Distribuie articolul:

Cascada Victoria – Zimbabwe

Capătul turului prin sudul Africii trebuia să fie un loc cu adevărat memorabil, un loc spre care am tânjit de mult – e vorba de Cascada Victoria, una dintre cele trei mari cascade ale lumii. Fusesem în 2005 la Niagara și mai aveam două de văzut – Victoria și Iguazu. Ei bine, dacă tot eram prin sudul Africii, nu puteam să nu ajung și la Victoria, era practic încununarea atâtor mii de kilometri de parcuri pe drumurile de macadam ale Namibiei și Botswanei.

Cascada Victoria se află pe granița dintre Zambia și Zimbabwe. O parte din ea se află în Zambia, cealaltă, în Zimbabwe. Turismul la cascadă a început, desigur, în Zimbabwe, pe vremea apartheidului și când țara se numea Rhodesia. Autoritățile rhodesiene au construit un oraș turistic special pentru cascadă (poartă numele Victoria Falls, de altfel), aflat la 700 de metri de imensa cascadă. De cealaltă parte, Zambia socialistă (până în 1991) nu prea s-a sinchisit să aducă turiști (care, imensa majoritate, ar fi fost tot din țările „imperialiste”), așa că facilitățile turistice au apărut mult mai târziu… De aceea, în apropierea cascadei nu se află decât câteva resorturi, în rest, principala așezare, Livingstone (după numele exploratorului care a ajuns la Cascada Victoria), se află undeva la 7 – 8 km de imensa cădere de apă. Desigur, probabil că partea zambiană ar fi fost neglijată în continuare de turiști, dacă Zimbabwe nu și-ar fi făcut seppuku sub conducerea clarvăzătoare a tovarășului Robert Mugabe, unul dintre marii prieteni ai lui Nicolae Ceaușescu. Dar despre sinuciderea colectivă a Zimbabwe-ului voi scrie un post separat. E o poveste tristă, dar interesantă.

Noi am decis să stabilim baza în Zambia. Motivul e simplu – suntem una dintre cele patru națiuni europene care nu au nevoie de viză să intre în Zambia, la fel ca în cazul Tanzaniei, datorită, în cazul nostru, prieteniei dintre Nicolae Ceaușescu și dictatorul comunist zambian Kenneth Kaunda (dacă vă întrebați ce mai face, să știți că trăiește bine-mersi, are 95 de ani și, la un moment dat, devenise blogger (evident, de politică), așa că mai economiseam din costuri. Un alt motiv este acela că Zambia continuă să fie mai ieftină decât Zimbabwe, cel puțin în zona Victoria Falls, în cazul mâncării și cazării.

Cum am ajuns în Livingstone? Am lăsat mașina cu care străbătusem Namibia și Botswana în punctul de frontieră de la Kazungula, unul dintre acele orașe de frontieră care sunt disputate de mai multe țări. Kazungula probabil stabilește un record mondial, pentru că aici se întâlnesc nu mai puțin de patru țări – Botswana, Zambia, Zimbabwe și Namibia, iar granița dintre Botswana și Zambia nu are decât 750 de metri, cele două țări fiind despărțite de mărețul fluviu Zambezi. Actualmente, se trece doar cu ferry boat-ul, dar între cele două țări, chinezii construiesc un măreț pod combinat rutier-feroviar, unul dintre acele spectaculoase proiecte chinezești care vor marca economia și istoria Continentului Negru în anii care vor urma. După ce am lăsat mașina în granița botswaneză și am luat-o pe jos cam 500 de metri până la fluviu în no man’s land, am asistat la cât de susținut se construia podul (va avea 1 km). Erau aproape 35 de grade Celsius, soare, toți nădușeau, dar sub „biciul” supraveghetorilor chinezi, se lucra în ritm susținut… probabil, în stil chinezesc, 24/24, 7/7.

Actualmente, legătura dintre cele două țări e asigurată de niște ferry-uri cam obosite, dar care își fac treaba, trecând non-stop de pe un mal pe altul. Dacă în Botswana lucrurile erau evident mai ordonate (exceptând șantierul, dar, deh așa sunt șantierele peste tot), în Zambia am reîntâlnit atmosfera aia haotic-haioasă a Africii Negre… După ce am trecut în viteză prin granița zambiană (sincer, în toată călătoria asta, am avut parte doar de niște proceduri foarte simple și eficiente la trecerea frontierelor), am negociat niște taxiuri, ne-am oprit la o benzinărie unde benzina se turna cu bidonul printr-o pâlnie și am tulit-o spre Livingstone. Șoselele, la început praf și pulbere, pline de gropi (sper că vor turna chinezii și niște asfalt după ce termină podul), apoi lucrurile s-au mai reglementat și apoi am intrat într-un oraș cu un clar iz comunist – blocuri care îmi aduceau aminte de arhitectura favorită din orașele sărăcuțe ale Europei de Est… printre ele au apărut supermarketuri moderne (da, era un ditamai Lidl în Livingstone!) și restaurante faine. Era și o poștă. Am trimis niște vederi de acolo care n-au mai ajuns niciodată.

Dar, evident, nu am venit în Zambia pentru Livingstone. Era doar locul în care urma să dormim. Oricât de simpatic și liniștit era, noi am venit pentru cascadă. Așa că am aruncat bagajele în Le Patino B&B (un hotel fain, nu foarte departe de centru, cu niște camere ample și serviciu numai zâmbet) și am sărit în mașină gata de Victoria Falls.

Sincer, este greu de povestit sentimentele pe care le ai atunci când ajungi în fața acestei imense căderi de apă. Practic, Victoria Falls este o fractură geologică prin care se prăbușesc mii de metri cubi de apă pe secundă pe o lățime impresionată. Gândiți-vă că are o lungime de aproape 2 kilometri (mai precis, 1,7 km) și o înălțime de peste 100 de metri. Este de două ori mai mare decât Niagara atât în lungime, cât și în lățime. Iguazu e mai mare, dar încă n-am ajuns acolo L. Însă voi ajunge J.

Parcul național pe partea zambiană poartă numele din limba locală lozi – Moși-oa-Tunya (Fumul care tună) și nu pot să nu mă gândesc la sentimentele încercate de scoțianul Livingstone, aparent primul european care a văzut cascada, în 1855 (și, evident, cel care i-a dat numele Victoria… de fapt, cam prin toată Africa vei da de lacul Victoria, cascada Victoria, parcul Victoria, după numele reginei. Mă mir că nu au schimbat numele întregului continent din Africa în Victoria). După ce am trecut de casa de bilete, a urmat, evident, zona comercială cu suvenire, unde se găseau la loc de cinste celebra colecție de bancnote zimbabwene de miliarde și miliarde de dolari. Am închiriat o manta de ploaie (ne-a fost recomandată cu mare căldură) și am intrat… Mai întâi, o statuie a aceluiași Livingstone și, în fine, unica, extraordinara, incredibila cascadă. Sincer, am crezut inițial că mantaua aceea e un moft, dar imediat mi-am dat seama că nu e… vântul bătea strașnic, așa că imediat ne-am udat din cap până în picioare. Dar totul a meritat la extrem. Soarele bătea, așa că un curcubeu se juca în aburii cascadei, am traversat un pod între două dealuri și nu am putut să îmi iau ochii din cascadă. Repet, repet, repet – e un sentiment unic, aproape halucinogen să vezi masa aceea imensă de apă prăbușindu-se într-un tunet permanent. Este absolut excepțional ceea ce vezi, simți, miroși și, mai ales, te uzi.

Am stat până când se făcea ora de închidere, așa că mi-am promis că a doua zi e musai să o revăd, de data asta, din Zimbabwe. Despre cum am trecut în Zimbabwe, o să povestesc într-un alt post, dar pot să zic că zona parcului național mi s-a părut cu o clasă peste Zambia în ceea ce privește facilitățile (o cafenea extrem de faină, cu ospătari care alergau maimuțele)… Experiența cascadei a fost însă aceeași, la fel de intensă, la fel de memorabilă. Apropo, prețurile de acces sunt diferite – în Zambia intrarea costă 20 USD, în Zimbabwe – 30 USD. Asta, și pentru că din Zimbabwe se vede mai mult, dar și pentru că prețurile în Zimbabwe sunt mult mai mari decât în Zambia. Atenție însă – pentru celelalte activități (zbor cu avionul, safari etc., etc., prețurile sunt ceva mai mici în Zimbabwe, fiind și mai ușor de negociat – „datorită” crizei economice fără precedent, oamenii sunt disperați să împuște orice ban.

Am vorbit de avion ? Sigur… Nu se putea să nu survolez incredibila cascadă, e un loc în care mi-am dorit de mult să vin și era musai să-l văd și din aer. M-am interesat, existau vreo trei opțiuni – cu avion, cu elicopter și cu un soi de deltaplan cu motor, așa-numit light flights. Până la urmă, am decis să mergem tot cu elicopterul, ca în Botswana. Da, se poate zbura și din Zambia, și din Zimbabwe, înțeleg că din Zimbabwe ar fi fost mai ieftin, dar cum nu aveam decât o zi liberă la dispoziție, am zis să o exploatăm la maximum, așa că am zburat din Zambia. Am zburat cu compania Batoka Sky și am optat pentru un zbor de 15 minute la 189 de dolari (nu au negociat niciun cent). Ei ofereau și acele deltaplane cu motor, dar aflând că este strict interzis să fotografiezi tu și să te bazezi doar pe imaginile oferite de ei, am zis să rămânem la elicopter.

Cum am zis, zborul a fost o minune… acele 15 minute au trecut parcă extrem de lent, elicopterul valsând pe toate părțile cascadei. Și este într-adevăr spectaculos să vezi cum Zambezi cel leneș și pașnic, curgând la vale, devine dintr-odată o bestie plină de vigoare, prăbușindu-se prin această cascadă. Superb, superb, superb, o amintire cu adevărat de neuitat. Am pozat, am filmat și, mai ales, am admirat această imagine… un teren plat, plat, plat și, deodată, această fractură geologică sau cum Dumnezeu s-o numi. Incredibil.

După zborul de dimineață (am fost extrem de inspirat să începem ziua cu zbor, pentru că la vreo 10 minute după ce am aterizat, au apărut nori care s-au dus, vreo două ore mai târziu, când am ajuns la cascadă pe partea zimbabweană), am trecut în Zimbabwe, unde am vizitat Cascada, și apoi ne-am dus în orașul cu același nume… La întoarcere, am fost ridicați de la punctul de frontieră pentru o plimbare cu vaporul pe Zambezi înainte de cascadă, în zona zambiană. Ar fi trebuit să fie punctul culminant, cu un apus de soare glorios, dar n-a fost să fie… au apărut niște nori groși, groși, dar, și așa, am putut admira numeroase animale venite să se adape în Zambezi – de la hipopotami la elefanți și multe păsări. Și așa am avut o idee despre ce înseamnă safari pe apă, pe Chobe, dincolo, în Botswana.

Am decolat a doua zi la prânz în direcția Johannesburg, luându-mi la revedere de la Africa. Dar Africa a vrut să-mi mai ofere un pic de frumusețe… întâmplător, am prins loc la geam cu privire spre Zambezi cu a sa cascadă Victoria….