduri de piatra si ulite stramte si intortocheate, practic in oglinda celor aflate dincolo de Gibraltar, in Maroc… De fapt, Andalucia aduce mai departe cu Marocul decat cu Catalunya, de exemplu… Secole intregi de prosperitate, parte a emiratelor maure, nu se uita usor… Mai ales intr-o tara si intr-o regiune unde mostenirea arhitecturala este prezervata cu sfintenie.

Sincer, mi-a fost dificil sa aleg ce pueblos sa vizitez. Sunt o gramada. Am inceput prin a le taia de pe lista pe cele mai indepartate, cele dinspre Cadiz sau Sevilla. Trebuia sa ma concentrez pe o zona, nu sa conduc ca disperatul si sa vad doar sosele. Decisesem ca imi voi stabili centrul in Ronda, deci urma sa vad satele din jurul Rondei. Am facut o concesie pentru Arcos de la Frontera pentru ca pe mai multe bloguri era scris ca este cel mai frumos pueblo blanco. Dar nici el nu era imposibil de departe, vreo 90 km. Apoi, am mai citit bloguri, site-uri, evident am cumparat si Lonely Planet si mi-am facut un plan de bataie.

Luasem de cu seara masina de la Goldcar, asa ca la 8 si ceva dimineata, imediat dupa micul dejun (eram in Spania, micul dejun cu greu incepe inainte de 7:30 dimineata), mi-am pus GPS-ul in functiune si am reusit sa ma strecor prin traficul din ce in ce mai aglomerat al Malagai. Era pentru prima oara cand conduceam cu ajutorul unui GPS intr-o tara straina si am reusit sa gasesc o aplicatie de telefon foarte faina, care mai e si gratuita – maps.me. Si a mers aproape snur. E drept, nu are toate functionalitatile unui GPS propriu-zis, de exemplu nu puteam sa-l configurez sa ma scoata pe sosele fara taxa, dar si asa, nu am avut parte decat de autostrada de la Marbella spre Malaga si oricum ma grabeam, deci as fi mers oricum pe autostrada platita.

Prima oprire era in satul Setenil, in care m-au impresionat niste imagini cu cladiri incastrate in stanca. Setenil are o istorie multimilenara, fiind, se pare, fondat de romani, dar a devenit un oras prosper abia in timpul arabilor, care au fortificat aceasta localitate construita intr-un canion si aparata de niste citadele inexpugnabile pe deal. De altfel, spaniolilor le-a fost foarte greu sa-i cucereasca pe arabi, care au rezistat timp de aproape un secol la nu mai putin de sapte asalturi pana cand, intr-un final, citadela a fost distrusa si orasul, ocupat. Arabii au fost ucisi sau expulzati, iar in locul lor au fost adusi colonisti spanioli care au preluat plantatiile de maslini de la arabi, aducand si vita-de-vie, Setenil devenind un loc faimos pentru vinurile sale. Asta, pana in secolul al XIX-lea, cand filoxera care a decimat vita-de-vie in intreaga Europa (inclusiv pe meleagurile noastre) a distrus vita-de-vie din Setenil.

Am intrat pe ulitele din Setenil in viteza si am ratat intrarea prin centrul orasului. Cand am inceput sa urc, mi-am dat cumva seama ca nu e bine si am parcat in primul loc disponibil. Dar, pana la urma, luasem o decizie excelenta. Am avut parte, mai intai, de niste panorame de neuitat… in aerul fresh al diminetii, sub cerul de un albastru pur al Andaluciei, am descoperit un sat incredibil… O parte din el se catara pe canion, dar cea mai interesanta parte era jos, aproape de mal, unde cladirile erau literalmente incastrate in peretii canionului, stancile fiind folosite pe post de tavan sau de veranda… Am coborat intr-o fuga pana jos si apoi am petrecut vreo doua ore plimbandu-ma peste tot. Unele cladiri cu acoperisul de stanca sunt magazine, altele, restaurante, multe sunt locuinte. Dar se vede ca nu e o localitate prospera, desi erau destui turisti prin zona (si sunt sigur ca vara sunt mult mai multi). Numeroase case erau de vanzare, unele, la preturi minuscule, iar altele pareau abandonate. Mare pacat.

Urmatorul stop, la cativa kilometri, la Olvera, un alt orasel maur capturat de catolici prin secolul al XIV-lea si repopulat dupa uciderea sau expulzarea locuitorilor. Olvera a fost redenumit asa datorita plantatiilor de maslini din preajma, iar o lunga perioada pe aici a trecut frontiera dintre Spania catolica si Andaluzia musulmana. Cetatea Olverei se vede, hat, pana la Zahara, care a fost detinuta mult timp de musulmani si viceversa. Dusmanii se puteau spiona reciproc fara probleme. Si aici, mi-am dat seama relativ repede unde sunt punctele-cheie de vizitat, dar a durat un pic pana cand sa descopar un loc unde sa parchez. Olvera parea mult mai prospera decat Setenil, case mai fatoase, mai bine pastrate, vopsite impecabil si… nema locuri de parcare. Pana la urma, am gasit fix la picioarele dealului care duce la principalele obiective ale oraselului – castelul maur si catedrala adiacenta, ambele construite in varful dealului, punctul strategic nr. 1 al urbei, de unde curg la vale, valuri, valuri, superbele cladiri albe.

Evident, am vizitat catedrala unde o pustoaica relaxata vindea bilete de intrare, apoi, dupa o tura pe la biroul de informatii turistice si pentru 3 euro, mi s-a deschis poarta zdravan zavorata, care ducea spre citadela. In citadela maura nu e mare lucru, in schimb panorama este absolut fantastica… De fapt, toata zona aceasta, toate aceste localitati, imbratisand cate un deal pana sus, in varf, sunt un deliciu pentru iubitorii de panorame….

Noiembrie a fost o luna faina de vizita, dar a avut un neajuns… zilele sunt mult prea scurte L. Asa ca a trebuit sa ma grabesc spre ultimul oras de pe lista – Zahara dela Sierra, mai degraba o comuna (Olvera are vreo 8.000 de locuitori, Zahara, doar vreo 1.500). Sincer, nu am putut sa ajung in oras. A trebuit sa opresc brusc dupa o curba, pentru ca, in fata ochilor mei deja rasfatati cu panorame minunate, a aparut o localitate alba, catarandu-se la fel de curajos pe un deal, dar la picioarele acestuia se gasea un lac de un albastru cum numai in zonele arctice sau antarctice le mai poti vedea… N-am putut rezista sa nu las masina pe marginea drumului si sa ma catar pe un deal pentru a admira tot peisajul (cu pozele de rigoare).

Evident, am ajuns si in sat, am gasit nesperat un loc la doi pasi de strada centrala, cu cateva terase si musterii care mustaceau in soarele de la asfintit, si apoi, cu o viteza de care nu ma credeam in stare, am urcat pana sus de tot, la citadela. Tipicul era acelasi, ca in celelalte localitati… satul alb se catara pe deal, iar sus, in varf, se afla citadela de aparare. In timpuri de restriste, toti locuitorii se refugiau sus, in spatele zidurilor, evident dupa vreun razboi de gherila pe strazile cu meandre ale localitatii. De sus, intr-adevar se vede clar la vreo 20 km, cum zboara cioara, citadela si biserica din Olvera… Decenii, poate secole, cele doua localitati s-au aflat cu arma la picior fata in fata… uneori, pe vai rasunau dangatele clopotelor, alteori, tanguirile muezinului.

Ziua se termina si urma sa ajung in orasul in care imi stabilisem baza, Ronda, o adevarata capitala a regiunii pueblos blancos. E un adevarat oras, are vreo 40.000 de locuitori si mult prea multe masini pentru stradutele inguste si alambicate ale urbei. Dar dupa ce am gasit loc de parcare in fiecare seara, m-am putut bucura de frumusetea cadrului natural al Rondei… construit in varful unui canion, dominand intreaga zona, Ronda este o combinatie maiastra de cladiri impresionante (mai ales, celebrul pod) si scenografia unica a naturii.

Ronda are si ea o istorie veche. A fost oras roman, apoi vizigot si, in fine, a ajuns parte din statele arabe ale Peninsulei Iberice… Pentru o perioada scurta, a fost chiar capitala a unui taifa (stat arab din Spania) mic, dar, in general, a facut parte din taifele de Sevilla sau Malaga. Aici, a avut loc ultima rebeliune a arabilor, care au ramas sub spanioli dupa terminarea Reconquistei. La aproape 70 de ani dupa caderea Granadei, ultimul oras arab al Spaniei, Ronda a fost scena ultimei lupte spaniolo-arabe pe pamantul Peninsulei Iberice – dupa Reconquista, regii catolici au anuntat ca toti musulmanii vor fi expulzati cu doar un sac de merinde asupra lor, daca nu se vor converti. Unii s-au convertit de forma – asa-numitii mariscos, dar in secret continuau sa se inchine lui Allah si profetului. In 1566, regele Filip al II-lea a interzis folosirea alfabetului si limbii arabe si a ordonat ca toate portile caselor din regat sa fie larg deschise vinerea, pentru a verifica cine se roaga lui Allah. Revolta a avut un succes, initial, toti catolicii din Ronda fiind macelariti sau expulzati, iar din turnul catedralei s-a auzit din nou chemarea muezinului. Fortele spaniole s-au intors insa intr-un numar mult mai mare si toti mauriscos din Ronda au fost ucisi sau expulzati.

Ronda a suferit enorm in perioada razboiului napoleonian, cand relieful accidentat a atras numerosi partizani antifrancezi. Represaliile lui Napoleon au fost neinduratoare – la finalul razboiului, Ronda avea doar 5.000 de locuitori, fata de 15.000, inainte de razboi.

Ulterior, Ronda a devenit favorita unor scriitori celebri (Hemingway a locuit aici, iar romanul „Pentru cine bat clopotele” se desfasoara in mare parte in Ronda), a unor calatori de secol XIX (asa-numitii „calatori romantici” care sunt amintiti pe unul dintre zidurile din oras), asa ca Ronda si-a castigat un loc binemeritat in istoria literaturii universale. Dar turistul obisnuit vine aici pentru doua obiective-cheie – celebrul Ponte Nuevo (ei, nu-i asa de nou, a fost terminat in 1793, dar celelalte poduri de peste canion il preced), care, avand o inaltime de 120 de metri, este cu adevarat o minune a arhitecturii. Am coborat in canion sa-l admir atat ziua, cat si noaptea (de fapt, am asteptat caderea noptii) si, intr-adevar, este admirabil. Al doilea obiectiv turistic central este Plaza de Toros… Intr-o Spanie care se dezice de coride pe an ce trece, Ronda continua sa reziste la fel ca arabii secolului al XVI-lea sau spaniolii secolului al XIX-lea… Ronda se lauda ca fiind locul unde a fost construit primul stadion pentru coride (asa-numitul Plaza de Toros) din Spania (a fost terminat in 1784, chiar inainte de terminarea podului, cand orasul efectiv era dincolo de canion), iar marile familii de toreadori care au adus faima Rondei sunt personajele istorice nr. 1 ale orasului (au statui, au dat nume de strazi si de restaurante, ce sa mai!). Aici, an de an, au loc corrdele „goyesca” (da, numele vine de la Goya), coride istorice disputate aici, an de an… si care continua implacabil, in ciuda protestelor iubitorilor de animale. Am vizitat Plaza de Toros, sub tribune sunt amenajate doua muzee – unul al armelor, altul al coridelor, demonstrand vechimea coridelor (se pare ca provin de la romani), dar si nobila arta a toreadorilor (dintre care multi, inclusiv din marile familii Romero si Ordonez, au sfarsit in coarnele taurilor).

A doua zi am dedicat-o lui Arcos de la Frontera si, evident, Rondei. Despre Arcos, ce sa va zic… la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Este mare, este spectaculos, are niste catedrale flamboaiante, cladirile albe se desfasoara spectaculos peste doua dealuri lipite, dar cred ca te-ar lasa cu gura cascata daca l-ai vedea primul. Eu, dupa Zahara, Olvera, Setenil si celelalte, incepusem sa ma obisnuiesc… Si astea nu sunt singurele, de cate ori ma uitam de jur-imprejur in timp ce conduceam, mai vedeam un pueblo blanco.

In schimb, in ultima zi, am avut doua revelatii. Una este Grazalema, un pueblo blanco cu adevarat de munte (in timp ce celelalte sunt mai mult de deal). Cand am plecat dimineata din Ronda, cerul era acoperit. Dar pentru ca am citit numai lucruri bune despre Grazalema, am zis ca e musai sa merg si eu. Odata ce am luat-o spre acest sat aflat la picioarele unui munte cu varfuri de aproape 2.000 de metri (Sierra del Pinar), m-am afundat in ceata. Eram in criza de timp, trebuia sa ajung pana la ora 15:00 la Malaga si ma intrebam de ce naiba ma duc aici (Grazalema, desi aproape de Ronda, nu se afla fix pe soseaua spre Costa del Sol si apoi Malaga)… dar acel zeu al calatorilor m-a ajutat si de data asta. Cand am ajuns la Grazalema, am fost vrajit imediat si cu greu m-am lasat dus. Am gasit o parcare ampla, construita fix pentru turisti (e gratis), si apoi am luat-o la pas prin satul care, desi avea caracteristicile unui pueblo blanco, avea un aer si o atmosfera de sat de munte. Nu a trebuit decat sa urc un pic pentru a descoperi panorama satului strajuit de doua masive muntoase, care se jucau de-a v-ati ascunselea printre nori care se perindau in viteza. Magic, magic, dar tot a trebuit s-o iau din loc…

Pentru ca ma astepta cel mai nastrusnic sat „alb” din Andalucia. Am pus albul intre ghilimele pentru ca Juzcar nu mai e un sat alb, ci un sat… albastru. Era un sat obisnuit, uitat de lume, vizitat de putini, undeva destul de departe de marile magistrale rutiere ale provinciei, pana in 2011, cand cei de la Sony Pictures au cautat un loc pentru lansarea filmului „Strumfii”. Si au descoperit ca Juzcar are o traditie in culegerea de ciuperci, asa ca le-au propus locuitorilor sa-si vopseasca locuintele in… albastru! Evident, a existat o lunga discutie, primarul a chemat locuitorii Juzcarului (are 220 de locuitori si primarie proprie!) la referendum si raspunsul a fost „da, ne vopsim casele in albastru”. Si astfel, Juzcar a devenit satul strumfilor, vopsind in albastru totul – case, primarie, zidurile cimitirului, pana si biserica din sat! Consecinta? Aproape 15.000 de turisti vin anual in Juzcar, pentru a vizita satul strumfilor. Si, sincer, arata intr-un mare fel… chiar si daca nu esti deja obisnuit cu localitatile de un alb pur si stralucitor ale Andaluziei, Juzcar arata teribil de straniu… dar simpatic si fotogenic.

A trebuit apoi sa calc coada pisicii zdravan spre Malaga. Am coborat pe serpentine dinspre dealurile pueblos blancos spre Marbella, statiunea de fite a Costei del Sol, uimit de dezvoltarile imobiliare in plin avant care fac ca Marbella sa se umfle mai mare si mai mare, si nu numai pe coasta azurie a Mediteranei, ci si, acum, spre muntii plesuvi dinspre Ronda.

Am ajuns la timp la Malaga. Graba nu era atat pentru a livra masina la timp (o luasem pe trei zile, termenul expira pe la 6 – 7 seara), cat mai ales sa nu pierd autobuzul spre Gibraltar. Nu sunt prea multe autobuze spre Gibraltar, nu putusem sa cumpar bilete in avans (surprinzator, la casa de bilete de la autogara mi s-a spus ca nu pot cumpara bilete decat in ziua cursei), asa ca nu voiam sa ratez aceasta anomalie a istoriei, numita Gibraltar. Nu, nu am pierdut autobuzul, bilete erau garla (autobuzul era mai bine de jumatate gol), am avut si timp sa iau un pranz in viteza in gara RENFE, de langa autogara. Dar despre Gibraltar, in episodul urmator.

Imagini pueblos blancos

01-la-revedere-malaga

Am parasit Malaga…. Pueblos blancos, vin !

02-volkswagen-spania

Primul stop la Setelin

03-setenil

Frumoasa panorama

04-pueblos-balancos-setenil

Biserica si cetatea in varf de deal

05-setenil-malaga

Sincer ? WOW !

06-tavan-de-stanca

De aceea este Setelinul faimos. Pentru cladirile incastrate in stanca

07-pueblos-blancos-malaga-setenil

Cand stanca este si acoperis si veranda

08-setenil-pueblos-blancos

09-panorama-setenil

La revedere, Setelin

10-olivra

Urmatorul stop – Olvera !

11-pueblos-blancos-olvera

Satul alb „standard” din Andalucia

12-panorama-olvera

Olvera de sus, de langa cetate

13-castel-olvera

Monumentele cheie ale orasului – fortareata araba

14-catedrala-olvera

si catedrala catolica

15-piata-publica-olvera

Piata centrala din Olvera

16-lacul-zahara

Ooooo. Lacul Zahara

17-zahara

Un alt sat spectaculos – Zahara

18-zahara

Prin centrul Zaharei

19-pueblos-blancos-zahara

Biserica de sub deal

20-zahara-pueblos-blancos

21-zahara-panorama

Cum se vede lacul asta !

22-lacul-zahara-gastor

23-olivera-din-zahara

Asa se vede Olvera, aflata la vreo 20 km in linie dreapta. Olvera a fost catolica si Zahara era musulmana

24-algodonales

Din Zahara, poti vedea si alte localitati, cum ar fi Algodonales, satul producatorilor de chitari

25-podul-nou-ronda

Ronda si celebrul sau Puento Nuevo

27-ronda

28-ronda-ziua

29-canion-ronda

Canioanele din Ronda

30-podul

31-podul-ronda-noaptea

32-biserica-ronda

Biserica din Ronda

33-ronda-pe-marginea-prapastiei

34-plaza-de-toros-ronda

Istorica Plaza de Toros din Ronda … cea mai veche din Spania

35-stadion-corrida-ronda

36-statuia-toreador-ordonez

Unul din eroii Rondei – toreadorul Ordonez, „fiul palmierului”

37-muzeu-corrida

Muzeul de sub tribune

38-muzeu-corrida-ronda

39-arcos-de-la-frontera

Arcos de la Frontera, probabil cel mai mare „pueblo blanco”

40-panorama-arcos-de-la-frontera

La pas, prin vechiul oras maur

41-ulite-arcos-de-la-frontera

Cu cladiri albe si ulite in panta

42-panorama-arcos-de-la-frontera

43-arcos-de-la-frontera-pueblos-blancos

44-biserica-arcos-de-la-frontera

Principala biserica a orasului

45-panorama-arcos-de-la-frontera

46-arcos-de-la-frontera

Inapoi la Ronda

47-drumul-spre-grazelma

Pentru ca in a treia zi sa o pornesc prin cearta spre …

48-centru-grazelma

Grazalema, un „publos blancos” la munte

49-grazelma

Grazalema

50-grazelma-pueblos-blancos

51-drumul-spre-juzcar

Drumul spre Juzcar

52-primele-cladiri-din-juzcar

satul albastru al strumfilor

53-cladire-albastra

Arata straniu, nu-i asa ?

54-birou-informatii-turistice-juzcar

Asta e biroul de informatii turistice

55-juzcar

Dar satul arata intr-un mare fel

56-juzcar-pueblos-blancos

57-strumf

unul din locuitori 🙂

58-costa-del-sol

Coborand din zona „pueblos blancos”, ma reintalnesc cu Mediterana

59-marbella

la Marbella

60-autostada-marbella-malaga

Autostrada spre Malaga. Nu e foarte plina, dar nici nu e sezon

61-goldcar-malaga

Mi-am lasat Volkswagenul la garajul de la aeroport. Danke Schon, Volksy !

Comentarii

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pin It on Pinterest