Povestea colonială a Namibiei este una mai puțin obișnuită pentru istoria colonială a Africii. Fiind o zonă atât de puțin populată, cu imense deșerturi lipsite de viață (mă rog, aparent, viață găsești absolut peste tot), fără prea multe bogății naturale. Mă rog, asta era părerea generală până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când, odată ajunsă sub administrație germană, au fost găsite diamante (ulterior, și uraniu, și zinc) și, dintr-odată, afacerea Namibia a început să aibă sens.

Germania a intrat în era colonială relativ târziu. Timp de secole, Germania a fost fărâmițată în sute de stătulețe, majoritatea fiind restructurate însă cu ajutorul francezilor, mai precis, al lui Napoleon, care după ce a învins principalele state germane, s-a gândit că e complicat să aibă de-a face cu zeci și sute de monarhi, așa că i-a unit, mai mult sau mai puțin, cu forța. Sfârșitul perioadei de unificare a germanilor a fost anul 1871 (Victoria Prusiei asupra Franței), când Prusia a reușit să strângă toate statele germane într-un singur Imperiu German. Bavaria a continuat să fie o monarhie autonomă până în 1918, dar doar cu numele. Unificarea Germaniei s-a încheiat în 1871, în centrul continentului apărând o megaforță economică și militară. În acel moment, Anglia, Franța, Spania și Portugalia deja ocupaseră cea mai mare parte a lumii, așa că noile puteri europene unificate – Germania și Italia – nu mai aveau decât „firimituri”. Nemții au pus mâna pe Tanganika, Papua Noua Guinee, Palau și pe alte câteva colțuri uitate de lume, dar au decis să ocupe și Namibia. Englezii și portughezii nu au avut nimic contra, deși englezii au decis să îi cam faulteze – în timp ce nemții au debarcat și au început să vadă ce și cum, englezii au ocupat Walvis Bay, cel mai bun loc pentru un port de pe toată coasta, și au refuzat să-l cedeze nemților. În consecință, aceștia au fost obligați să construiască un port într-o zonă mai puțin propice unor astfel de instalații, la gurile râului Swakop (Swakopmund înseamnă, de fapt, „gura Swakop, în germană).

Dominația germană asupra Namibiei nu a durat prea mult, dar a lăsat niște urme puternice în arhitectura și în cultura țării. În timpul Primului Război Mondial, armata sud-africană a ocupat Namibia, alungând autoritățile germane. După război, marea majoritate a coloniștilor germani a plecat (mai există urmași ai lor, dar sunt o minoritate în cadrul comunității albe) și au venit coloniști afrikaaner din Africa de Sud. Actualmente, 6% din populația Namibiei este albă, marea majoritate, afrikaaner, și controlează economic țara – 70% din pământul arabil este deținut de albi și, aparent, cam 80% din economie este deținută de albi (turism, industria extractivă, transporturi etc.). Deși limba oficială este engleza, limba businessului continuă să fie afrikaaner, iar germana continuă să fie la loc de cinste.

Cum ziceam, Swakopmund a fost dezvoltat ca oraș portuar, iar nemții, oameni organizați, s-au apucat să-l dezvolte, construind numeroase clădiri în stil germanic. Probabil, orașul ar fi fost azi un mare port, urât, ca multe altele, iar ce l-a salvat a fost ocuparea în 1914 – 1915 a țării de către sud-africani (care au stat până în 1991). Cum aceștia controlau Walvis Bay, aflat la câțiva kilometri de Swakopmund, unde se află un golf mult mai potrivit pentru porturi, Swakopmund și-a pierdut rolul portuar și s-a transformat, datorită arhitecturii, într-o stațiune de litoral, un oraș de vacanță. În ultimii ani, am avut ocazia să ajung în câteva stațiuni nemțești de litoral – cum ar fi Warnemunde (în Germania) sau Sopot (în actuala Polonie) – și pot să zic că atmosfera este similară. Ținând cont că nu prea poți face baie la Swakopmund (apa Atlanticului este rece din cauza unui curent dinspre Antarctica), vechea stațiune balneară s-a transformat, încet-încet, în principala destinație de turism de aventură din sudul Africii – parașutism, ATV-uri pe dune, schi pe dune, caiac pe mare sau ciclism pe dune – toate se pot face cu baza în Swakopmund.

Dar pentru a ajunge în Swakopmund, a trebuit să mergem cam o zi întreagă de la Sossuvlei. Da, la prima vedere, pare aproape, sunt doar 350 km, dar drumul e pe țărm și, în plus, am mai avut locuri de văzut pe drum.

Prima oprire am făcut-o la plăcuța care anunță că tocmai treceam Tropicul Capricornului (sau Tropicul de Sud). Apoi ne-am oprit la o benzinărie / bar în Solitaire (numele e atât de potrivit pentru zona deșertică în care se află!), unde am descoperit o colecție de rable de mașini vechi îngropate artistic în nisip, iar mai apoi am condus până la Bloed Koppie (în Afrikaans, înseamnă „Paharul de sânge”). Este o stâncă spectaculoasă din granit de culoare roșiatică, iar aceasta, la vremea apusului, are o culoare sângerie. În plus, prin zonă au avut loc lupte între populația locală (în special herero și nara) împotriva germanilor, așa că numele probabil că are o legătură și cu carnagiile din zonă. Dar despre genocidul împotriva herero, primul genocid al crudului secol XX, o să scriu pe larg într-un alt episod.

Înainte de a ajunge în Swakopmund, am mai făcut o oprire. Am mers să vedem Welwitschia Mirabilis, unele dintre cele mai mari „flori” din lume, plante care trăiesc până la 1500 de ani! Un adevărat miracol în materie de supraviețuire, ținând cont că ele trăiesc doar în apropiere de Swakopmund, în plin deșert. Plantele multiseculare de dimensiuni impresionante sunt, în general, găsite în zone cu multe ploi (cum ar fi cele din zonele tropicale, dar și în zone mai reci) și, logic, nu ar rezista în zone unde apa este un element rar. Și totuși, Welwitschia Mirabilis este excepția care confirmă regula… Pe drumul spre bunica tuturor Welwitschilor ne-am oprit pe câmpuri pline de flori – unele au, probabil sute de ani, altele, tinerici, doar câteva zeci. Seamănă cu ceva creaturi stranii din filmele cu extratereștri și, când te apropii de ele, parcă te aștepți că te vor mânca… dar sunt pașnice, nu sunt flori carnivore, n-ar mânca nicio gâză 😊. Ele sunt flori masculine și flori feminine, iar polenizarea este asigurată de puținele insecte care trăiesc prin zonă.

Am ajuns să o vizităm și pe bunica tuturor Welwitschilor. Sau, cel puțin, așa e denumită 😊. Se spune că are chiar 1500 de ani și că este cu adevărat imensă. Este protejată de vizitatorii mai agresivi fiind în spatele unui gard și continuă să crească, să fie verde și să facă flori… Oamenii de știință cred că aceste plante au existat încă din vremea dinozaurilor, deci sunt mai vechi decât noi, oamenii. Și totuși, cum poate rezista o astfel de plantă, în deșert? Simplu, este capabilă să folosească fiecare micron de apă din atmosferă – în zonă, nu plouă, dar de multe ori este ceață – uneori, mai groasă, alteori, fină, insesizabilă de oameni. Dar sesizabilă de Welwitschia, care își suge apa mai degrabă din atmosferă, din ceață, decât din pământul arid.

În fine, am prins și un apus de soare superb și am ajuns noaptea în vila somptuoasă în care urma să petrecem două nopți. Se cheamă Elma’s Holiday Home și este o vilă cu adevărat superbă, pretabilă pentru grupuri – are vreo patru camere și mai ales livinguri enorme, bucătărie bine pusă la punct –, și se află într-un cartier șic. Singura problemă – e cam departe de centru, nu poți ajunge decât cu taxiul, în plus, nu există nici magazine în apropiere… dar am supraviețuit 😊. Ne-am descurcat.

Nu pot spune că am făcut mare lucru prin Swakopmund. Mi-aș fi dorit să mergem cu avionul deasupra zonei, dar prețurile erau prea mari. Poate că dacă ar fi fost mai mulți doritori, am fi zburat. Nu ne-am dat nici cu ATV-urile pe dune, nu am mers nici spre Walvis Bay. Centrul orașului e plin de agenții, dar ar fi trebuit să fi ajuns la o oră rezonabilă (adică, înainte de 18:00, când totul se închide în Swakopmund), să fi mers la o agenție de turism și să fi rezervat ceva. Tot ce era interesant pleca de dimineață, iar noi am ajuns prin centru abia la 10:00. Ca idee, uite aici ce poți face, pe site-ul Biroului de informații turistice Swakopmund sau pe site-ul unei agenții de turism din oras.

Ce am făcut? Ne-am plimbat prin centrul cu clădiri coloniale în stil germanic. Ne-am învârtit pe malul mării (există o plajă, dar nimeni pe ea, era frig, iar apa, rece). Ne-am învârtit pe la palatul prezidențial, am mâncat bine în minunatele restaurante locale și am mai cumpărat una-alta pentru zilele care urmau prin pustietăți, fără prea multe magazine, și dormit prin campinguri izolate. Absolut peste tot ce ținea de turism și ospitalitate, erau albi – restaurante, baruri, hoteluri. Totul funcționa însă nemțește. Ce am apreciat este că orașul este extrem de sigur. Dacă în Windhoek am văzut casele înconjurate cu garduri, cu sârmă ghimpată, aducându-mi aminte de Johannesburg (evident, sistemele de siguranță nu erau la fel de sofisticate ca în Africa de Sud), în Swakopmund nu am văzut nicio sârmă ghimpată, porțile caselor erau deschise (am intrat din greșeală în vila de lângă cazarea noastră și nimeni n-a apărut să tragă cu mitraliera), gardurile erau mai mult de formă și, într-adevăr, atmosfera era relaxată, de vacanță.

Poate, cea mai interesantă parte dintr-o zi chill a fost când am ajuns din greșeală la piața de suvenire. Erau numeroase obiecte, dar foarte puțini turiști. În schimb, un polițist îi convocase pe vânzători și îi săpunea zdravăn – să nu mai bată turiștii la cap, să fie civilizați, dacă oamenii nu vor, să nu încerce să le bage pe gât… E prima oară când am văzut așa ceva. Nu știu cu ce îi amenința, dar omul făcea trainingul ca la carte. La ieșirea din târg, pe șosea, am văzut de departe niște femei semidezbrăcate, cu părul roșu, roșu, roșu. Wow, astea sunt himba. M-am apropiat și, într-adevăr, era un grup de himba care vindea tot soiul de suvenire. Imensa majoritate, în sânii goi, în costumația tradițională a africancelor. Spre deosebire de celelalte triburi, femeile himba se dau cu un soi de lut roșiatic, cu codițe împletite „glazurate” cu acest lut, uneori cu niște ciucurași la capăt. Stilul coafurilor este incredibil, dar nici restul corpului nu este lăsat la voia întâmplării – o femeie himba poartă o groază de mărgele și de coliere care îi trădează statutul – căsătorită, necăsătorită etc., etc. Fiind semidezbrăcate, nu poți să nu observi culoarea stranie a pielii lor – e ocru. Nu, nu e natural, sunt totuși negrese, dar se ung cu ceva de culoare ocru combinat cu unt. Se spune că asta ar fi împotriva soarelui puternic al tropicelor și că păstrează pielea hidratată… dar astfel poți diferenția femeile de bărbați 😊.

Dacă vânzătorii din piață țineau cursuri de politețe cu polițiștii, femeile himba nu aveau nicio problemă, negocierea era un soi de năvală asupra potențialilor cumpărători, fiecare încercând să-și împingă mărgelele sau brățările în fața noastră. Până la urmă, am cumpărat câte ceva, s-a ajuns la un fel de pace și, evident, au urmat pozele de rigoare. Cea mai drăguță himba, o puștoaică la vreo 16 – 17 ani, era bosumflată. Dar poza. În schimb, spre deosebire de concitadinele sale, nu era topless. În fine, nu e nicio problemă, erau destule țâțe la fotografiat prin zonă. La un moment dat, îi cer lui Istvan, care mă fotografia de zor, să ne pozeze complet, nu doar cu focus pe față. Și îi fac semn în jos. În „secunda doi”, fătuca se dezbracă, înțelegând că e momentul să pozeze și cu sânii goi 😊. Ce am zis eu și ce a înțeles ea 😊.

A doua zi, plecăm din nou la drum. După o zi fără sute de kilometri pe macadam, urma să o luăm din nou prin pustietăți, dar erau pustietățile atât de spectaculoase ale Namibiei.

Imagini regiunea Swakopmund

Rezidenta mea din Sesriem 🙂

Din nou la drum prin Namibia

Prima antilopa intalnita in cale 🙂

Oprire la Solitaire  – un soi de Skeleton Coast pentru masini 🙂

Unele sunt ingropate in nisip 🙂

Parca ar incepe un meci de karate 🙂

Am ajuns la Tropicul Capricornului !

Nu, e o iluzie, nu conduc eu 🙂 Volanul e pe dreapta. Dar voi conduce zilele urmatoare 🙂

O legenda a turismului de aventura – Dragoman

Am alergat un strut cu masina prin desert 🙂

Bloed Koppie. Eram pe la pranz, seara, la apus se inroseste

Incredibila Welwitschia Mirabilis

Fructele sale

Zici ca e o planta extraterestra gata sa ma devoreze

Ingradita se afla bunica tuturor Welwitschilor

Cica are 1500 ani

Apus de soare la Moon Valley langa Swakopmund

Elma’s Holiday – aici am dormit 2 nopti in Swakopmund

Terase in centrul orasului

Un orasel german, ca o statiune de Litoral in …. Namibia !

In mod straniu, farul nu este chiar la malul marii

Ci e undeva in spatele Palatului Prezidential

Statui sexy pe strazile din Swakopmund

Bibilicile fac legea prin centrul orasului

Cam asa e plaja din Swakopmund. Frumoasa, dar apa rece. Ca in Germania 🙂

Nemtii nu au ridicat cladiri inalte

Am observat ca e o traditie la copiii afrikaaner de a merge desculti pe strada. Am remarcat si in Africa de Sud si in Namibia

Precupetele himba 🙂

Cea mai draguta himba cam trista – nu vanduse nimic

Dar a acceptat o poza

Ii zic lui Istvan sa-mi faca o poza intreaga, aratand cu mana de sus in jos. Fatuca himba intelege altceva, asa ca isi scoate imediat sanii la vedere 🙂

Cam asta poti face in Swakopmund. Am vrut sa iau un scenic flight, erau prea putini doritori, iar pentru Sandwich Harbour, ajunsesem prea tarziu cu o zi inainte 🙁

Doreste cineva o supa gulas de zebra ?