Tajikistan. Am ajuns in sfarsit in ultimul “stan” din Asia Centrala si ce am gasit acolo

Pamir Highway, Tajikistan

Trebuie sa spun ca dintotdeauna am fost fascinat de Asia Centrala. Mi-aduc aminte ca in timp ce eram in scoala generala un cunoscut de-al mamei a avut pilele necesare sa se inscrie intr-un circuit ONT in Asia Centrala. Cand a venit, povestea despre aceste orase care sunau ca in povestile Seherezadei din 1001 de Nopti – Samarkand, Bukhara, Taskent, Dushanbe, Frunze. Pe langa ca vacanta costa halucinant de mult (nu mai stiu cat, dar in saracia de atunci, mi se parea imens), trebuia sa treci printr-o gramada de OK-uri de la Securitate si Partid, desi destinatia nu era un stat liber, ci in mijlocul Uniunii Sovietice. Cateva decenii mai tarziu, am ajuns si eu la Samarkand si Bukhara, de data asta, nu in Uniunea Sovietica, ci in Uzbekistanul independent de astazi. Si intr-adevar, am avut o experienta de gen 1001 de nopti – poate mai mult in mult mai putin cunoscuta Khiva, dar per ansamblu, trebuie sa spun ca triunghiul acestor orase fascinante imi va ramane permanent in inima – Samarkand, Bukhara, Khiva.

Cele 5 state ex-sovietice din Asia Centrale mai sunt poreclite “stane”. Pentru ca numele lor se termina in cuvantul “stan” care inseamna “loc” sau “tara”. Pe langa cele 5 stane ex-sovietice, mai sunt inca 2 care nu au ajuns in bratele hraparete ale “marelui urs” – Pakistan si Afghanistan care au avut parte de alte influente si alta istorie ca stanele ex-URSS, dar si acelea sunt absolut fascinante. Primul “stan” in care am calcat a fost Kazahstan, mai precis Almaty, fosta capitala politica, dar care inca joaca rolul de capitala economica. Am fost acolo in delegatie cand lucram pentru o agentie de publicitate. Apoi, in 2014 am ajuns prima oara in Uzbekistan invitat de o agentie de turism locala pentru a descoperi o destinatie pana acum destul de inchisa si necunoscuta. Mi-a placut enorm, asa ca un an mai tarziu, am revenit impreuna cu un grup de calatori pentru a vizita Uzbekistanul, dar si inchisul Turkmenistan. Am revenit apoi in Kazahstan, mai precis un super-modernul oras Astana in 2018, iar in 2023, anul trecut, am descoperit acest paradis al naturii care este Kyrgyzstan. Si tot atunci, pe drumurile colbuite, dar printre peisaje montane extraordinare, am decis cu o buna parte din colegii de calatorie din 2023 sa mergem si in Tajikistan. Inclusiv ghida kyrghiza ne-a zis ca e o tara minunata, desi nu fusese niciodata, asa ca nu se putea sa nu ajungem si in Tajikistan. Si cum asta-primavara, am ajuns si in Afghanistan, Tajikistan ramanea ultima tara din zona in care nu fusesem. Nu puteam sa o ratez, mai ales ca o aveam pe lista inca din anii 80, desi atunci era un vis imposibil – o excursie la Ruse era pentru multi excursia vietii lor.

Astfel, Tajikistanul a devenit cea de-a 149-a tara recunoscuta de Romania in care am calcat. Cum am spus de multe ori, nu am obiectivul de a ajunge in toate tarile lumii, ci de a calatori in acele locuri care ma atrag si care imi spun ceva. Iar Tajikistanul mi-a spus multe. In primul rand, mi-a spus Autostrada Pamir, unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din lume, serpuind printre varfuri de 6 si 7000 metri despre care auzisem ca e un drum de neuitat. Apoi, voiam sa vad ultima enclava persana ramasa in Asia Centrala dupa milenii de cultura si civilizatie persana. Si cam astea stiam despe Tajikistan… dar evident, odata ajuns acolo (si in timpul pregatirii excursiei) am aflat multe, mult mai multe.

Din cele 5 stane din Asia Centrala ex-sovietice, 4 dintre ele sunt vorbitoare de o limba turcica, uzbeca, kazaha, kyrgyza si turkmena fiind foarte similare (inteleg ca kyrgyza si kazaha sunt pur si simplu identice). Tajikistanul vorbeste insa persana, adica farsi, limba oficiala din Iran. Daca cele 4 popoare turcice au o tipologie faciala pur asiatica – ca si chinezii sau mongolii, tajicii sunt arieni, arata ca orice european. De altfel, Hitler in cadrul teoriei sale a superioritatii rasei ariene a inclus tajicii printre popoarele “alese” ale lumii, alaturi de germani, scandinavi, englezi si altii. Nu stiu pe ce lista eram noi, romanii, probabil nu pe cea a popoarelor alese, dar undeva pe acolo, imediat dedesupt. De fapt, teoriile rasiale ale Germaniei Naziste ne plasa in rasa latina care avea merite sa conduca Europa. Doar slavii erau considerati popor inferior. In schimb, tajicii erau la clasa I si asta nu i-a ajutat deloc in fata stapanului rus. Circa 260.000 tajici au fost trimisi de Stalin pe front (aproape 20% din populatia de aproape 1,5 milioane de atunci a Tajikistanului) si aproape jumatate nu au mai revenit acasa. Tajicii au dat cel mai mare prinos de victime umane dintre popoarele sovietice in cel de-al doilea razboi mondial si permanent au fost priviti cu suspiciune, tocmai datorita faptului ca Hitler ii pusese pe lista popoarelor “alese”. Evident, in perioada sovietica, teoria superioritatii ariene a fost considerate tabu si in Tajikistan, dar dupa independenta, atat apartanenta tajicilor la rasa ariana, dar si anticul simbol al svasticii (care precede indiscutabil Germania Nazista) au fost din nou scoase la lumina in dorinta de a crea simboluri ale mandriei noului stat.

Si da, tajicii au 100% trasaturi europene. Arata fix ca noi. Daca ai vedea un tajik pe strada in Bucuresti, ai putea jura ca e roman. Nu, nu sunt blonzi scandinavi, sunt bruneti, dar arata 100% european. Atat din punct de vedere lingvistic, cat si rasial nu au nimic comun cu vecinii lor uzbeci sau kyrgyzi. Mai degraba cu majoritatea afghanilor care sunt la randul lor arieni persanofoni.

In doua cuvinte, istoria Asiei Centrale se rezuma in lupta intre populatia persanofona ariana si cea turcofona mongoloida. Daca populatia persanofona era educata, faurise orase si regate stralucitoare, a dat omenirii poeti si oameni de stiinta, iar limba persana era limba oficiala la curtile regale sau imperiale ale oricarui conducator cat de mic – inclusiv turcic, populatiile turcofone erau nomade si extrem de razboinice. Timp de milenii, persanofonii au rezistat asaltului triburilor nomade ale turcofonilor, controland Asia Centrala, dar pana la urma nu au mai putut rezista – desi timp de milenii, acestia au avut puterea peste tot, dupa Genghis Han si Timur Lenk, persanii au fost impinsi spre sud, ramanand majoritari doar in Tajikistanul si Afghanistanul de azi, dar si in marile orase Samarkand si Bukhara, orase fundamentale ale culturii persane.

Practic invinsi in aceasta lupta milenara, persanofonii au fost impinsi si au ramas majoritari in zonele cele mai salbatice si slab dezvoltate – in muntii Pamir si pe vaile aride de la sud de foarte fertila vale Fergana, cosul de paine ale Asiei Centrale. De asemenea in Afghanistan. In conditii geografice potrivnice (munti arizi, vai stramte, in afara marilor drumuri comerciale ale epocii), este evident de ce tajicii au ramas cei mai saraci locuitori ai zonei. O sa ma intrebati de ce tajicii se numesc tajici si nu persi. Simplu, datorita politicii. Marile puteri nu au vrut un unic popor persan care sa se intinda de la Golful Persic pana la portile Chinei. Asa ca rusii au inventat poporul “tajik” (numele vine de la cuvantul persan “taj” care inseamna Coroana – Taj Mahal in persana, limba de curte a Indiei mogule inseamna “Palatul Coroanei” – se pare ca unul din liderii triburilor persane din zona a avut o coroana impresionanta, asa ca I s-a spus “tajik” – omul coroanei). In Afghanistan, in secolul trecut, regele local a decis sa schimbe numele limbii nationale din persana in “dari” – un alt cuvant inventat pentru a camufla faptul ca limba principala a Afghanistanului este de fapt limba farsi a Iranului. Stiti povestea cu moldoveneasca si romana. Asa si farsi a devenit “dari” in Afghanistan si “tajika” in Tajikistan.

Tajikistanul de astazi a fost creat de sovietici, zona fiind cucerita de rusi in secolul XIX in ceea ce se numea “Great Game”- cursa rusilor de a ajunge spre marile calde, mai precis, Oceanul Indian si lupta englezilor de a securiza controlul asupra perlei coroanei britanice si sursei bogatiei Londrei – India. In Asia Centrala a secolului XIX erau 3 hanate care controlau cea mai mare parte din teritoriu – hanatele de Kokand, Bukhara si Khiva (sau Horezm). Kokand-ul a fost cucerit si transformat in oblast rusesc datorita faptului ca a luptat non-stop contra rusilor, in timp ce hanatele de Bukhara si Khiva au supravietuit ca au cazut la pace cu invadatorii muscali si au supravietuit ca protectorate rusesti pana la aparitia bolsevicilor in Asia Centrala. Hanii de Bukhara si Khiva isi conduceau hanatele, dar politica comerciala externa, militara, etc, erau in mainile rusilor. Dupa sistemul britanic din India. Tajikistanul de astazi este cumva impartit in 2 regiuni distincte – zona vestica spre Uzbekistan unde se afla si un pic de campie mai mult sau mai putin fertila (Tajikistanul are o particica din valea Fergana, cosul de paine al intregii Asii Centrale) si zona estica, a Pamirului unde locuieste o populatie care se considera din ce in ce mai mult sa fie distincta, nu tajika. Limbile vorbite in Pamir (sunt vreo 40) sunt de asemenea de origine persana, populatia este 100% ariana (poate chiar mai mult decat populatia din restul Tajikistanului datorita izolarii), dar limba este destul de diferita – cineva venit de la Dushanbe daca va incerca sa vorbeasca cu un localnic care nu stie tajika sau rusa nu va pricepe mare lucru). De-a lungul istoriei, acesti pamiri (care apropos, au si o alta religie – sunt ismailiti si nu suniti ca cei din vale) s-au considerat tajici, dar razboiul civil din anii 90 si represiunea care a urmat i-au facut sa se simta mai degraba un alt popor aflat sub ocupatie. Pamirul de fapt nici nu a fost sub Emiratul de Bukhara nici teoretic (restul Tajikistanului a fost), era o zona prea de nepatruns si neinteresanta.

Granitele de azi au fost trasate de rusi si englezi. In goana lor de impartire a Asiei Centrala, la un moment dat, in 1873, rusii si englezii au zis ca hai sa se inteleaga si au decis ca zonele lor de influenta sa se opreasca pe raurile Pamir si Panj. Evident, aceste rauri treceau prin mijlocul regiunii muntoase locuite de pamiri, dar evident, asta nu conta nici pentru englezi, nici pentru rusi. In 1893, insa, englezii s-au gandit ca nu ar fi o idee rea sa apara o zona-tampon intre Imperiul Tarist si Imperiul Britanic. Asa ca au cedat o frantura din muntii Pamirului Afghanistanului – daca va uitati la harta Afghanistanului o sa vedeti ca acesta este destul de rotunjor cu o “codita” ingusta care ajunge pana la granita Chinei. Asta este coridorul Wakhan care a despartit Rusia de Anglia prin muntii pamirilor. Limbile din Pamir sunt vorbite de-a lungul vailor care adapa raurile Pamir si apoi Panj. Aceste limbi sunt vorbite atat in Tajikistan, cat si in Afghanistan, iar unele dintre ele chiar si in Pakistanul de nord cum ar fi limba Wakhi.

Dupa prabusirea Imperiului Tarist, hanatele locale au dorit sa-si obtina independenta deplina, dar nu au putut datorita faptului ca bolsevicii desi se declarau mari iubitori ai drepturilor popoarelor au decis sa-i ocupe si sa le ofere lumina comunismului triumfator. Sub conducerea lui Mihail Frunze (da, romanul acela care a dat numele capitalei Kyrgyzstanului timp de decenii), bolsevicii au invins fortele locale ale luptatorilor pentru libertate (basmachi), dar si cele ale hanatelor care au fost abolite. Daca Tarul a lasat o larga autonomie hanilor locali, sovieticii au preluat controlul in absolut toate domeniile. Initial, Tajikistanul de astazi a fost parte a Republicii Sovietice Autonome Turkestan, parte a Federatiei Ruse. In 1924, a fost creat Uzbekistanul care a devenit o Republica Sovietica Socialista cu toate drepturile. Nu mai era parte a Rusiei. Tajikistanul de azi a fost transferat ca parte a Uzbekistanului. In 1929, Stalin s-a gandit ca si tajicii persanofoni ar trebui sa aibe o republica a lor (erau doar o republica autonoma in cadrul Uzbekistanului) si a decupat o parte a Uzbekistanului – daca te uiti la granitele de azi mai ales din Valea Fergana te doare capul – sunt in zig-zag, nu au nici o logica, cu cateva sate autonome (care tin de Tajikistan respectiv Uzbekistan) in interiorul Kyrgyzstanului, niste granite taman gandite pentru a crea discordie. Osh-ul uzbek a fost dat Kyrgyzstanului, iar vechile metropole persane (tajice) Samarkand si Bukhara au fost date Uzbekistanului turcofon. In 1929, a fost creat RSS Tajika ca republica unionala de sine statatoare, dar marile orase tajice nu au fost date Tajikistanului. Au ramas pana in ziua de azi in Uzbekistan, fiind o permanenta sursa de discordie dintre cele doua state post-sovietice. De altfel, cand a fost creat Tajikistanul, datorita faptului ca Samarkand a ramas in Uzbekistan, sovieticii nu au avut unde sa puna capitala. Au ales un satuc de 300 locuitori numit Dushanbe (inseamna “luni” pentru ca aici avea loc un targ regional in fiecare luni) sa devina capitala (asta inca din 1924 de cand aparuse Republica Autonoma Tajika). Cu ocazia ridicarii satului la nivel de capitala a fost redenumit drept Stalinabad si planificatori rusi au venit pentru a construi un oras sovietic “pur”. Va reveni la numele de Dushanbe in 1961 in perioada de destalinizare.

Orasul, noua “capitala” unionala la acelasi nivel cu orase gen Moscova, Kyiv sau Tbilisi s-a trezit cu un aflux de colonisti in mare parte rusi trimisi pentru a ridica nivelul acestor zone indepartate si inapoiate. 1941 si inceputul celui de-al doilea razboi mondial a dus la o explozie demografica – fabrici intregi si numerosi specialisti, dar si refugiati rusi si ucraineeni au fost trimisi in Tajikistan pentru a se feri de atacul german, iar multi au ramas si dupa razboi. Dushanbe a devenit un oras rusesc in mijlocul unui Tajikistan devastat de dezastrul demographic datorat numerosilor barbati tajici morti in razboi. De altfel, politica de a prioritiza rusii in acordarea putinelor apartamente construite in defavoarea tajicilor a fost un factor determinant in rascoala tajicilor de la finalul anilor 80 in contextul revoltelor nationale din fosta URSS de la Vilnius si Chisinau pana la … Dushanbe. In 1990, a aparut zvonul ca zeci de mii de armeni refugiati din Nagorno Karabakh vor fi colonizati intr-un Dushanbe aflat intr-o criza cumplita de locuinte. Era doar un zvon, doar 29 armeni ajunsesera refugiati la Dushanbe, dar mii de tajici au iesit in strada si primele focuri au fost trase in plin de glorioasa Armata Rosie. Divortul era aproape.

Lipsa de locuinte, criza cronica de benzina, foametea care bantuia peste tot, dar si inflacararea spiritului nationalist tajik a fost ca Tajikistanul sa isi proclame independenta foarte repede dupa puciul esuat de la Moscova. La 8 septembrie 1991, Tajikistanul devenea stat independent. Dar povestea nu s-a terminat cu happy end, ci devine tragica – in decembrie 1991, au loc alegeri prezidentiale care sunt castigate cu 60% de catre fostul prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Tajika, Rakhmon Nabiyev (fusese dat afara in 1985 pe motiv ca era alcoolic). Alegerile sunt considerate ca fiind fraudate (evident, fostii comunisti dominau in continuare mass-media, dar si parghiile puterii) si demonstratii de masa erup in marile orase. Da, stiti scenariul, fix la fel a venit si Iliescu la putere in 1990, dar spre deosebire de Romania, in Tajikistan, atat comunistii, cat si anti-comunistii au pus mana pe arme. Din mai 1992, a inceput razboiul civil care va ravasi cea mai saraca republica ex-sovietica timp de 5 ani.

In lupta au intrat pe de o parte comunistii condusi initial de Nabiyev (acesta a demisionat dupa ce a fost capturat de trupele para-militare ale opozitiei – va muri ciudat cateva luni mai tarziu, in circumstante necunoscute), iar puterea va fi preluata de fostul colhoznic-sef, devenit lider de militii para-militare Emomali Rahmonov. Razboiul a avut loc intre, pe de o parte comunistii puternic sprijiniti in vestul Tajikistanului si de Uzbekistan, Kazahstan si mama Rusie si o alianta eterogena de liberali, democrati si islamisti, avand centrul de putere in Pamir cu sprijinul legendarului lider tajik din Afghanistan, Ahmad Shah Masooud care si-a continuat cruciada anti-ruseasca din timpul razboiului afghan si in Tajikistan. Ca veni vorba, trebuie spus ca sunt mai multi tajici in Afghanistan decat in Tajikistan (circa 10 milioane tajici in Afghanistan, inclusiv pamiri din coridorul Wakhan fata de 8,5 milioane in Tajikistan). Razboiul a fost crunt – se pare ca mai mult de 100.000 tajici au murit, si aproape 1,5 milioane refugiati (in Afghanistan, Uzbekistan, Rusia sau in interiorul propriei tari). Toata inteligentsya, majoritatea rusi, evrei si alte nationalitati au sarit in masinile Lada si au fugit in Rusia (in consecinta, astazi, Tajikistanul este republica ex-sovietica cu cel mai mic procentaj de rusi – 0,3% !)

Razboiul a durat pana in 1997 cand Opozitia Unita Tajika si fostii comunisti au fost obligati sa ajunga la masa negocierilor. Opozitia nu mai avea sprijinul lui Shah Ahmad Masooud care acum avea un razboi propriu contra talibanilor si era in corzi, iar Eltan i-a spus protejatului sau de la Dushanbe ca “destul este destul”. Intre timp, Opozitia Unita Tajika isi cam pierduse componenta democrata si liberala (care fusesera inlaturati sau ucisi inclusiv de tovarasii de drum islamisti), asa ca rivalitatea se ducea de fapt intre comunisti si islamisti (care voiau sa transforme Tajikistanul intr-un regim theocratic dupa model iranian sau afghan). Tusea si junghiul.

Puterea a fost insa rapid preluata de cel care era presedinte din 1992, Emomali Rahmanov (devenit acum vreo 10 ani Rahmon pentru a-si tajikiza numele). Incet, incet, opozitia a fost desfintata, liderii Opozitiei Unite morti sau aruncati in inchisori, partidul Islamic interzis si iata, Rahmanov este oficial “Fondatorul Pacii si Unitatii Nationale, Conducatorul Natiunii”. Titulatura suna cunoscuta pentru cei care l-au prins pe Ceausescu. Si ati ghicit, poza lui Rahmon este absolut peste tot, citatele lui “epocale” le gasesti in toate locurile publice (in tajika, pentru ca straini nu prea sunt), iar muzeele sunt pline cu picturi care il reprezinta in ipostize eroice sau paternalistice. In 2016, ca sa rezolve o problema, a ridicat limitarea mandatelor prezidentiale (deci poate fi ales de oricate ori vrea) si tot atunci a coborat varsta minima pentru ca cineva sa ajunga Presedinte de la 35 la 30 ani. Sa nu credeti ca Rahmon a intinerit, acum are totusi 71 ani, deci mai poate conduce inca vreun deceniu, poate si mai mult daca vrea, dar pentru a-si face fiul eligibil in caz de Allah pazeste ! Si pentru ca lucrurile sa fie clare pentru succesiune, fiul sau, Rustam Rahmon a fost numit Primar al Dushanbe (pozitie care o are inclusiv azi, iar pozele celor 2 impreuna apar ici si colo). Rustam a fondat o echipa de fotbal in Dushanbe, chiar a jucat ca atacant acolo, evident, castigand cateva campionate la rand – portarii erau cunoscuti prin faptul ca “pacaliti” de talentul fotbalistic al lui Rahmon jr. sareau fix in partea opusa sutului, fiind salvati doar de bari si de imprecizia atacantului). De atunci, Istiklol Dushanbe a castigat parca absolut toate campionatele. A avut chiar si ceva rezultate si in competitiile minore ale Asiei fotbalistice. Cert e ca nu e nici un secret ca in acest moment, Rustam va fi urmatorul presedinte dupa un bine pus la punct sistem de succesiune deja petrecut in Turkmenistan si Azerbaijan, ca sa nu pomenim de dinastia nord-coreeana. Dar, never say never – in invecinatul Uzbekistan, printesa-mostenitoare Gulnara Karimova (zisa si Googoosha), fiica presedintelui etern Islam Karimov a cazut in dizgratie cu 2 ani inainte de moartea lui taica-su si de atunci isi numara zilele prin puscariile uzbece sau te miri unde (in caz ca mai e in viata).

Cum am gasit Tajikistanul ? Ei bine, cu lumini si umbre. Ca in orice dictatura, oricat de saraca este tara, trebuie sa existe si proiecte-prestigioase. Iar Dushanbe nu duce lipsa de palate impunatoare  – ultimul este nefolositorul Parlament, dar o cladire enorma, frumoasa – e frumoasa, nu e Casa Poporului din Bucuresti, aparent, cadou din partea marelui popor-prieten, chinez. Tot in Dushanbe gasesti unul dintre cele mai mari baturi de steag din lume in varful caruia flutura un imens steag atunci cand este vant (nu am avut parte nici de vant, erau vreo 43 grade ziua) – avand 165 metri, astazi este al cincilea din lume, dar atunci cand a fost construit in 2011 era cel mai mare din lume – trebuia si Tajikistanul sa aibe un “cel mai mare din lume”. Daca va intrebati cine detine astazi acest record insolit, ei bine, acum este Egiptul care are un bat de steag de 201 metri in incredibil de scumpa Capitala Noua, urmat de Baku, St. Petersburg (construit acum, pe perioada de razboi sa creasca patriotismul neofascist rus in piept) si Jeddah (asta preluase recordul dupa 3 ani de dominatie tajika). Asteptam un nou record la Dushanbe, dar pana una alta, Bishkek-ul construieste un nou bat de steag imens (cel pe care il stiam de anul trecut este in curs de schimbare, dar nu va fi nici pe departe la fel de inalt ca cel de la Dushanbe, va avea “doar” 100 metri).

Centrul orasului este o orgie de lumini noaptea, iar unele bulevarde care radiaza din centrul orasului sunt in plina constructie. Vechile cladiri sovietice sunt demolate, lasand loc unor blocuri impunatoare de 10 – 20 etaje – majoritatea rezidentiale, intrebare fiind cine are bani sa le locuiasca. M-am plimbat prin centrul stralucitor (langa Parlament sunt o serie de fantani cu jocuri de lumini si muzichie, ca la noi in Piata Unirii) si cateva cladiri prestigioase stralucitoare. Tot aici, vezi si cel mai mare portret al Presedintelui iubit. Este un ecran luminos instalat pe fatada unui bloc modern care gazduieste ceva organism guvernamental in domeniul telecomunicatiilor si unde imaginea presedintelui se schimba la cateva secunde 24 ore din 24, 7 zile din 7 spre extazul locuitorilor.

In rest, saracie. Magazinele aduc cu cele din Romania anilor 90, iar odata ce iesi din oras, asfaltul soselelor se strica brusc. Prin Pamir, sunt praf, multe drumuri pietruite, iar cele care sunt asfaltate, probabil nu au mai vazut vreo reparatie din perioada lui Brejnev, iar casele sunt saracacioase. De altfel, daca vizitezi tari precum Tajikistan, Kyrgyzstan sau chiar si Uzbekistan si Turkmenistan in afara metropolelor in care s-au bagat miliarde, iti cam dai seama cum ar fi aratat Romania fara Uniunea Europeana.

Dar frumusetea Tajikistanului nu vine din orase, dimpotriva. Tajikistanul este absolut superb in munti, iar muntii nu sunt putini – circa 93% din suprafata sunt munti (cam 50% are peste 3000 metri), iar zona Pamir este cu adevarat superba. De altfel, daca va ganditi sa luati la “vizor” Asia Centrala, sa stiti ca fiecare tara are punctul sau forte. Kyrgyzstan si Tajikistan au muntii lor absolut superbi, Uzbekistanul se poate lauda cu cele trei orase istorice Khiva – Bukhara – Samarkand, perfect restaurate, Turkmenistan cu capitala sa halucinanta din marmura, iar Kazahstan… hmmm… cred ca poate oferi niste city-breakuri interesante in capitala Astana, acest Dubai al Asiei Centrale si Almaty, vechea capitala.

O sa ma apuc sa va povestesc despre Tajikistan si expeditia in Pamir in perioada urmatoare. Pamir Highway este una dintre cele mai inalte sosele din lume – tehnic vorbind, are a doua inaltime pentru o sosea cu statut internatonal – trece prin Tajikistan si Kyrgyzstan, iar punctul cel mai inalt atins este de 4655 metri (apropos, nici macar nu e semnalizat, doar cu cativa kilometri … inainte !). Karakoram Highway atinge 4714 metri in punctul de frontiera China – Pakistan. Si Karakoram Highway este magnifica, dar parca Pamir Highway are un avantaj – nu este asfaltata impecabil ca cea din Pakistan, este o sosea plina de gropi, pe alocuri drum de pamant si cumva iti da senzatia aceea de aventura, de Indiana Jones pe care nu o poti avea pe o sosea impecabila, chiar si trecand prin peisaje de neuitat.

Hai ca iar m-am apucat sa vorbesc mult… Adica sa scriu… dar promit sa revin cu expeditia prin Pamir…

Imagini Tajikistan

Vechea zona sovietica din Dushanbe

Imaginile cu cel mai iubit fiu al poporului se succed non-stop

Eroul istoric al Tajikistanului este Ismail Somoni, cel mai important reprezentant al unei dinastii persanofone din Tajikistanul de astazi. A domnit intre 892 si 907 si a dat numele valutei tajice (somoni) si companiei aeriene nationale – Somon Air

Monumentul stemei de stat

Palatul Presedintelui

Telecabina ruinata din Dushanbe

Imaginea presedintelui este inclusiv pe o ruina

In zare, Dushanbe

Piata Centrala din Dushanbe – Piata Shohmansur

Acea paine spectaculoasa a Asiei Centrale

Noul Monument al Independentei deschis in 2022. Din pacate, nu am ajuns sa urc in el

Dushanbe by night

Noul Parlament al Tajikistanului si fantanile sale dansatoare.

Locul perfect pentru fotografii

Prin centrul orasului Dushanbe

Un logo dragut

Noile cartiere din Dushanbe. Cine si-o permite apartamentele ?

Spectacol de dansuri tajice

Cum iesim din Dushanbe, apar dealurile, iar soseaua este inca OK

Fast food tajic la marginea soselei

In muzeele din Tajikistan se intra descult

La dreapta este Afghanistanul

Intram in Pamir

Vom urmari raul care desparte Tajikistanul din Afghanistan. Ca idee, in spatele meu este Afghanistanul

Dar apoi drumul incepe sa devina cam … sovietic. Drumul din dreapta este in Afghanistan

Asta e Pamir Highway ce visam

Mic dejun la raul Panj – granita intre Tajikistan si Afghanistan

Pe Pamir Highway

Sunt unii care calatoresc facand autostopul

Camera mea dintr-un homestay din Pamir

Pamir Highway – o adevarata aventura

Am trecut si prin apa

Urmele unei cetati de pe unul din Drumurile Matasii

Pamir Highway

Pamir Highway este favorita pentru ciclisti si motociclisti. Aici, un grup de ciclisti din Olanda

Pamir Highway. Unica