Distribuie articolul:

În momentul în care îmi făceam temele pentru Columbia, cam pe toate blogurile am găsit menționat Parcul Național Tayrona ca fiind ceva ce nu poate fi ratat. Am citit, m-am uitat și pe Lonely Planet și apoi am început să studiez cum e cu transportul – toate recomandările spuneau că se ajunge foarte repede și bine din Santa Marta. Am încercat să văd dacă sunt tururi organizate sau vreun shuttle din Minca, unde stăteam, și s-a dovedit că nu e nimic disponibil. Așa că am decis să iau microbuzul de Santa Marta și apoi spre Parcul Național Tayrona.

La stația de microbuze din Minca l-am găsit pe un nene care vorbea chiar bine engleză. Engleza o vorbea bine, din păcate una dintre informații nu era corectă – am aflat că primul microbuz era la 7 spre Santa Marta și ultimul din Santa Marta spre Minca ar fi pe la 6 seara. Am zis că nu sună bine. Probabil, primul microbuz o fi fost la 7 (eu am ajuns pe la 7:15), în schimb ultimul nu era la 6, ci mai devreme, așa că a trebuit să iau un taxi din Santa Marta – cel puțin avea prețuri fixe, afișate oficial.

Dar ce era așa deosebit la Parcul Național Tayrona – peste tot scria că sunt jungle superbe și plaje din acelea de Caraibe. Și cum ideea de trekking prin junglă îmi place la nebunie, am zis să dau o fugă. Și, sincer, nu mi-a părut rău.

Deci, pe la 7:15 (trebuie să recunosc, nu am fost foarte sprinten în dimineața aceea și am ajuns târziu în stație), am ajuns la microbuz. După vreo 20 de minute, a venit un microbuz care a plecat imediat – erau destui pasageri și, după vreo 40 de minute, am ajuns la stația finală – în piața din Santa Marta (prețul biletului 8.000 peso – 2,10 euro). Aici, haos și nebunie, dar norocul era că autobuzul spre Tayrona are stația la nici 100 de metri de stația de Minca, așa că imediat am sărit în autobuz, care era gol, dar s-a umplut și el în 10 minute și am plecat – am mers cam o oră, iar prețul, identic cu cel din Minca (or fi fost vorbiți): 8.000 peso.

Drumul a fost destul de fain. Parcul Național Tayrona este destul de mare și am mers de-a lungul graniței sale sudice – jungla se întrezărea și cu cât ne apropiam mai mult de intrarea principală, cu atât se îndeseau hostelurile și hospedaje – se vede că e o destinație turistică de prim ordin. La un moment dat, în autobuz s-au urcat niște tipi îmbrăcați în alb, de ziceai că sunt vestale române cu trăsături de populație precolumbiană. Tayrona este de fapt numele unui trib important precolumbian care a trăit prin aceste zone. Deoarece coasta columbiană a fost una dintre primele pe care au debarcat coloniștii europeni, tayrona a avut ghinionul să fie una dintre primele populații americane care au avut de-a face cu barbarii europeni. Un alt mare ghinion – aveau aur și erau niște meșteri neîntrecuți în a crea bijuterii de aur – de altfel, legenda El Dorado (e vorba de un lider sud-american care ar fi avut atât de mult aur, încât se îmbrăca în metalul prețios din cap până în picioare) provine din zonă. Evident, visele spaniolilor și englezilor ahtiați după aur și sânge au dus la crearea unui oraș mitic construit doar din aur – motivele provin din faptul că tayrona aveau foarte mult aur. Evident, aurul le-a adus pierzania – au fost uciși aproape toți de spanioli, bijuteriile au fost confiscate și distruse (au fost topite) și trimise spre Spania (unele au ajuns și prin Franța și Anglia, răpite de pirați). Puținii supraviețuitori tayrona au fugit în munți, în zona Minca, iar urmașii lor formează mai multe populații prin munții care domină Marea Caraibelor. Parcul Național Tayrona a fost un loc sacru pentru tayronezi (nu e greu de a înțelege de ce – doar văzând acei bolovani stranii care răsar printre copaci) și urmașii lor vin să se roage – sau mai degrabă să vândă suvenire și suc de portocale turiștilor.

Principalul punct de intrare în Tayrona se află lângă satul El Zaino (transformat într-un sat turistic, în ultimii ani). Există o recepție turistică bine pusă la punct și eficientă – prețul de intrare a sărit destul de mult față de ce citisem prin ghiduri – la sfârșit de decembrie, intrarea costă 53,500 peso (14,20 euro) pe zi – iar cam toate tarifele erau acoperite cu hârtii recente, sugerând că prețurile au fost crescute din nou, recent. În plus, deci ai probabil cele mai bune asigurări de călătorie din lume, eșți obligat să mai cumperi o așa-zisă asigurare (am dubii să aibă vreo eficientă în caz că ți se întâmplă ceva) pentru încă 4.000 peso (1 euro). Când a fost introdusă acum 2 ani ,costă 500 peso… Chiar atât de mulți turiști și-au rupt picioarele prin Tayrona… Mă rog.

De la intrare, poți să iei un microbuz să mai străbați 2 – 3 km până la începutul cărării pedestre. Am citit pe alte bloguri că merită luat și o spun și eu cu toată tăria – merită cei 10.000 peso (2,65 euro) cu vârf și îndesat! Pentru că drumul e plicticos, nu vezi mare lucru, iar locurile spectaculoase de abia de unde se oprește autobuzul încep.

Poți petrece ore și ore pe cărările parcului. Eu am ales să o iau pe cărarea „principală”, care duce spre principalul golf – Cabo San Juan de Guia. Drumul este absolut spectaculos – coborând și urcând prin junglă, ochind păsărele sau, cu un pic de noroc, și niște maimuțe și pisote (sau ceva similar). Am citit pe undeva că ar fi și jaguari, dar aparent sunt imposibil de găsit. Mă rog, probabil că se ascund așa de bine, încât nici măcar nu există.

Drumul este o combinație de poteci pe pământ, prin nisip (e momentul să-ți dai jos încălțările și să o iei desculț), dar și pe podețe nesfârșite de lemn. Cum ziceam, urci, cobori, treci pe lângă niște stânci parcă aruncate neglijent și aleatoriu de vreo divinitate printre copaci și, la un moment dat, după vreo 15 – 20 de minute de mers pe jos (sau mai mult, depinde câte poze faci), ajungi și pe malul mării – primul impact este wow! – nisipul acela alb și fin (pe care l-ai simțit sub tălpi chiar și prin junglă), marea aceea verde cu nuanțe albastre. Primele plaje sunt închise – se pare că sunt valuri foarte mari și peste tot apar semne care îți spun că mai mulți turiști au murit înecați prin zonă, din cauza valurilor prea mari.

Prima plajă pe care ai voie se numește… Piscina. Și, într-adevăr, erau valuri ceva mai liniștite și primii oameni. În plus, au apărut niște mici restaurante cu, evident, mult pește. Se poate sta în parcul național, există campinguri, dar nu hoteluri propriu zise – se stă în natură – fie corturi, fie hamace atârnate sub vreun copac ori un paravan împotriva soarelui. Există niște bude pentru alte nevoi, iar dacă vrei să te speli, marea e aproape.

Principala zonă a parcului (și cea mai populată) este Capul San Juan de Guia – aici se află câteva restaurante, iar un promontoriu intrând direct în apă creează două golfuri cu apă foarte calmă … de fapt, marea majoritate a turiștilor pe care i-am văzut în apă erau fix în aceste golfuri. Plaja nu e foarte amplă, așa că aș zice că e de-a dreptul aglomerată. Iar sus, pe promontoriu, se află un soi de punct de belvedere (am crezut prima oară), dar de fapt era un soi de hostel unde puteai să închiriezi hamace să dormi noaptea. De altfel, când am urcat (ca toți ceilalți turiști care ajungeau acolo în timpul zilei), erau câțiva oaspeți care se legănau în hamace și se uitau cu un mare sictir la „năvălitori”.

După câteva poze de rigoare, am decis să plec din zonă, nu înainte de a cumpăra bilet de șalupă. Inițial, mă gândeam să fac drumul înapoi, dar am descoperit că din zona Capului există șalupe care fac drumul până la Taganga, lângă Santa Marta, și de acolo pot lua imediat un autobuz spre Santa Marta, așa că am decis să nu mă mai întorc și să mă mai bucur de parc și să încerc și experiența de a merge cu șalupa pe apă zbuciumată a Caraibelor. În ghid și bloguri, prețul era mic – vreo 10 sau 15.000 peso, nu mai rețin. Ei bine, am plătit 40.000 peso (10,60 euro) ! Mai mult decât dublu decât citisem… peste tot prin Columbia, am găsit prețuri un pic mai mari decât în Lonely Planet, dar în Tayrona s-au dublat sau triplat peste noapte. Asta nu înseamnă că țara este scumpă – dimpotrivă, Columbia continuă să fie una dintre cele mai ieftine destinații din America de Sud ! Și una dintre cele mai frumoase !

Cum nu mă gândisem că o să am timp de plajă, evident n-aveam slip la mine, așa că am descoperit că după încă o plajă există o Playa Nudista. Așa că m-am gândit că… de ce nu. De altfel, masele se opreau pe San Juan, doar câteva suflete continuând drumul spre un mare deal care părea atât de falnic de neurcat (e drept, imensa majoritatea a turiștilor erau în sandale, șlapi sau chiar desculți, nu păreau pregătiți de trekking de munte), iar pe Playa Nudista erau cred că vreo 6 suflete pe o plajă de cel puțin 500 de metri. Problema este că era expusă la mare și valurile erau cu adevărat megaputernice.

Revin la San Juan aproape de ora 16:00, când ar trebui să plece vasele. Lume-gârlă. În mod excepțional, pleacă două șalupe, evident, există un haos la îmbarcare – deh, latini suntem și organizarea nu a rămas în gena noastră de la romani – și până la urmă plecăm. Ei bine, chiar a fost o cursă pe cinste – aproape fiecare val ne uda din cap până în picioare, iar bărcuțele păreau niște cojițe pe marea înfuriată. Dar totul părea sub control și așa a și fost. Ne-am mai oprit pe o plajă să mai lăsăm câțiva pasageri și apoi am ajuns după aproape o oră de furtună în Taganga. Taganga devenise faimos acum câțiva ani printre backpackeri ca o destinație „altfel” de plajă și sporturi de mare, dar apoi am citit că nu știu ce s-a întâmplat și, de fapt, a eșuat. Și cred asta – o stațiune mai decrepită și tristă ca Taganga nu mi-a fost dat să mai văd. Așa că am fost norocos că autobuzul de Santa Marta tocmai pleca când am ajuns în fugă la stație.

La Santa Marta am ajuns pe la 17:15 și deși din Minca mi se spunea că ultimul microbuz pleacă la 18:00, șoferul care tocmai venise din Minca îmi spune că nici vorbă – ultimele pleacă pe la 16:00 , hai 17:00. Am mai așteptat puțin să văd dacă nu cumva… dar locul începuse să devină din ce în ce mai înfricoșător – piața se închidea, apăreau tot soiul de figuri stranii și unii cu ochii injectați de la nu știu ce substanțe, așa că am făcut semn primului taxi – cât e până la Minca? 40.000! Încerc să negociez, dar șoferul îmi arată ceva care arată a listă de prețuri oficială. Din Santa Marta la Minca e 40.000 peso (10,60 euro). Ei, asta e… sar în taxi. În jumătate de oră coboram în centrul din Minca și mă duceam la restaurantul meu favorit pentru cină… dar inima și creierul îmi rămăseseră prin jungla din Tayrona National Park…