Acum, că v-am prezentat Castelul Daniel , acest palat transformat într-un boutique hotel „ca afară”, din județul Covasna, apare evident întrebarea – bine, bine, dar ce fac eu pe acolo? Hotelul e frumos, serviciile, de lux, nimic de zis, dar în afară de asta… zona pare undeva „în the middle of nowhere” departe de zonele bine-cunoscute ca fiind turistice – gen Brașov sau Sighișoara. În primul rând, aș zice că Brașovul nu este chiar așa departe, sunt cam 60 km (hai să zic o oră cu mașina, dacă mergi molcom), dar Brașovul poți să-l vezi stând în Brașov. Și sunt destul de multe lucruri de făcut în jurul Tălișoarei, de care nici eu nu am auzit înainte de a ajunge pe aici. Despre unele, am scris în articolul din 2015, dar să vă zic ce am făcut și văzut zilele acestea. Din păcate, am avut mai puțin timp la dispoziție pentru că am ajuns în prima zi seara, târziu (se înnoptase), iar în ultima zi trebuia să revin destul de repede la București, așa că am avut, practic, doar o zi de vizitat.

În primul rând, am fost la Cheile Vârghișului, un cadru natural special. Nu e departe de Tălișoara, la vreo 12 – 15 km, se merge până în satul următor, Vârghiș, și, de acolo, un drum bine asfaltat (atenție, nu goni prea tare, că mai sunt niște gropi care apar surprinzător în carosabil, ici și colo). Cam tot drumul e asfaltat până la intrarea în zona de promenadă (evident, nu au putut să-l asfalteze până la capăt, ultimul kilometru este drum forestier), unde te întâmpină un centru de vizitatori. Nu am intrat, nici nu știu dacă a fost deschis, pentru că rangerul stătea afară într-o mașină și de acolo ne-a dat biletele (5 lei de căciulă), un fluturaș despre loc și urări de petrecere frumoasă. Da, era o zi superbă, caldă, minunată, plină de soare. Și când fusesem prima oară la Castelul Daniel, era în plan să dăm o tură pe la Cheile Vârghișului, dar a fost o vreme absolut oribilă – a plouat zdravăn, nor negru, așa că ne-am limitat la activități indoor… sincer să fiu, sunt o groază de făcut și când plouă. Dar, de data asta, am avut noroc de vreme tare bună. Rezervația Cheile Vârghișului este cunoscută ca fiind cea mai frumoasă și spectaculoasă rezervație naturală din Ținutul Secuiesc (se întinde atât pe teritoriul județului Covasna, cât și pe cel al Harghitei învecinate).

După ce am lăsat mașina în fața centrului de vizitatori, am luat-o încet la pas. Mai întâi, o poiană vastă, unde în zilele de weekend și cu soare se organizează picnicuri (erau locuri de făcut foc, amenajate) și imediat am intrat în chei. Drumul este amenajat, poteci și podețe, problema a fost că între podețele 1 și 2 trebuia să traversezi o zonă între stânci unde era gheață. Nu zăpadă, gheață zdravănă. Din păcate, deși aveam ghete, nu erau ghete de munte și alunecam la fiecare pas. Știți expresia aia în engleză „my cat has been treed” – o expresie britanică (sau americană, nu știu exact) care redă exact sentimentul unei pisici care se urcă în copac și îi e frică să mai coboare de acolo, miorlăind disperată să vină pompierii. Ei bine, „I’ve been treed”. Am încercat să evit zona cu gheață, urcând mai mult, dar și acolo era încă și mai multă gheață și am decis să nu merg mai departe. Și jur că data viitoare, când voi mai ajunge prin zonă, voi merge până la capătul traseului. Bazat pe ce am mai citit și pe hartă, nu este un traseu dificil, este bine amenajat și, pe lângă spectaculozitatea tipică unor chei de munte, prin Cheile Vârghișului se află numeroase peșteri (unele, chiar faine) și o faună și floră specifice. Pot să confirm că am văzut pâlcuri-pâlcuri de ghiocei și viorele drăguțe 😊. Înțeleg că ai șanse mari să vezi lilieci, să faci escaladă și că peștera cea mai spectaculoasă se numește Gaura Tătarilor, iar la finalul traseului, te poți urca pe înălțimi pentru o panoramă de zile mari. E musai să revin însă mai spre vară, când totul este înverzit și înflorit… sunt convins că e o gură de rai.

Și cum nu am reușit să intrăm prea adânc în Cheile Vârghișului, am zis să merg să revăd ulmul de la Căpeni, un sat dincolo de Baraolt, spre Brașov (prin care am trecut când am venit la Tălișoara). Acum câțiva ani, o fundație a făcut un concurs numit „Copacul Anului”, în care comunitățile locale (sau simpli cetățeni) puteau să introducă un copac reprezentativ pentru zona lor care să fie votat. Ulmul din Căpeni (mă rog, nu e în sat, e undeva în câmp lângă sat, dar este clar semnalizat) are circa 300 de ani și face parte din specia ulmul de câmp, o specie locală, supraviețuind, iată, de 300 de ani incendiilor, inundațiilor și, mai ales, bolilor care au ucis cam 75% din ulmii de câmpie din zonă. Față de acum patru ani, am observat o diferență – ulmul din Căpeni avea trei trunchiuri principale, dar cel din mijloc a fost tăiat – probabil, s-a uscat sau s-o fi rupt de la prea multă zăpadă sau, poate, de la vreun vânt mai mare. Tocmai era toaletat de localnici care, firesc, sunt mândri de copacul lor. De fapt, a fost favoritul fostului pădurar care l-a îngrijit și promovat, dar care, din păcate, a murit acum câțiva ani. Așa că ulmul de lângă Căpeni se numește acum Ulmul Antal Jeno. Un omagiu foarte frumos.

Ultimul popas al zilei l-am făcut la fierarul din satul Tălișoara, Gyorgy Nagy („Gheorghe cel Mare”, în maghiară). El este cel care a făcut gardul de intrare la castel și îl vizitasem și în 2015. Este fierarul satului și se mândrește cu meșteșugul învățat de la tatăl său și cu faptul că folosește tehnologia tradițională – lucrările lui sunt turnate, bătute „cât sunt calde”, și nu sudate. Am revăzut atelierul plin de unelte, strânse cu pasiune de Gyuri de prin toată zona, unele de pe la 1800 și ceva, dar și ce a ieșit din mâinile vechilor fierari – de la încuietori la felinare. A urmat demonstrația – dat drumul la foc, lovit vajnic cu ciocanul „cât e cald”, iar în foc, iar lovit și, la final, a ieșit un cui cu capătul ca o floare… o mică operă de artă. Cine ar putea susține că fierarii nu sunt și artiști? Din păcate, meșteșugul acesta este destul de puțin popular și nu știu câți îi vor urma pe Gyuri și pe cei câțiva fierari tradiționali din România… Mi-a povestit despre un amic austriac și despre cum sunt organizate acolo breslele (da, în Austria, încă există bresle și nu oricine poate intra în breaslă – trebuie să își demonstreze meșteșugul – de altfel, dacă vă duceți la Sibiu, o să descoperiți o clădire a calfelor călătoare – tineri din Germania, Austria, Franța și din alte țări care urmează vechiul procedeu de calificare și promovare la statutul de meșter trebuie să călătorească, să lucreze prin mai multe țări și să dea dovadă că merită să intre în breaslă și să devină meșter). L-am întrebat pe Gyuri de când a devenit „atracție turistică” – de când s-a deschis Castelul Daniel, mi-a zis. Până atunci, nu s-a gândit nicio secundă că turiștii l-ar putea vizita, că ar fi interesați de ce face el și de tradiția fierăritului. Doar că Lilla Rácz a insistat și, iată, de atunci, sute de oameni i-au trecut pragul.

În ultima zi, pe drumul spre Brașov (și mai departe, spre București), ne-am oprit la Micloșoara. Și aici se află un palat pe care îl văzusem cu o săptămână înainte de a deveni un imens șantier de restaurare. Povestea castelului de la Micloșoara este și ea similară cu cea a Castelului Daniel din Tălișoara. Aparținând unei cunoscute familii nobiliare din zonă – familia Kálnoky, castelul a fost construit cam cu 100 de ani înaintea celui din Tălișoara, mai precis, prin secolul al XVI-lea. Dar o bună parte din actualul castel a fost terminată cândva în 1648. Castelul a trecut din proprietatea familiei Kálnoky la o altă rudă, Seethal Ferenc, fiul surorii ultimului Kálnoky din Micloșoara, care a reconstruit castelul să arate ca în zilele noastre. Seethal, la rândul lui, l-a vândut bucureșteanului Eugen Savu (ministru de finanțe în guvernul Octavian Goga), după Marea Unire, și apoi acesta a fost naționalizat de autoritățile comuniste. Parcul englezesc de secol XIX a fost distrus (câțiva copaci rari au supraviețuit comunismului), iar clădirea a fost lăsată să se deterioreze – inițial, a fost folosită drept cămin cultural, când cultura a fost, la rândul ei, neglijată în epoca Ceaușescu, și astfel a fost lăsat de izbeliște. Deoarece ultimul proprietar a fost Savu și se pare că nimeni nu l-a revendicat, castelul Kálnoky a rămas proprietate de stat, dar concesionat contelui Kálnoky, care a decis să îi redea strălucirea de odinioară și să-l transforme într-un muzeu (cu fonduri norvegiene). În 2015, când am fost, l-am văzut în vechea condiție, așa că aflând că între timp a fost refăcut, eram extrem de curios să văd cum arată.

Am aflat că este deschis zilnic și că sunt tururi la fiecare oră (la oră fixă), așa că la 11 fix mă prezentam în fața intrării. Mă uit în stânga, în dreapta, închis, nicio mișcare. Sun la Tălișoara și aflu că ar trebui să mă duc la casa de oaspeți Kálnoky, aflată mai sus, în sat – acestea sunt niște case țărănești cumpărate de conte acum câțiva ani și transformate într-o casă de oaspeți unde totul este ca în secolul al XIX-lea. Din câte știu, chiar și prințul Charles (prieten al contelui) și-a petrecut câteva zile aici, într-un decor tradițional transilvănean. Am ajuns acolo și am găsit-o pe doamna care se ocupă atât de casa de oaspeți, cât și de castel. Am plătit accesul și a mers cu noi cele câteva sute de metri până la castel. Am luat-o pe aleea umbrită de copaci impresionanți până la castel… Da, acum arată superb. Iar Muzeul se numește Muzeul Vieții Transilvănene și încearcă să redea atmosfera și viața burgheziei și nobilimii transilvănene în secolul al  XIX-lea. Am purces din cameră în cameră, descoperind dormitoare și camera de zi cu mobile de epocă, haine de secol XIX, dar și colțul doamnelor unde coseau și brodau… Ce aș mai vrea să menționez sunt sobele – în perioada restaurării, s-au găsit elemente ceramice după care au fost refăcute sobele – manual. Am coborât apoi în subsol, unde acum se află un restaurant cu o atmosfera istorică, un loc perfect pentru organizarea unui eveniment – de la team buildinguri de companii la nunți și botezuri. Ne-am învârtit apoi în parc, aici mai e de lucrat, dar sunt convins că așa cum familia Rácz nu se va opri la Tălișoara, nici Tibor Kálnoky nu se va opri la Micloșoara, așa că și grădina va fi refăcută la gloria de odinioară. E important însă că aceste mici bijuterii arhitecturale istorice au fost refăcute, e important să fie vizitate și, încet, încet, o să putem trece peste perioada de catastrofă comunistă.

Și apoi am plecat pe lungul drum din București…

Dar n-aș vrea să termin acest post, înainte de a mai menționa idei despre ce poți face dacă stai la Hotel-Castel Daniel XXX

–          Poți vizita castelul Daniel din Vârghiș. Familia Daniel provine de fapt din satul Vârghiș (lângă Tălișoara), unde se află castelul inițial. La un moment dat, unul dintre Danieli a avut doi fii și s-a gândit să-i facă și celui mai mic un castel – așa că a construit castelul Daniel din Tălișoara. Din păcate, castelul Daniel din Vârghiș a fost cumpărat de primăria orașului maghiar Esztergom prin anii ‘90, dar care n-a făcut mare lucru (ce te poți aștepta de la o entitate de stat…). Castelul a fost relativ refăcut și e impresionant, dar nu face mare lucru – am găsit înăuntru săli imense goale, cu niște poze ale orașului Esztergom pe pereți. Sper că va fi preluat de cineva cu spirit antreprenorial, poate chiar de familia Rácz, de ce nu? 😊

–          Poți vizita atelierul familiei Sütő din Vârghiș. Dacă Tălișoara are fierar, Vârghișul are tâmplar. Mai precis, producător de mobile tradițională secuiască, pictată (similară cu cea săsească). În plus, familia Sütő este o dinastie – au fost aduși de Danieli să le lucreze tâmplăria prin secolul al XVII-lea și, de atunci, din tată în fiu, Sütő fac mese, paturi, dulapuri în stil tradițional. Dinastia nobiliară s-a stins, cea de meșteșugari… nu.

–          Muzeul din Baraolt  – pare un pic straniu că un oraș uitat de lume are un muzeu, dar este un muzeu care te va surprinde. Aici se află cel mai bine păstrat mastodont din lume (l-au găsit pe lângă Baraolt în mina Racoș), dar și reconstituirea de bătălii istorice cu ajutorul a sute de soldăței de plumb! Nu am mai ajuns acum, l-am văzut în urmă cu patru ani, și avea un singur tablou istoric – bătălia de la Ozun-Chichiș între secui și ruși din 1849. Absolut genială! Pe atunci, tipul care se ocupa de muzeu avea planuri mari – de a mai reconstitui câteva bătălii, nu știu dacă a mai reușit ceva, pentru că nu am mai ajuns la muzeu, de data asta. Dacă vreți să-l vizitați, vorbiți la recepția Castelului Daniel să-l sune, nu este deschis non-stop.

–          Se pot face vizite în Racoșul de Jos, la craterul vulcanului stins, la coloanele de bazalt și lacul de smarald.

–          Puteți să închiriați biciclete de la castel și să bateți dealurile din jur sau să vă prelungiți viața de boier plimbându-vă cu caleașca (vara) sau cu sania trasă de cai (iarna). Sau pur și simplu să călăriți (întrebați la recepția Castel Daniel).

–          Și cred că mai sunt multe lucruri de făcut – pentru orice idee, întrebați la castel, cei de acolo știu cam tot ce mișcă și ce e interesant de făcut în zonă.

Imagini Covasna

Ce cal fain !

Biserica reformata din Varghis

De aici incep Cheile Varghisului

Traseul este bine amenajat – acesta este primul pod

Din pacate, nu eram pregatit de gheata

De aici nu am mai putut trece – sub stratul subtire de zapada, era ditamai gheata 🙁

Arborele anului – Ulmul de campie din Capeni

Si povestea concursului

La nea Gyuri, fierarul din Talisoara

Bate fierul cat e cald, mestere !

Atelierul contine si un mic muzeu

Un fier de calcat istoric…

Dupa poarta de la castel, Gyorgy mai lucraza la porti

O adevarata opera de arta

Pensiunea Kalnoky din Miclosoara

O adevarata calatorie in timp

Lada de zestre pictata secuiasca (similara cu cele pe care le-am vazut si in tinuturile sasesti sau romanesti ale Fagarasului)

O calatorie in timp la pensiunea contelui Kalnoky

Castelul proaspat restaurat

Terasa castelului

In interior, Muzeul Vietii Transilvanene

Cu pian, cu tot dichisul

Sobe reconstruite manual dupa modele traditionale

Dormitorul

Pentru un eveniment medieval, in crama castelului Miclosoara 🙂