Papua Noua Guinee, tara celor 800 limbi (ep. 2). Oamenii-crocodili de pe raul Sepik

Distribuie articolul:

Dansatori cu masti pe raul Sepik, Papua Noua Guinee

Papua Noua Guinee nu este o tara care sa o vizitezi pentru cine stie ce orase sau urme istorice spectaculoase. Insula, a doua ca marime de pe glob a fost o insula prin excelenta rurala, controlata de mici triburi de o varietate impresionanta, dovada ca astazi se vorbesc nu mai putin de 800 limbi si cine stie cate mii au fost pierdute in ultimele secole. Da, 800 limbi pentru ca Papua nu a avut parte de civilizatiile bazate pe administratii puternice, religie foarte bine organizata si lucrari scrise cum a avut parte Europa – si in cazul nostru, indiscutabil acum 2000 ani se vorbeau probabil mii de limbi pe vechiul continent, dar in special datorita Imperiului Roman care o ocupat o buna parte din Europa si care a uniformizat obiceiurile, legislatia si mai ales limba vorbita a facut ca mii de limbi sa dispara. Ei bine, Papua nu a trecut printr-un proces de uniformizare similar pana acum sa-I zicem 50 – 100 ani, asa ca sute de limbi nu au disparut si continua sa existe. E drept si ele se afla sub asaltul modernitatii, al globalizarii, dar inca rezista.

Una dintre cele mai interesante zone este cea din jurul raului Sepik. Cum spuneam si in articolul precedent, Papua Noua Guinee nu prea are infrastructura. Nu exista o retea de drumuri nationale, iar pentru a merge din sa zicem capitala, din Port Moresby pana la raul Sepik, fie inchiriezi vreun yaht si o iei pe mare, fie zbori. Nu exista sosele. Punctum. Nu exista. Cum ziceam, a zbura este o loterie ca fie Air Niugini nu zboara, fie Puma, unicul furnizor de kerosen din tara se supara si nu mai da kerosen, asa ca toate zborurile interne sunt brusc anulate pana intervine guvernul si promite sa ia “masuri si greutati”. Asa ca sa nu va asteptati ca in Papua Noua Guinee sa mearga totul snur si daca vreti sa o vizitati, e musai sa fiti extrem de flexibili.

Cum se ajunge in zona raului Sepik, aflat nu chiar la vest, dar in jumatatea vestica a tarii ? Cu avionul. Se zboara din Port Moresby in oraselul Wewak, un orasel cu 25.000 locuitori situat pe malul marii. Aeroportul este de fapt un soi de hangar, dar care datorita unor picturi traditionale in interiorul hai sa-i zic terminalului, are un anumit sarm. In plus, e primul aeroport in care in ultimii 20 ani nu am avut parte de control de securitate. Nu tu scanere, nu tu porti tiuitoare. Doar biroul de check-in si cam atat.

Din Wewak spre raul Sepik faci vreo 4 ore bune. Reprezentantii agentiei locale m-au asigurat ca in 2 ore ajungem negresit, dar era vorba de 2 ore papuase. Daca il intrebi pe un papuas cat faci pana in punctul X, intotdeauna inmulteste cu 2 si vei ajunge la perioada corecta. Sau chiar cu 3. Drumul a fost chiar ok pentru standardele papuase, dar jafurile nu sunt chiar nelipsite. Am plecat impreuna cu o masina in care se afla un politist care a disparut la un moment dat pentru un festin de alcool si betel cel mai probabil, dar zeii papuasi au fost induratori si nu am avut parte de nici un purtator de macete agresiv. O buna parte din locuitorii Papua Noua Guinee, mai ales cei din zona rurala poarta macete – si nu cred ca doar pentru imagine… cred ca le si folosesc.

Am ajuns pe malul raului Sepik in oraselul Pagwi. Ma rog, Pagwi este o comuna mai mare, dar este cea mai mare localitate din zona, asa ca prin sate, cand se vorbea despre Pagwi, se vorbea ca despre o mega-metropola. Nu cred ca are mai mult de 2 – 3000 suflete, dar aici se afla vreo 2 magazine (care aveau si Coca Cola pusa in frigider, dar si-au cerut scuze si mi-au recomandat sa nu cumpar pentru ca e incinsa – nu e curent electric, deci frigiderul nu functiona). Ce pot sa spun, nu am avut nici un incident violent, desi nivelul criminalitatii este ridicat, iar in contactul cu localnicii i-am gasit dezarmant de cinstiti si binevoitori. De aici, de la Pagwi (inteleg ca aici ar fi si un doctor, unicul doctor pentru regiune), pleaca barcile spre satele asezate de-a lungul raului. Sunt practic niste canoe lungi cu motor. Localnicii calatoresc ciuciti pe jos in canoe, in schimb, pentru onoratii turisti straini sunt puse scaune de plastic, foarte populare in terasele de la tara in anii 90 in Romania (inca mai vezi ici si colo). Noi am avut variante de scaune “business class” – din ratan sau bambus. Luxos

Dupa vreo jumatate de ora de “zburat” pe rau, am ajuns in satul in care urma sa dormim o noapte. O familie intreprinzatoare a construit un soi de hostel – o cladire construita pe stalpi (satul se afla fix pe malul raului care in sezonul ploios se revarsa, asa ca imensa majoritate a caselor sunt inaltate pe niste stalpi). Dormitorul era totusi privat – “zidurile” sunt din paturi sau impletituri de bambus, pe jos sunt puse niste saltele cu cearsaf, iar patul este aparat de o mare panza anti-tantari (nu am avut totusi parte de tantari, fiind in sezonul secetos). Evident, nu au fost camere pentru toata lumea, asa ca 3 dintre noi am dormit intr-o alta cabanuta – a sefului. Cum am intrat, era o mizerie crunta, dar dupa ce seful a fluierat dupa doua femei, jumatate de ora mai tarziu am crezut ca am confundat casa. Era de o curatenie impecabila, panzele anti-tantari la locul lor, cearsafurile curate. Per ansamblu, totul era curat.

Noi am stat la o familie extinsa. Ei au mai multe case in aceeasi curte, iar toate indatoririle casei se executa in comun – toate femeile gatesc, toti barbatii se duc la pescuit sau au grija de turisti, iar cei mai mici copii nu stau doar sa se joace. Participa cu mare seriozitate la treburile gospodaresti sau in cazul nostru (si nu eram putini), au carat scaunele de pe barca pe terasa casei unde am si primit de mancare.

Ce poti face intr-un astfel de sat ? Al nostru se numea Korogu. Principalul festival al satului e in octombrie, dar cum noi eram in august, au pus la punct niste spectacole ad-hoc – atat in satul lor, cat si in satele invecinate. Practic, ca si la noi de altfel, prin sate exista trupe de muzica populara. Da, stiu, cand spui de muzica populara, in Romania iti vin in cap calusarii, cantareti in ie, dansatori bine imbracati, ei bine, dansul si muzica in Korogu si pe raul Sepik sunt practic din alta galaxie. Da, sunt imbracati foarte ciudat, au fetele vopsite, masti, la prima vedere par chiar inspaimantatori (mai ales daca esti obsedat si de ideea canibalismului), dar toate dansurile, toate melodiile au un ritm ciudat, straniu, patrunzator.

Satele erau sarace, indiscutabil, dar aratau impecabil. In putine tari din lume am vazut sate mai curate si organizate. Gazonul taiat la milimetru de i-ar fi facut gelosi pe toti peisagistii britanici. Casele – toate suspendate pe stalpi aratau interesant – unele din ele chiar bine, altele darapanaturi, dar erau de acolo, din peisaj. Oamenii de-a dreptul sfiosi si curiosi. Nici gand sa dea navala peste tine ca prin alte locuri, iar sa ne bage ceva pe gat sa ne vanda, nici gand. Existau niste piete ad-hoc cu statui si masti pentru turisti, dar nici o secunda nu venea cineva sa te cheme, sa te traga, sa te oblige. Totul era expus, iar vanzatorii asteptau sfiosi ca Maria Sa Turistul Alb sa vina sa cumpere. Si da, unele masti erau de-a dreptul spectaculoase. Daca va inchipuiti ca industria globala a suvenirurilor a patruns pana aici, sa nu va faceti griji. In toata Papua Noua Guinee nu am vazut nici un magnet de frigider. In schimb, am gasit cateva tricouri si sepci dragute (nu in Sepik) si in rest, doar obiecte sculptate sau cusute de localnici. Chiar si chinezii nu pot fi competitivi in pret fata de oamenii din Sepik.

Ca in restul tarii, locuitorii din Sepik au fost crestinati. Multi sunt foarte credinciosi, dar urmeaza si obiceiurile ancestrale. Toti localnicii ii crediteaza pe misionari ca sunt cei care au lichidat obiceiul canibalismului. Dar ca si in Europa sau in America Latina, crestinismul se impleteste cu vechile traditii. In fiecare sat exista o “casa a spiritelor” – haus tambaran. Peste tot, oficial, ni s-a spus ca aceste case sunt acum niste centre comunale unde localnicii se aduna sa discute problemele obstii. Am fost intr-una si nici gand – da, nu este o biserica propriu-zisa, este mai degraba un soi de sala polivalenta (intr-un sat aici ne-au asteptat vanzatorii de suveniruri traditionale), dar daca te uiti cu atentie sunt sculptate diverse creaturi, indiscutabil, spirite. Evident, aici au loc si intalnirile comunitatii, aici aveau loc ceremoniile de initiere, dar si cele de canibalism – canibalismul de cele mai multe ori nu juca un rol de incantare gastronomica, ci mai degraba era un ritual de a obtine puterea dusmanilor ucisi si de aparare impotriva spiritelor lor. Credinta multi-milenara a locuitorilor din Sepik, si din toata Papua Noua Guinee sau intreaga Oceanie a fost animismul – o religie destul de neorganizata (din acea cauza prin zona nu au existat cine stie ce state formale) in care spiritele oamenilor si animalelor jucau un rol important. Iar in zona raului Sepik, evident, ca principalul animal venerat este crocodilul – dimensiunea, forta, agilitatea si posibilitatea ca el sa insface si sa manance chiar oameni l-au facut temut, dar si adulat.

Iar un astfel de spirit nu poate fi adulat decat prin masuri extreme. Am vazut sau am auzit pe multe meridiane ale lumii despre ceremoniile de initiere – in urma carora baietii sunt recunoscuti de comunitate drept barbati si pot sa-si ia o nevasta sau mai multe si sa isi intemeieze o familie. Ei bine, pe raul Sepik, o astfel de ceremonie este de un masochism crunt – barbatii-crocodil din Sepik au spatele, umerii si partea superioara a corpului crestate cu lama in asa fel incat pielea lor sa aduca cu pielea punctata a unui crocodil. Am vizitat un astfel de barbat-crocodil. Inalt, puternic, cu muschi, chipes, la bustul gol, mandru de urmele de crocodil de pe corpul lui. Evident, un astfel de ceremonial are loc in “haus tambaran” – casa spiritelor, vegheat de spiritele animalelor si oamenilor din zona. La prima vedere, poate ai zice ca nu e mare lucru, dar e – unii baieti mor in urma ceremonialului, iar cand sunt taiati acestia sunt “ajutati” de rudele si vecinii lor mai in varsta care canta pentru a le alina durerea si ii dau pe corp cu ulei de copac si namol din Sepik pentru a nu se infecta. Ulterior, acestia petrec cateva luni in “casa spiritelor” pentru a invata lucruri necesare unui barbat – cum sa ai de-a face cu spiritele, cum sa pescuiesti, cum sa vanezi, cum sa iti faci arme si mai ales cea mai dificila activitate – cum sa traiesti cu nevasta. Din pacate, nu era nici o astfel de ceremonie in zilele in care am fost pe raul Sepik – ar fi fost interesant. Mi s-a spus (si am si observat de altfel), aceasta ceremonie nu mai este obligatorie pentru toti – doar cei mai puternici si curajosi trec prin procesul de recunoastere rituala. Ma rog si acest ritual a mai suferit schimbari – acum cateva generatii, candidatii la barbatie nu erau doar crestati, trebuiau sa vina acasa si cu capul unuia dintr-un sat din regiune. Va dati seama cate omoruri erau…

Dar pe langa ciudatul om-crocodil, am asistat si la dansuri. Cum spuneam, in sate exista formatii de sa le zicem muzica populara – local sunt numite “sing sing” – limba oficiala a tarii, tok pisin este de fapt o creola – o combinatie de limba engleza cu cuvinte locale si un pic de germana (pana in 1914, nordul tarii a fost colonie germana, asa ca mai ales acolo, sunt destule cuvinte germane in tok pisin-ul local). Suna foarte straniu, dar e un melanj interesant – daca esti atent, poti intelege ceva datorita abundentei de cuvinte engleze. Cealalta limba oficiala – folosita de guvern, tribunale, in scoli superioare este engleza – statistica spune ca circa 40% din populatie ar vorbi englezeste. 70% din populatie vorbeste Tok Pisin. Inutil sa spun ca pe malurile raului Sepik se vorbesc aproape peste o suta de limbi. Limbi, nu dialecte !

Despre dansuri, acestea sunt numeroase si fiecare are semnificatia lui. In festivalul Sepik care are loc la inceputul lunii august, dansatorii au chiar pui de crocodili reali si in viata legati de ei in timp ce danseaza. E drept, botul le este legat pentru ca nu e o placere sa te muste chiar si un crocodil-bebe. Noi am asistat la dansuri mai putin animal-unfriendly cum ar fi dansul cazuarului – un soi de var al strutului, o pasare multi-colora care traieste doar in Australia si Papua Noua Guinee. In acest dans, copiii danseaza in jurul unui adult care este imbracat ca un cazuar. Noi avem dansul caprei, dansul ursului, ei, al cazuarului…in ultima instanta, inspiratia pentru obiceiurile traditionale nu sunt chiar asa de diferite, provin de multe ori din regnul animal. Principalul dans al regiunii este insa unul in care niste tineri sunt investmantati complet intr-un vestment din paie si poarta masti ale unor spirite – se misca ciudat, isi unduiesc corpurile ca niste copaci batuti de vant si sunt intotdeauna cate trei sau patru. Cum ziceam, mastile (care reprezinta spirite) reprezinta centrul spiritualitatii papuase, inclusiv din zona Sepik.

Am plecat din Sepik incantat ca am avut ocazia sa traiesc un pic viata de pe rau – am locuit intr-o familie, am aruncat un ochi in casa in care dormeau toti – erau practic familiile a trei frati, am ramas surprins de cat de curate si aranjate erau satele, de cat de cuminti localnici, de la mic pana la mare si evident, m-am bucurat sa descopar enigmaticele dansuri ale locului.