Distribuie articolul:

Cum ziceam si intr-unul din articolele anterioare, imi plac foarte mult castelele. Cand eram mic, iubeam povestile cu printi si regi, cu castele si cavaleri (am citit toate volumele cu Regele Arthur si nu numai), iar cand am crescut si am inceput sa cutreier lumea, cand gaseam un castel, nu il ratam. Mi-aduc aminte, de cand eram mic, cum Ceausescu inchisese Pelesul pentru ca vreo cateva zile pe an statea in Foisor si, pentru o perioada, mai era permis doar sa ajungi pana la gardul lui si sa te uiti la castel ca vitelu’ la poarta noua. Mai tarziu, Ceauseasca a zis „la ce le trebuie viermilor” sa se holbeze la castelul lor si a inchis complet accesul, nu puteai sa-l vezi decat din telecabina. Cand s-a redeschis Pelesul in 1990, cred ca am fost unul dintre primii vizitatori :).

De ce imi plac castelele? Pentru ca imi place istoria, imi plac povestile acestor castele, ale oamenilor care au trait in ele, legendele si lucrurile frumoase. Si, in general, castelele sunt niste minuni ale arhitecturii. Si ma bucur ca din ce in ce mai multe castele sunt refacute si redate publicului si in Romania. De la Talisoara la Potlogi, de la Bran la Palatul Cantacuzino de la Busteni, din ce in ce mai multe palate si conace sunt refacute si ma bucur. De asemenea, m-am bucurat cand, in timpul turului din Polonia, am ajuns in Silezia Inferioara, o zona cunoscuta pentru castelele si palatele fostilor nobili prusaci. V-am povestit despre fabulosul Ksiaz, dar si despre mai putin cunoscutul palat al lui Mihai Viteazul din Silezia, astazi sa va povestesc si despre palatul Topacz, https://www.zamektopacz.pl/en/, un palat aflat in proximitatea orasului Wroclaw (e, de fapt, la doi pasi de zona comerciala cu malluri si showroom-uri de masini), unde am si avut placerea sa dorm o noapte.

Am ajuns la Topacz pe o ploaie zdravana. Masina a intrat intr-o curte verde, cu un gazon impecabil, englezesc, si am tras fix langa cladirea principala, in stil renascentist (presupun), dominata de un turn. Eram la Topacz! Topacz nu are o poveste la fel de spectaculoasa ca alte palate – se pare ca aici a fost o mica fortareata construita de cavalerii teutoni prin secolul al XIII-lea, dar actuala proprietate a fost fondata de un anumit von Vogt pe la 1586. Proprietatea a trecut prin mainile catorva familii nobiliare germane pana in 1870, cand a fost vanduta unui mare antreprenor german din industria zaharului. Bogatiile stramosesti ale nobilimii incepeau sa decada in fata noilor antreprenori. Acesta a detinut palatul pana in 1945, cand a fost confiscat de autoritatile poloneze care au ocupat Silezia Inferioara. In perioada comunista, ca peste tot in „lagarul de Est”, castelul s-a degradat. Comunistii polonezi nu au stiut ce sa faca cu el, a fost ba temnita, ba centru educational, in jurul lui marii ganditori din Ministerul Agriculturii au hotarat sa planteze… orez (hello, Polonia e un pic mai rece decat Vietnamul, ce o fi fost in mintea astora?), banane nu au incercat sa produca, cert este ca in momentul 1989 era o cladire decrepita. In 1996, a fost vanduta unui anumit Edward Ptak, care nici el nu a facut mare lucru si, in final, in 2002, a fost cumparata de familia Kurzewski, antreprenori in productia de spectacole TV si filme care au readus Topaczul la gloria de altadata.

Initial, banuiam ca stau in cladirea principala, dar acolo nu stiu foarte exact daca sunt camere. Este un restaurant de lux, mai sunt receptia si piscina :). Am primit o camera intr-una dintre cladirile adiacente. Nu eram in palatul pe care il vazusem in poze, ci intr-o alta cladire care, de asemenea, inspira ceva nobiliar. Probabil, e nou-construita, dar a fost pastrat stilul si a fost integrata minunat in tot ansamblul.

Seara, am avut parte de o cina „regala”, cu tot soiul de bunatati si cu un serviciu amintind de filmele cu regi si cavaleri, si, dupa un somn tun, a urmat a doua zi, dimineata. Initial, ma asteptam ca masa sa fie foarte scumpa, dar nu a fost cazul – o cina cu cinci feluri de mancare si cu niste suc a costat 145 de zloti (34 de euro). Ce am mancat se vede in pozele de jos :). In programul initial, urma sa plec imediat, dar am cerut sa schimbam programul sa stam pana pe la pranz si ma bucur foarte tare ca asa a ramas. Mai ales ca am avut parte de o dimineata insorita.

Stiti diminetile acelea linistite dupa cateva zile in care ai alergat mult, dar ai savurat locuri foarte faine J? Sunt absolut splendide. M-am trezit in voie, mangaiat de razele soarelui, am luat micul dejun in liniste si apoi am facut o plimbare de-a lungul unui helesteu plin cu pasaret. Proprietatea are vreo 50 de hectare, asa ca pe langa diversele cladiri (unele au si sali de intalniri, am dat si peste niste corporatisti iesiti la aerisire dupa un meeting inceput probabil la 9 dimineata fix), exista si un helesteu, terenuri de tenis, biciclete cu care te poti plimba pe alei linistite. Si, da, este o liniste incredibila, extrem de odihnitoare.

Nu am putut rata nici piscina (exista si un jacuzzi adevarat, in care am petrecut aproape o jumatate de ora) si, inainte de a pleca, nu am ratat muzeul de automobile. Chiar din timpul noptii, descoperisem niste masini de epoca parcate in fata unei cladiri care s-a dovedit a fi muzeu. Urma sa se deschida la 12, asa ca am asteptat sa arunc o privire. Este o colectie a proprietarului, pasionat, se pare, nu numai de castele, ci si de masini vintage.

Muzeul se numeste „Motorization Museum” si cu toate ca, la prima vedere, era un muzeu al automobilelor, am gasit mai multe feluri de exponate vintage pe acolo – motociclete (inclusiv una a militiei poloneze), radiouri, televizoare, aparate foto, masini de scris, dar cele mai multe exponate erau automobile. Si cele mai spectaculoase, desigur. In mod remarcabil, aici gaseai cam toata istoria industriei poloneze – sunt peste 100 de vehicule – masini si motociclete poloneze (legendarele Sokol, printre altele, dar si mai umilele Fiat Polski). De asemenea, o colectie monumentala de Rolls-Royce si de Bentley, dar si un exponat iesit din comun – „Rolls-Royce-ul sovietic”, celebrul ZIS 110 (e o limuzina similara Rolls-Royce – ului, probabil, o copie, dar in loc de zeita de pe bot, se afla secera si ciocanul!). Modelul a fost folosit de Stalin si de Hrusciov, dar masina de la Topacz a fost a unui maresal sovietic.

Muzeul nu este mare si cred ca asta este principala sa problema – spatiul. Toate aceste masini superbe, stralucitoare, sunt inghesuite (unele aproape ca se ating sau sunt la cativa centimetri unele de altele) intr-un spatiu prea ingust. Sunt niste exponate care ar reprezenta mandria multor muzee din lume si aici parca sunt unele peste altele (motocicletele sunt efectiv unele peste altele, puse parca intr-o biblioteca pe peretii muzeului). Am vazut muzeul automobilelor din Amman (ultimii doi regi ai Iordaniei sunt colectionari de automobile), iar acolo era un spatiu sa respiri si sa admiri aceste frumuseti. La Topacz, e o colectie de varf, absolut exceptionala, dar ar merita mai mult spatiu. Cred ca nu sunt unicul cu aceasta opinie si, poate, in cativa ani, proprietarii vor construi un spatiu mai generos. Nu cred ca ar trebui mutate din Topacz in Wroclaw sau altundeva, e o atractie care se potriveste bine cu complexul, dar i-ar trebui mai mult spatiu sa respire :).

Am plecat incantat din Topacz. Parca n-as fi plecat, dar urma sa descopar alte locuri faine din Wroclaw-ul apropiat. Despre Wroclaw, am scris in episoadele precedente si va invit sa le cititi, in caz ca nu ati apucat pana acum.

Am plecat din Polonia cu gandul ca sloganul „Unexpected Poland” este autentic. Polonia nu este teribil de cunoscuta si de vizitata de romani (toata lumea stie de Varsovia si de Cracovia, si cam atat) si ma bucur ca am avut ocazia sa fiu invitat de Ambasada Republicii Polonia la Bucuresti sa descopar niste locuri superfaine. Polonia este asa de aproape de noi, preturile sunt cam ca la noi, iar de cand zboara Wizz-ul la Varsovia, este mult mai accesibil sa ajungi in capitala Poloniei. Si de acolo, ai parte de o infrastructura bine pusa la punct… si ai ce descoperi, savura, trai…