Inutil să vă spun că primul lucru pe care l-am făcut dimineața a fost să mă urc pe acoperișul hotelului ca să văd panorama. Era wow – eram fix în dreptul unei stânci impresionante, în depărtare se vedea un munte cu zăpadă (Nigiri cred) și un râu… iar satul arăta fix cum îmi închipuiam eu. O singură problemă. Era ceață, un soi de pâclă prin care cu greu pătrundea un picuț de soare. Sincer, eram surprins. În octombrie, în zona aceasta înaltă de Tibet este soare, un cer senin, incredibil de senin, de o culoare albastră profundă. Iar lumina soarelui, specială la altitudini mari, se reflectă în niște culori absolut de vis. M-am gândit că o să vină soarele în cursul zilei și m-am grăbit la micul dejun.

Eram în satul, mai degrabă orășelul Kagbeni. Deși, oficial, face parte din Mustangul de Sus, aici nu ai nevoie de permis special pentru Mustangul de Sus. Timp de decenii, Mustang a fost o zonă închisă pentru străini. Fiind o parte a Tibetului nepalez, aici s-au retras o parte din refugiații tibetani din Tibetul ocupat, iar până în anii 70, cavaleria kampa și rezistența tibetană lansa atacuri în Tibet împotriva ocupanților chinezi. Erau sprijiniți de americani, care preferau să existe o rezistență armată tibetană. Dar înțelegerea între Nixon și Mao, care a dus la recunoașterea oficială a Republicii Populare în detrimentul Taiwanului (care fusese recunoscut cu începere din 1949 drept China de către SUA și aliații occidentali), a dus și la oprirea ajutorului pentru rezistența tibetană. Aceștia, încet, încet, au depus armele și pacea s-a instaurat la granița dintre Mustang și Tibet. Dar Mustangul a fost închis până în 1992, când a fost deschis oficial turiștilor și trekkerilor. Să nu credeți că dau năvală. La 27 de ani de la deschiderea regiunii, nu ajung mai mult de 4.000 de turiști pe an – o zonă puțin cunoscută, greu accesibilă și, în plus, scumpă: pentru a intra în Mustang, trebuie să plătești un permis de 500 de dolari! Kagbeni este singurul orășel din Mustangul de Sus pe care îl poți vizita fără acest permis.

Am luat-o pe ulițele orășelului… case albe, destul de bine întreținute și un număr destul de mare de pensiuni. Voi avea surpriza să găsesc pensiuni peste tot, în condițiile în care, cum ziceam, doar o mână de turiști ajung pe aceste meleaguri. Cel mai haios – „Yak Donald’s” –, iar ca logo are M-ul celebru, dar stilizat ca niște coarne de iac J. Luarea peste picior a globalismului a ajuns și la Kagbeni.

Un pic mai sus, dau de mănăstirea Kagbeni. Mănăstirea e fondată în 1429, e una dintre cele mai vechi din Mustang și are două clădiri – clădirea istorică multiseculară, un cub de culoare roșie (clădirile în roșu au rol religios în Tibet, iar cele în alb sunt locuințe, magazine, etc) și mănăstirea nouă, construită în ultimii ani cu o arhitectură mai exuberantă. În curtea clădirii, micii călugări (în Mustang continuă tradiția tibetană ca al doilea fiu să devină călugăr) se jucau, evident, cricket, sportul cel mai popular în Nepal, dar și badminton și la un moment dat au început să dea și cu piciorul într-o minge. Păreau școlari în pauza de masă, dar erau călugări… minicălugări, să le zic… În spatele mănăstirii se află impresionanta vale Kaligandaki (Râul Negru, în tibetană) – albia este extrem de lată, dar râul este destul de mic… probabil în sezonul ploios (care este vara), se umflă de cel puțin 10 ori mai mult și acoperă toată această albie imensă. M-am pierdut apoi vreo jumătate de oră prin Kagbeniul vechi – aici sunt casele cele mai vechi, din chirpici, înghesuite, cu ulițe întortocheate. Unele clădiri sunt construite spectaculos peste stradă, care se transformă în tunel și intrările apărate de statui haioase ale „zeilor protectori”. Aici, în aceste case istorice, încă mai trăiesc oameni, dar nu prea mulți. Din păcate, Kagbeniul vechi (așa am descoperit și în alte orășele) nu este protejat, nu este restaurat și mă miră cum încă e în picioare într-o zonă atât de cutremurată. Dar probabil că tehnologiile istorice au luat în considerare și cutremurele, așa că sunt în picioare. Păcat că nu sunt restaurate, noroc că sunt așa de autentice…

Am sărit apoi în mașini și am luat-o de-a lungul râului Kaligandaki (mă distrează că sună atât de grecește) până în orășelul următor – Chuksung. Și Chuksung este dominat de o stâncă enormă, plină ochi de peșteri săpate în stâncă și care au fost locuite timp de secole. Citesc undeva că sunt peste 10.000 de astfel de case în stâncă prin tot Mustangul și cred că cifra e reală – le-am văzut peste tot. Unele din aceste locuințe în stâncă sunt folosite astăzi pentru meditație… chiar am văzut pe cineva care urca la o astfel de peșteră pentru meditație.

Chuksung este mai degrabă sat decât orășel. Nu are mănăstire și este cocoțat pe un deal care domină cotul lui Kaligandaki. Există și un Chuksung nou, dar și el e mititel… așa că am trecut peste un imens pod suspendat peste râu și am intrat în sat. Să nu credeți că satele din Mustang sunt arhipline. Sunt semipustii. Prin diverse locuri, vezi și urme de sate și citadele, să nu credeți că au fost distruse de chinezi în ultimele decenii (cum s-a întâmplat în Tibet), ele au fost abandonate acum vreo 300 de ani, când vechiul drum al sării dintre Tibet și India (și care trecea prin Mustang) a fost abandonat. Sarea a fost o marfă extrem de importantă – în condițiile în care nu existau frigidere, sarea era singurul mijloc să conserve carnea pe o perioadă mai lungă –, de aceea i se spunea „aurul alb”. Tibetul avea sare, India avea nevoie, drumul trecea prin Mustang, așa că în perioada respectivă, zona era bogată și foarte populată. Dar și India a descoperit sarea, așa că era mai ieftin să își folosească sarea proprie și să nu o mai importe din Tibet, iar victimă  colaterală a fost Mustangul, a cărui populație a scăzut, iar multe așezări au fost abandonate. Dar cred că și asta este parte din magia Mustangului de azi – văile și dealurile sunt pașnice, dar parcă te bântuie. Viața omenească ți se pare efemeră, iar munții tăcuți și masivi – nemuritori. Un loc pentru introspecție, pentru visare și pentru cadrele naturale ca din altă lume.

Dar Chuksung a fost unul dintre cele mai vii localități din Mustang prin care am trecut. În hai să zic piața centrală a satului, câțiva săteni bat de zor un soi de grâu de munte – „black wheat”, îmi spune ghidul. Nu știu exact cum se traduce în românește, poate „grâu negru”, poate altceva. Bărbați și femei bat grâul ăsta cu putere, iar din când în când, un moșuleț se încarcă cu fânul rezultat în spate… la un moment dat, moșulețul își pierde echilibrul și cade… toată audiența izbucnește în râsete, inclusiv moșulețul. Tibetanii sunt foarte optimiști și veseli – râd o bună parte din timp. Cred că doar așa pot supraviețui în condițiile astea atât de grele.

De aici, de la Chuksung, începe urcarea. Poate ați auzit de expresia „platoul tibetan”. Da, Tibetul este un platou (evident, are văi și dealuri și e flancat la sud de cei mai înalți munți din lume), dar până să ajungi pe platou, trebuie să escaladezi etaje și etaje – practic simți că urci niște scări gigantice și mai iei o gură de aer (din ce în ce mai rarefiat) și iar urci… până ajungi la 4.000 de metri, în capitală la Lo Manthang (nu am avut probleme cu răul de înălțime, pentru că am urcat treptat de la 800 de metri din Pokhara, dar evident cumpărasem Diamox și aveam la mine).

Drumul este însă de o frumusețe rară – munți de diverse culori, dinți ascuțiți de vânt de milioane de ani, șosele care se cațără pe munți, chiar pe buza prăpastiei undeva. Drumul, sincer, adaugă mult sentimentului de aventură – treci prin râuri, prin apă, pe drumuri înguste, prin praf și vise spre capitala legendară a Mustangului… și că vorbeam de mașini și de aventură, evident că am avut și aventuri: o mașină s-a stricat fix când treceam un râu, a fost trasă pe stânga și reparată – timp în care drumul a fost complet blocat –, eram pe buza unei prăpăstii și nimeni nu putea trece mai departe.

Seara am petrecut-o în satul Ghami, la hotelul Royal Mustang – îi spune așa pentru că este deținut de familia regală din Mustang (mai există un Royal Mustang și în Lo Manthang). Există două clădiri – una nouă (și mult mai faină) și o clădire mai veche, unde camerele oaspeților sunt undeva îngrămădite pe acoperiș (se vede că au fost construite ulterior casei – în care se află chiar și un mic templu budist), lângă toaleta comună… Adevărul e că a fost un pic răcoare noaptea (unii au susținut chiar că a fost foarte frig și s-au refugiat să doarmă în camera unde se ia masa, unde era un încălzitor din acela care e pe terase iarna în Centrul Vechi).

A doua zi dimineață însă, toate temerile mele cu privire la vreme au fost spulberate – erau acel cer pe care îl știam, acea lumină pe care o așteptam, acele culori pe care le doream. Stăteam sus pe acoperiș, lângă camere și mă uitam cu fericire la cer… satul de sub noi pufăia – oamenii aprinseseră focul pentru mâncare, iar în anumite locuri, tot pe clădiri, dădeau foc la ienupăr pentru a îmblânzi zeii. Atunci m-am încumetat să mă urc pe o scară tibetană – nu sunt scări ca la noi, e practic un trunchi de copac, în care au fost scrijelite niște locuri unde teoretic ai putea păși. N-a fost o problemă să urc, eram oricum prea entuziast, dar la coborâre, mi-am adus aminte de expresia aia americănească sau englezească „my cat has been treed” – cu greu m-am mai dat jos :). După micul dejun, am luat Ghami la picior – nu e mare, dar e populat și viu. Femeile (în special) ieșiseră la treabă – cu copilul bine legat în spate ca pe un rucsac, alegeau grâul, spălau rufele și făceau alte treburi zilnice… și, la un moment dat, a trecut turma de capre  a satului – cred că erau sute.

Am plecat din Ghami cu avânt, dar nu a durat mult. La doi pași de Ghami se află niște stupe imense, aflate la doi pași de o prăpastie de 500 de metri, într-un peisaj extraterestru. Imposibil să nu oprești și să te duci lângă ele. În apropiere se află un munte de culoare roșie, lângă unul albastru (știu – zeii preferă Steaua în Mustang). Nu știu exact de unde vine culoarea albastră, dar cea roșie vine de la un demon rău, care a fost ucis de Guru Rinpoche personal, cel care a adus (sau mai bine zis readus) budismul în Tibet. De aici, mai urci un „etaj” alături de porteri și trekkeri și ajungi până lângă Tsarang, de unde am început un loop – printr-un peisaj de Războiul Stelelor, traversând râuri și dealuri sterpe în direcția Luri Gumpa… iar s-a stricat temporar o mașină (imposibil să nu se strice pe drumurile astea), dar a fost un prilej minunat să faci un pic de drumeție – știu, drumețiile prin Mustang sunt ceva fabulos, dar, din păcate, multe dintre ele sunt pe șoselele care sunt străbătute din când în când de autovehicule sau motorete care te împachetează în nisip :(.

Obiectivul nostru a fost Luri Gumpa, una dintre faimoasele mănăstiri săpate în stâncă, construită, se pare, în stil bhutanez, după ce un prinț din Regatul Lo (Mustang) s-a căsătorit cu o prințesă bhutaneză. Cocoțat pe o stâncă, într-un peisaj de vis, Luri Gumpa este una dintre acele mănăstiri săpate în stâncă. Nu sunt la fel de impresionante precum cele din Tibet, dar, din nou … par mult mai autentice.

Oprirea următoare a fost în satul Tsarang, aflat pe șoseaua principală dintre Lo Manthang și vale. E un orășel mare pentru Mustang. Nu foarte populat (sau poate locuitorii își făceau siesta), dar cu o mănăstire impresionantă… Evident, ne-am dus acolo, dar călugării se rugau și nu păreau prea fericiți să aibă vizitatori, așa că i-am lăsat în plata lui Bhuda. Priveliștile, complexul și, mai ales, copacii, care aveau culorile toamnei în plin display, erau absolut minunați. Aerul era curat și tare, deși eram sus, nu simțeam nicio problemă. Totul era minunat.

După ce am mâncat (pregătirea mesei pentru 12 oameni, care fiecare comandă altceva, dura cam o oră și jumătate – două), am plecat spre Lo Manthang, capitala Mustangului. Lo se află undeva pe o vale fertilă, înconjurat de înălțimi… pregătisem pentru momentul în care vom ajunge la punctul de panoramă asupra capitalei Regatului Lo o șampanie adusă din România. Dar când am ajuns, soarele apusese, orașul era în umbră și se pornise un vânt – când ești la 4.000 de metri, atunci când soarele dispare, temperatura scade brusc și cu 10 grade și de multe ori începe vântul – când am ajuns noi, de abia ne mai țineam în picioare. Așa că am coborât un minut, am făcut o poză și am fugit repede în mașină. Am deschis șampania jos, în Lo Manthang, în locul în care ne-am cazat majoritatea dintre noi – Hotelul Golden Gate –, ni se promisese un hotel nou și bun. Nou era, din păcate, o parte era încă în șantier (băile nu erau gata), iar prin ferestre intra tot vântul platoului tibetan… până la urmă, câțiva dintre noi ne-am mutat în hotelul de lângă, Tashi Delek, unde camerele nu erau așa de faine și luminoase, dimpotrivă, arăta ca o cavernă, dar și din această cauză era admirabil izolat… a fost cald (mă rog, să nu credeți că senzațional de cald, dar nu bătea vântul prin cameră și era ok în sacul de dormit)… Dar despre Lo Manthang, în episodul următor.

Am fost în Nepal și în Mustang într-un tur din seria „Haideți cu Imperator în …”. Ca și celelalte tururi din Nepal, a fost gândit și făcut în colaborare cu amicii Dragoș de la Explore Travel și Raj de la Good Kharma Trekking, una dintre cele mai bune agenții din Nepal .

Următoarele ture planificate în seria „Haideți cu Imperator în…” sunt în Sudan (ianuarie) și Brazilia (martie), în care vă invit să mergem împreună.

Imagini Mustang

Dimineata, calare pe hotelul din Kagbeni… peisaje fabuloase, cam ceata

Manastirea din Kagbeni

Campurile agricole ale satului

Foarte tare !

Copii-calugari jucandu-se in curtea manastirii Kagbeni

Cricketul asta a ajuns pana in Himalaya

Labirintul orasului vechi

Protectorul impotriva spiritelor rele

Calatorie in timp

Drumuri prin Mustang 🙂

La pas, prin Chuksung

Unde satenii bateau cu spor graul

Un mosulet incearca sa isi puna in spate un balot. Dar cade.

Si un ras contagios cuprinde intreaga piata

Cand faci live-uri pe Facebook 🙂

Pe drumuri de munte, urcam la urmatorul etaj

Un vis multi-color – terasele pe care se practica agricultura. Pamantul fertil este adus din alta parte pentru ca zona este in mare parte stearpa

Culorile toamnei in Mustang

O masina a ramas in rau 🙂

Cam asa arata drumul 🙂

Si motociclistii trec cum pot

O sala de mese tipica in Mustang

Turme peste tot 🙂 Din pacate, nu am prea vazut yaki

Fabulos

Si aceste culori ale muntilor

Sala de mese – aici e de obicei cald 🙂

Camera mea din Hotelul Royal Mustang Ghami

Si o activitate vitala – incarcatul bateriei 🙂

Dimineata, regasesc acel cer al Tibetului. Aici am dormit – sunt camerele de hotel regal

Satul care pufaie de dimineata

Se da foc la ienupar pentru imblanzirea zeilor

La plimbare, prin Ghami. Din nou, acele tuneluri pe sub case

Ghami vechi

Prin centrul satului

Era sa fiu luat pe sus 🙂

Ce cuminti sunt copiii carati ca un rucsac

Chorten

Exista natura si la 4000 metri

Wow !

Aici, Guru Rinpoche a omorat un spirit rau

De secole, principala meserie din Mustang este cea de carator

Cam asa trec masinile venind din sens opus…

Wow din nou… am trait din wow in wow 🙂

Cu masina prin albia raului

Sa mai repet odata wow ? Nu, hai sa zic fantastic 🙂

Ruine de sate, ruine de cetati

Luri Gumpa, manastire construita pe stanci, partial incastrata in piatra

Acele steaguri de rugaciune budiste

Un sat tipic tibetan – cladiri albe

Plimbare in Tsarang pana a fost gata masa

Mustang este tara culorilor

Manastirea Tsarang

Intr-un vant de te spulbera, am vazut tinta finala – Lo Manthang, capitala misteriosului Regat Lo

Noul hotel Golden Gate. Arata bine, dar era cam neterminat

Eu m-am refugiat in vecini, la hotel Tashi Delek. Mai „prafuit”, dar baremi era cald

Am ajuns in Lo Manthang ! Sa sarbatorim !