3500 km de-a lungul Africii Sudice (ep. 11). Zimbabwe – trista poveste cum să distrugi o țară

Fata Zimbabwe

Zimbabwe

Am dorit foarte mult să ajung în Zimbabwe. Când am ajuns la școală și am început să citesc, m-am apucat să citesc și ziare, nu numai Povești nemuritoare, și aproape nu era ediție din România Liberă să nu scrie ceva despre Rhodesia și, mai apoi, despre Zimbabwe. În sfârșit, la un moment dat, Rhodesia dispărea de pe fața pământului, fiind înlocuită de Zimbabwe, creând un precedent care ducea la abolirea apartheidului în toată Africa (din păcate, o astfel de politică mai există în Orientul Apropiat). Dar povestea e un pic mai complexă și o să v-o spun în rândurile care urmează.

În zona unde astăzi este Republica Zimbabwe s-a aflat, cândva prin secolul al XI-lea, un oraș extrem de bogat, a cărui rețea comercială s-a extins peste toată Africa, până, hăt, în Asia. Se numea Marele Zimbabwe. Din Zimbabwe, aurul și fildeșul plecau spre Asia, caravanele revenind cu sticlă, porțelan și mătase. Nu se știe de ce acest oraș măreț (care ajunsese la o populație de 20.000 de locuitori) s-a prăbușit… o explicație constă în schimbările climatice care au dus la foamete sau instabilitate politică. Când primii europeni (niște portughezi) au ajuns prin zonă în 1515, din Marele Zimbabwe nu mai rămăsese nici povestea (de abia câteva decenii mai târziu, exploratorii portughezi au auzit ceva despre un oraș imens de piatră, o cetate cu ziduri fără mortar. Dar europenii nu au venit serios prin aceste locuri decât prin 1870, când Cecil Rhodes a fondat British South African Company și a sosit să cucerească zona – sperând să găsească aur și diamante, ca în Africa de Sud. Nu a găsit mare lucru, așa că a invitat fermieri albi din Africa de Sud și le-a oferit cele mai bune terenuri din țară.

Albii veniți cu zecile de mii au fondat un stat care să amintească de pionier – Rhodesia. După Primul Război Mondial, aceștia au refuzat să devină parte a Africii de Sud (afrikaanse erau mai mulți decât britanici în această zonă) și au creat o Federație între Rhodesia de Sud (actualul Zimbabwe), Rhodesia de Nord (actuală Zambie) și Nyasaland (actualul Malawi). Dar Zambia și Malawi și-au obținut independența în 1963 – 1964, iar conducerea a fost preluată de populația majoritară, Rhodesia rămânând alături de Africa de Sud (și colonia sa Namibia), țări bazate pe principiul supremației albilor – așa-numitul apartheid. În 1964, Ian Smith a devenit președintele Rhodesiei și a început să negocieze condițiile independenței cu Marea Britanie. Aceasta a cerut sufragiu universal și egalitate în drepturi între albi și negri. Ian Smith a refuzat și, în 1965, a declarat unilateral independența Rhodesiei. În 1968, Marea Britanie a decis impunerea de sancțiuni asupra unei țări care după al Doilea Război Mondial fusese una (sau poate chiar cea mai) prosperă a Africii. Lipsită de resurse cum ar fi pietrele prețioase, Rhodesia a atras sute de mii de albi antreprenori care au făcut din ea uzina Africii – dezvoltarea Rhodesiei nu s-a bazat pe minerit, ci pe industrie, agricultură și servicii.

Sancțiunile nu au fost la început teribil de eficiente, dar au început să „muște” prin anii ‘70. În același timp, populația de culoare s-a organizat în partide politice de opoziție, iar luptele de gherilă au început violent, cu sprijinul țărilor vecine (în special, Zambia și Mozambic). Până la urmă, cu o economie în cădere liberă, cu sancțiuni care deveneau din ce în ce mai eficiente, Ian Smith a decis să cedeze puterea și să introducă democrația multirasială. Nu a fost nicio surpriză că liderul rezistenței, Robert Mugabe, un fost profesor care îmbrățișase marxismul (foarte la modă în Africa anilor ‘50 – ‘70), a devenit președintele proaspăt botezatului Zimbabwe.

În primii ani de sub conducerea lui Mugabe, țara a dus-o bine – salariile au crescut, dar cheltuielile guvernamentale cu salariile bugetarilor (sună cunoscut), sistemul de sănătate și proiectele de combatere a secetei au explodat. În paralel, cei mai talentați locuitori ai Rhodesiei, cei care făcuseră posibil miracolul economic din anii ‘50 – ’70, au emigrat în viteză. Samora Moises Machel, fratele de arme și convingeri al lui Mugabe, care devenise liderul Mozambicului cu cinci ani înainte, i-a zis: „Robert, nu-ți pierde albii. Eu i-am pierdut, au plecat și țara s-a prăbușit”. Dar Robert nu a ascultat.

Au urmat lupte interetnice între cele două mari comunități ale țării – shona și Ndebele (Mugabe e shona), inclusiv cu arma în mână. Războiul civil, introducerea unei economii socialiste, trecerea la partidul unic și alungarea albilor au dus, încet-încet, la decăderea statului și la prăbușirea economiei. Dar în anii ‘90, sistemul unipartit al unui partid de esență comunistă nu mai era la modă și, sub presiunea lui Nelson Mandela, care a devenit liderul Africii de Sud, unul dintre legendele Africii, fratele Mugabe a trecut la sistemul multipartit, dar având grijă să câștige toate alegerile. Spre sfârșitul anilor ’90, când simțea că pierde puterea, a lansat ideea ca toate pământurile albilor (dacă industriașii și bancherii fugiseră de mult, fermierii au continuat să își lucreze pământul, fiind singurul pilon al economiei în cădere) să fie confiscate și împărțite între „revoluționarii” care erau la putere de vreo 20 de ani, dar tot la fel de săraci erau. Au urmat abuzuri, crime, „crucificarea” albilor și distrugerea fermelor lor. Mi-aduc aminte, în plină perioadă de alungare a albilor exploatatori, Kirsty Leigh Coventry, o tânără albă de doar 21 de ani, câștiga trei medalii olimpice, inclusiv una de aur, la Jocurile Olimpice de la Atena. Cu patru ani în urmă, când era încă liceancă, ajunsese în semifinale… și văzusem niște imagini cum Mugabe o strângea în brațe și o săruta în fața camerelor de luat vederi, de credeam că o s-o și dezbrace în secundele următoare. A scăpat nedezbrăcată și a continuat să înoate și să ia medalii pentru Zimbabwe. După căderea regimului Mugabe, a devenit ministru al tineretului, sportului și artelor.

Epoca Mugabe a fost caracterizată ca o perioadă de zbucium și conflicte. Se spera ca dispariția apartheidului să ducă la construirea unei societăți în care să curgă laptele și mierea, dar nu a fost așa. Încet, încet, totul s-a dus naibii… industrie, servicii, agricultură, construcții, totul. Dar Zimbabwe a intrat în conștiința întregii omeniri ca țara cu cea mai mare inflație din istorie și cu o valută care se devaloriza aproape la fiecare oră – în 2008, inflația în Zimbabwe a fost de 89 sextilioane la sută ! Sextilioane ! Milion, miliard, trilion… sextilion… adică 89.000.000.000.000.000.000.000.000 % (recordul este deținut totuși de Ungaria anului 1946, când inflația a ajuns de nivelul octilionului).  Dolarul zimbabwean a fost introdus în 1980 pentru a înlocui vechiul dolar rhodesian și atunci 1 dolar zimbabwean era egal cu un dolar american. Între 2005 și 2008, în disperare, banca națională din Zimbabwe a tăiat zerouri de trei ori, dar fără succes. Cea mai mare bancnotă emisă vreodată a fost de 100 de trilioane de dolari.

În 2009, guvernul a renunțat să mai lupte – deși, până atunci, era interzis să folosești dolari americani (puteai ajunge la închisoare, ca și în România lui Ceaușescu), statul a renunțat să mai tipărească vreo valută locală și a dat putere de circulație monetară la o serie de valute – dolarul american, randul sud-african, pula botswaneză, euro, lira sterlină, dolarul australian, rupia indiană, yuanul chinezesc și yenul japonez. Cât timp am fost în Victoria Falls, orașul zimbabwean, aș fi putut plăti în orice valută îmi trecea prin minte, inclusiv în leii noștri. Kwacha zambiană era valută forte în Zimbabwe!

Cum ziceam, eram teribil de curios să descopăr această țară în genunchi, scăpată în ultimele luni de nebunul de Mugabe (care a fost alungat de la putere în 2017, la „frageda” vârstă de 93 de ani). Sincer, nu am găsit ce am căutat. Am ajuns doar în Victoria Falls, localitate care trăiește, evident, în bula sa.

Turismul la Cascada Victoria, care este împărțită de Zimbabwe și Zambia, a debutat, evident, în partea zimbabweană (mă rog, rhodesiană). Mai întâi, pentru motivul că o mai mare parte din cascadă se află în Zimbabwe, iar mai apoi, pentru că Rhodesia rămăsese o țară liberă capitalistă (mă rog, cu limitările rasiale), iar Zambia trecuse la socialismul mohorât și închizător de granițe. Practic, până în 1991, numărul de turiști în partea zambiană era de ordinul zecilor (în general, oameni care lucrau la ambasade în Lusaka), iar în partea zimbabweană, de ordinul sutelor de mii. Așa că în Rhodesia / Zimbabwe a fost construit, din pământ, din iarbă verde, un oraș 100% turistic – numit, cum altfel, Victoria Falls… dincolo, în Zambia, principalul oraș, Livingstone, e la vreo 10 km de cascadă și este un oraș „adevărat”.

Am mers cu mașina până la graniță, am primit prompt ștampila de ieșire din țară și apoi am luat-o pe pod, încet, încet, pe jos, spre Zimbabwe. Podul este faimos – a fost construit în 14 luni (inaugurat în 1905) și făcea parte din planul faimos al lui Rhodes de a construi o cale ferată de la Cape Town până la Cairo (o bună parte din ea a fost construită, totuși). Este un pod mixt – de cale ferată și rutier, iar din când în când este trafic și pe calea ferată – dar mai ales de marfă, doar uneori trecând câteva trenuri istorice turistice. În ultimii ani, a devenit un loc faimos pentru bungee jumping – fix în mijlocul podului există o instalație pentru bungee jumping. Și deși erau destui care căutau clienți, cel puțin cât am trecut eu, n-am văzut niciun săritor. E drept, promoția că fetele goale nu plătesc nimic a trecut, pentru că, aparent, erau mult prea multe doritoare. Deși este considerat ca unul dintre cele mai importante locuri de făcut bungee jumping din lume, nu trebuie să crezi că o vei face peste cascadă… Cascada este la cel puțin 1 km de pod, deci, de fapt, se sare deasupra râului care preia apele cascadei, ducându-le mai departe în Zimbabwe.

Am ajuns la punctul de frontieră zimbabwean. Dacă în Zambia, cetățenii români nu au nevoie de viză, pentru Zimbabwe, e nevoie de viză. Slavă Domnului, de câțiva ani încoace, se primește on-arrival. Prețul este de 30 de dolari pentru o intrare și de 45 de dolari pentru două intrări (de aceea este mai economic să stai în Zambia, îți trebuie doar o intrare pentru a da cu nasul prin Zimbabwe). Procesul e destul de direct și simplu, dar durează… eram vreo șase inși să trecem, plus vreo doi turiști în fața noastră – iar fata-grănicer, deși era neașteptat de rapidă pentru o africancă, avea mulți pași de făcut – verificat formularul, completat datele pe viză, completat în catastif, emis factură etc., etc… În fine, după vreo jumătate de oră am trecut fără probleme în Zimbabwe. WOW, era a 129-a țară pentru mine! Dar semăna extrem de mult cu Zambia :).

La vreo 300 de metri de punctul de frontieră, am dat de intrarea la Cascada Victoria, unde evident că am intrat să vedem cascada și din partea zimbabweană. La ieșire, am fost luați în primire de câțiva taximetriști… mă uit pe GPS și descopăr că intrarea în oraș este la… 700 de metri. OK, o luăm pe jos. Practic, după o curbă, apărea orașul. Nu am fost însă așa rapizi pentru că la marginea șoselei și-au făcut apariția niște elefanți flămânzi, iar localnicii ne-au spus să nu trecem… după vreo 10 minute, când am văzut că elefanții mâncau în liniște și când primii localnici trecuseră, am luat-o și noi, pâs, pâs, pe lângă elefanți, spre oraș.

Prima impresie – un oraș turistic impecabil, poate cel mai bine aranjat oraș din toată excursia (poate Swakopmund din Namibia rivaliza). Șosele impecabile (și destul de goale), curat, flori, clădiri ca scoase din cutie, totul, impecabil. E drept, vânzătorii de suvenire, mult prea disperați să vândă ceva, plângându-se de situația economică jalnică, afișau prețuri minuscule… Problema era că nu venisem cu prea mulți dolari la mine, ziceam că tot moneda națională este dolarul american, o să scot niște dolari din bancomat. Dar și aici, țeapă! Deși la intrarea în oraș erau trei bănci strălucitoare, bine aranjate (e drept, închise, fiind duminică) cu ATM-uri, nu am putut scoate niciun ban din ele – paznicii ne-au spus că nu merg, iar una din fetele care vindeau suvenire în oraș ne-a confirmat că ATM-urile nu mai mergeau în Zimbabwe de cel puțin un an. Noroc că eram mai mulți, așa că am împrumutat dolari de la cineva. Toate prețurile erau afișate în dolari americani, dar, cum spuneam, am fi putut plăti cu orice, probabil și în lei moldovenești.

La intrarea în oraș pe vechea cale ferată care merge spre podul de la cascadă, stăteau mai multe vagoane retro… astăzi, folosite pentru plimbări turistice, iar dincolo de șină, magazine, restaurante, baruri, agenții de turism – totul arăta impecabil, ca scos din cutie, dar aproape zero turiști și prețuri amestecate – la restaurant, prețurile erau cele mai mari din Africa pe care le văzusem, la experiențe, mai ieftin decât în Zambia. Dar cum spuneam, orașul era pustiu, totul era gol. Am ales să mâncăm la un restaurant recomandat în Lonely Planet – Lola’s Tapas and Carnivore Restaurant, ținut de doi spanioli (ce Dumnezeu or căuta în Zimbabwe!) cu ospătărițe drăguțe și zâmbitoare, cu mâncare OK (nu pot spune că m-a dat pe spate, dar nici rea n-a fost, aș zice bună) și cu ceva vânat în meniu (crocodil, zebră etc.). Ca idee, o porție de pește adus tocmai din Mozambic costă 23 de dolari și ceva, pe bază de pui – 18 dolari. Mă rog, ne era foame, asta e… într-o țară de unde turiștii au fugit, dar facilitățile turistice continuă să fie întreținute incredibil de bine, astea ar fi prețurile.

Dacă aș fi știut, poate ne-am fi aranjat programul de așa natură să fim la ora 13:00 la Victoria Falls Safari Lodge, când sunt hrăniți niște vulturi, dar am aflat prea târziu… asta e, data viitoare, când voi mai ajunge acolo. În schimb, am decis să vizităm hotelul clasic al orășelului – Victoria Falls Hotel, construit în 1904, pentru cei care supervizau construcția celebrului pod – astăzi este hotelul clasic, în stil colonial și cu o atmosferă în consecință, iar de pe peluza de un verde englezesc impecabil, poți admira atât podul, cât și cascada. Se află la câțiva pași de nefolosita gară, dar, din nou, atmosfera este superbă – atâta serenitate, atâta verde, atâta eleganță și ștaif britanic în climat african. Și uitându-mă pe meniurile de la restaurant, ei bine, prețurile erau mai mici decât la Lola. Din nou, dacă mai ajung în Victoria Falls, aici voi mânca :). Am fi dorit să degustăm un 5 o’clock high tea, dar trebuia să revenim în Zambia, unde urma să mergem la o minicroazieră cu un vas pe Zambezi, pentru apusul de soare.

Ne-am plimbat un pic, am făcut fotografii, am zâmbit personalului, ne-am imaginat un pic cum arăta locul ăsta acum 100 de ani și am plecat, lipa-lipa, spre frontieră. De data asta, totul a fost în viteză – elefanții plecaseră de la șosea, la granița zimbabweană am primit rapid o viză, la fel și la cea zambiană – se pare că oamenii de acolo știau că românii sunt din una dintre puținele țări europene care nu au nevoie de viză (celelalte sunt Cipru, Irlanda și Serbia).

Sincer, mi-aș fi dorit să intru mai mult în Zimbabwe, să descopăr această țară tristă, dar fascinantă. Victoria Falls e o oază de lux și normalitate, într-o țară în descompunere economică. Sper ca îndepărtarea lui Mugabe să aibă consecințe pozitive. Dar aproape 40 de ani de dictatură coruptă semicomunistă lasă urme adânci. Știm asta din România. Dar țări cu un bagaj colonial britanic, precum Zimbabwe, au undeva pierdut în ADN-ul lor un pic de administrație eficientă. Un exemplu pozitiv e vecina Botswana. Și sper că Zimbabwe va deveni o Botswana…

 

Notă

Am fost în Africa Sudică într-un tur din ciclul „Haideți cu Imperator în …”. Turul a fost organizat împreună cu Extreme Travel, singura agenție din România care este specializată pe turismul de aventură. Cu Extreme Travel, am în plan să organizez și alte aventuri, cel mai probabil, în 2020, dar dacă doriți să mergeți pe urmele noastre prin Namibia, Botswana și pe la cascada Victoria, excursia se va repeta, la toamnă și primăvara viitoare. Detalii, aici: Circuit Namibia – Botswana – cascada Victoria.

Și dacă veni vorba de călătorit, dacă doriți să vă alăturați unei aventuri pe drumurile Himalayei spre ultimul regat tibetan, Mustang (aflat în Nepal), vă invit pentru la toamnă.

 

Imagini Victoria Falls – Zimbabwe

Cascada Victoria din elicopter

Cu elicopterul deasupra Victoria Falls

Pe pod

Am trecut de granita zambiana, pasim pe pod 🙂

Bungee jumping Victoria Falls

Victoria Falls Bridge – bungee jumping

Welcome to Zimbabwe

In fine, in Zimbabwe, cea de-a 129-a tara vizitata 🙂

Punct frontiera Zimbabwe

Punctul de frontiera. Nu arata rau 🙂

Vic Falls

Primul stop – evident la Cascada Victoria

Victoria Falls

 

Cascada Victoria Zimbabwe

 

Drumul spre Victoria Falls

Apoi am luat-o pe jos spre oras

Elefant

Opriti de niste elefanti 🙂

Banci Zimbabwe

Bancile aratau impecabil. Doar ca erau inchise si ATM-urile nu mai functionau de 1 an

Vanzatori suveniruri

Vanzatorii de suveniruri un pic disperati. Nici turisti nu prea erau

Tramvai Zimbabwe

In schimb, erau vagoane retro 🙂

Tren Zimbabwe

 

Locomotiva Zimbabwe

 

Victoria Falls Town Zimbabwe

Orasul turistic – din nou, impecabil. In tara asta este o criza economica ?

Activitati Cascada Victoria

Victoria Falls – capitala turismului de aventura in Africa

Lolas Special

Un pic de vanat la pranz ?

Lolas Tapas Victoria Falls

Preturi nu tocmai prietenoase

Fata Zimbabwe

In schimb zimbabwenii foarte prietenosi 🙂

Pictor Zimbabwe

 

Picturi animale

La ce lucra artistul 🙂

Dolar Zimbabwe

Am cumparat bancnotele alea cu miliarde de dolari

Tramvai

Am antrenament sa calatoresc pe scara tramvaiului de pe vremea lui Ceausescu 🙂

Victoria Falls Hotel

Victoria Falls Hotel

Victoria Falls Hotel Zimbabwe

Morga britanica

Panorama pod

Panorama spre pod

Gazon Zimbabwe

Gazon englezesc

Facoser

Un facoser – animalul rezident al hotelului

Pasare Zimbabwe

Si una din pasarile rezidente 🙂

Victoria Falls Hotel classic

Un pic de aer britanic n-a stricat 🙂

Railway Zimbabwe Zambia

Back to Africa… pe aici ar fi trebuit sa treaca trenurile Cairo – Cape Town 🙂

Tren Zambia Zimbabwe

Acum, trece doar asa ceva din cand in cand

Zona zambiana de pe pod

Inapoi pe pod spre Zambia

Cascada Victoria Zambia

Si o ultima privire la fantastica Victoria Falls !

Comentarii

  • Scuze sa comentez, poate sunt in urma mult prea tare cu preturile, dar intr-o tara ca Africa nu ma asteptam ca o urcare cu elicopterul de 12-13 minute sa fie $170/pers. Plus alte multe preturi care mi se par prea mari pt un continent asa sarac. Rivalizeaza cu cele mai luxoase resorturi…

    demo 26 iulie 2019 19:02 Răspunde
    • Africa este cel mai scump continent de calatorit (exceptand Antarctica, desigur). Africanii nu calatoresc, asa ca numarul turistilor este foarte mic, fiind perceput ca o activitate de lux destinata doar albilor (si mai nou asiaticilor) excentrici.

      Imperator 26 iulie 2019 19:51 Răspunde
  • Bravo pt referirea la apartheid-ul din Orientul Apropiat. Thumbs up!

    ik 4 august 2019 12:05 Răspunde
  • Salutare. Are cineva de vanzare Malarone -pastile contra malariei ?

    Dan Dancu 26 august 2019 14:41 Răspunde

Lasă un răspuns la demo Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii