Merită să dai o fugă până la Napoli să mănânci o pizza? Eu zic că merită 😊

Pizza in Napoli

De-a lungul timpului, mai mulți dintre voi m-ați întrebat de ce nu scriu mai mult despre ce mănânc pe coclaurile pe care merg. Simplu: nu sunt un gurmand și nici nu îmi place să mănânc lucruri pe care nu le știu. Da, îmi plac aventurile, îmi place să merg în Somalia, Nagorno-Karabakh, prin deșerturi, la 5.000 de metri sau sărind din insulă în insulă, dar nu sunt la fel de aventuros în ceea ce privește mâncarea. Îmi plac bucătăriile românească, balcanică, greco-turcă, italiană, spaniolă, maghiară, iar din zonele de dincolo de orizonul continentului nostru, mă dau în vânt după specialități levantine (așa-numita „bucătărie libaneză”, dar care este aceeași cu cea din Siria, Liban sau Palestina), mor după bucătăria georgiană, îmi plac grătarele argentiniene, iar din Asia de Est, mă simt mult mai bine când intru în restaurantele locale din Japonia și Vietnam. Care sunt mâncărurile mele favorite… destule, dar dintre mâncărurile care au o distribuție mondială (și când zic mondială, chiar mondială) este PIZZA!

Prima oară, am mâncat o pizza în România, la Predeal. Cred că era prin 1988 sau 1987 și se deschisese, șoc & groază, o pizzerie în Predeal. Auzisem eu de pizza, nici nu știam cum arată (sincer, până să intru în primul McDonald’s în Paris, pe Champs-Élysées, îmi închipuiam că hamburgerul arată ca o friptură la grătar!), așa că m-am înghesuit, dat pumni și coate, stat la coadă vreo două ore („parfum”, față de o coadă la pâine), până la urmă, m-am așezat victorios la o masă. Am primit o chestie ca o clătită mai mare cu niște șuncă d-aia oribilă comunistă, o victorie a industriei polimerilor. Pizza Ceaușescu era pur și simplu oribilă. Am mâncat, cred, o jumătate, apoi m-am dus în spatele restaurantului (apa era tăiată de câteva zile, așa că accesul la WC era interzis) și am vomat tot. Concluzia? Pizza e o mizerie, nu o să mai mănânc în viața mea.

1990 – 1991. A venit Revoluția, pușcăria numită Republica Socialistă România s-a deschis și au început să apară tot soiul de mâncăruri și băuturi exotice – printre care, și pizza. Se deschid și primele pizzerii din București, intru la facultate și colegii propun din când în când să ne ducem la o pizzerie. Abuzez de tot șarmul personal posibil să-i conving să nu mergem la pizzerie, iar dacă, până la urmă, nu reușesc, încerc să comand altceva. Orice, dar nu pizza.

August 1994, Milano. Într-unul dintre tururile mele cu trenul din anii ’90, când am luat la pas o bună parte din Europa, ajung să stau la o italiancă acasă. Pe vremea aceea, nu aveam bani nici de hostel, așa că atunci când îmi planificam călătoriile, căutam oameni la care să stau. Așa, un Coachsurfing avant la lettre. Mă rog, după bursa de la Maastricht (și acolo m-am ferit de pizza ca de ciumă), mi-am creat o „rețea” de gazde prin Europa, formată în principal din foști colegi de facultate, dar în Milano am stat la o tipă (o chema Antonella) care era prietena prietenului prietenilor cunoștințelor rudelor unui amic olandez din Maastricht 😊. Când am încercat să stabilim cum ne-am întâlnit, nu am ajuns la legătură… lanțul era format din prea mulți oameni. Cert este că atunci când am ajuns la Antonella acasă, mi-a zis pe tonul cel mai natural de pe lume că îi pare rău, nu are de mâncare, dar hai până la pizzeria din colț să luăm niște pizza. Am crezut că îmi pică tavanul în cap. Am bâiguit eu că o fi, că o păți, dar Antonella a fost categorică: „Și mie îmi e foame, hai să luăm pizza!”. Distrus, am urmat-o la un magazin din colț, de unde a luat mai multe felii diferite de pizza. Odată ajuns înapoi acasă, am gustat având în minte sfârșitul lumii. Și… am descoperit cu stupefacție că pizza e bună. Ce mâncasem eu la Predeal era o mizerie ceaușistă… Așa că am coborât din nou, să cumpăr mai multe felii de pizza 😊.

De atunci, am mâncat pizza pe toate meridianele – în Țara de Foc și în China, în Indonezia și în Iran, peste tot. Am citit acum câțiva ani că chiar și în capitala Coreei de Nord este o pizzerie. Când am fost în 2008, nu exista.

Deși poți mânca pizza bună pe orice meridian de pe Planetă (asta, și pentru că găsești italieni emigrați prin toate cotloanele lumii, unde își deschid obligatoriu un restaurant italian), există un singur oraș unde e musai să mergi pentru a mânca PIZZA. Acest oraș este în Italia: NAPOLI.

Deși americanii susțin că pizza s-a născut la Chicago (o gogomănie mai mare, sincer să fiu, n-am mai auzit), originea pizzei este pur napolitană. E adevărat, prima oară, pizza este menționată într-un document de secol X din orășelul Gaeta, aflat un pic mai la nord de Napoli, în provincia Lazio, dar pizza modernă a fost inventată în Napoli cândva prin secolele XVII – XVIII. Și atunci când am fost în Napoli, nu am putut face un sacrilegiu – normal că am mâncat pizza. Dar nu în orice loc.

Cea mai simplă (și faimoasă) versiune este Pizza Margherita. Numele ei vine de la Margherita, regină a Italiei, soția celui de-al doilea rege al Italiei unificate, Umberto I. Puțini știu că, inițial, prințesa Margherita fusese destinată tânărului prinț Carol I al României, dar, până la urmă, Regele Vittorio Emmanuelle II (Unificatorul) a fost convins că Margherita trebuie să se mărite cu vărul său primar, Umberto I. Poate, dacă Margherita s-ar fi măritat cu Carol I, nu ar mai fi existat Pizza Margherita, ci Sarmalele Margherita, dar așa a fost să fie.

În iunie 1889, regina Margherita a decis să viziteze Napoli, iar în cinstea sa, pizzarul-șef de la unul dintre restaurantele selecte din oraș, Pizza Brandi, a inventat o pizza în culorile steagului italian – roșu (roșii), alb (mozzarella) și verde (busuioc). Mă rog, cârcotașii spun că astea erau ingredientele pizzei de mai bine de două secole, dar în mod cert nu se numea Pizza Margherita (ce să-i faci, marketingul ăsta pune lumea în mișcare), însă asta contează mai puțin. Pizza Margherita a fost inventată în Napoli la Pizzeria Brandi http://www.brandi.it/. Iar Pizzeria Brandi încă există și face o pizza excelentă. Și unde m-am dus întins când am fost ultima oară în Napoli pentru a mânca Pizza Margherita, certo… Nu e greu să o găsiți, e în centrul vechi al orașului, la doi pași de inima orașului, de Piazza del Plebiscito.

 

Îmi e greu să fac acum un top al celor mai bune pizze pe care le-am mâncat vreodată, dar cred că pe lângă Napoli, pentru pizza aș mai pune pe listă Bucureștiul, Dubrovnik, Kathmandu și cred că ceva de prin Grecia.

Voi unde ați mâncat cea mai bună pizza de care vă aduceți aminte?

 

Și dacă vă gândiți să dați o fugă până la Napoli, vedeți că Blue Air are curse directe de la București. Sunt 3 curse pe săptămână, iar prețul unui zbor începe de la 39 de euro (prin martie, aprilie, dar și din septembrie încolo) – în prețul acesta se află și un bagaj de cabină de până la 10 kg, zic eu, destul pentru un city break.

Pentru a vedea care sunt datele cu cele mai bune prețuri, aruncați o privire aici —–> calendarul zborurilor spre Napoli

Buon Appetito 😊

Pizza in Milano

Antonella, careia ii datorez iubirea de pizza (aici nu mancam pizza, nu am mancat doar pizza la Antonella :))

 

 

blueair-logo
Categorii:
BlueAir · Diverse

Comentarii

  • Merită ! Chiar am în plan Neapoli dar nu neapărat pentru pizza ! Am mâncat în multe locuri pizza, cele mai bune în Zadar, București și Sremska Mitrovica !

    Elvira 18 martie 2019 19:53 Răspunde
  • Mmmmm, pizza. Cea mai gustoasa pizza de care îmi aduc aminte acum am mâncat-o in Zadar. Pe locul doi ar fi Torino.

    Marian 18 martie 2019 23:18 Răspunde
  • pizza ca la Bari nu exista in lume!!!

    paul 20 martie 2019 9:45 Răspunde

Lasă un răspuns la paul Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii