Constantine, Algeria

Dacă despre Alger și Oran probabil ați mai auzit, nu este nicio crimă dacă nu ați auzit despre cel de-al treilea oraș ca mărime al țării – Constantine. Dacă populația Algerului numără circa 4,5 milioane de suflete, iar cea a Oranului circa 1,5 milioane, al treilea oraș, Constantine, nu are decât vreo 450.000 de oameni, deci este semnificativ mai mic. Cum ziceam, nu e nicio crimă să nu fi auzit de el, dar este o crimă să ajungi în Algeria și să nu-l vizitezi. Este un oraș spectaculos, construit pe niște stânci abrupte, tăiate de un râu în ultimele milioane de ani, iar stâncile sunt legate între ele prin poduri extrem de înalte. Este o poziție parcă născută să fie oraș, fiind o întăritură absolut naturală. În plus, este foarte importantă pentru algerieni fiindcă este ultima capitală regională care a căzut în mâinile invadatorilor francezi – în 1837, la șapte ani după căderea Algerului. Constantine a fost dintotdeauna capitala estului algerian și în perioada otomană, era condusă de un bey (un soi de viceguvernator) care se subordona direct dey-ului din Alger. Uneori, bey-ul de Constantine ajungea și la rangul de dey – monarhia algeriană era o monarhie electivă și nu una ereditară.

Ca multe orașe din Algeria de azi, ctitorii lor au fost cartaginezii. La origine fenicieni care trăiau în Libanul de astăzi, excelenți navigatori, buni negustori și luptători de vază, cartaginezii au împânzit bazinul Mediteranei Centrale și de Vest cu colonii – din Tunisia până în Maroc și la nord de Gibraltar, în Spania de azi. Deși, în general, fondau orașe pe malul mării, ei dominând traficul maritim, în cazul lui Constantine au făcut o excepție, recunoscând excepționalele stânci din zonă ca fiind ușor de apărat. Orașul cartaginez se numea Sewa (Orașul Regal, în limba feniciană). Nu, nu era capitala statului cartaginez, aceasta era la Cartagina, lângă Tunisul de astăzi. Cartaginezii au intrat în conflict cu o altă mare putere în creștere în zonă – Roma, iar războiul romano-cartaginez a definit Europa până în zilele noastre. După o spectaculoasă invazie a Peninsulei Italice, inclusiv cu elefanți de luptă, cartaginezii au fost înfrânți, iar Cartagina, rasă de pe fața pământului – singura capitală a unui stat inamic care a suferit o astfel de soartă în mâinile învingătorilor romani. După căderea Cartaginei, zona Tunisiei de azi a fost transformată în provincie romană sub numele de Africa (de unde și numele de azi al întregului continent), iar restul a fost capturat de regatele berbere ale Numidiei și Mauretaniei. În perioada Numidiei, orașul Constantine a fost rebotezat Cirta și a devenit Capitala Regatului berber al Numidiei. După cucerirea romanâ, Cirta a devenit Colonia Sittlanorum, care a prosperat până la războiul civil dintre Imperatorul Estului, Constantin (cunoscut și sub numele de „cel Mare” – da, e vorba de Sf. Constantin) și Imperatorul Vestului, Maxentius. În timpul războiului, Colonia Sittlanorum a fost distrusă (după vreo 400 de ani de pace și prosperitate), dar ca un semn de bunăvoință, Constantin cel Mare a decis reconstruirea orașului. Recunoscători, localnicii au redenumit localitatea în Constantine și au construit prompt un templu dedicat lui Sol Invictus, Soarele Nebiruit, zeitatea proslăvită de Constantin până când să treacă probabil la creștinism, sub presiunea mamei sale, Elena.

De atunci, Constantine a rămas Constantine (sau diverse variante) chiar dacă a fost sub control roman, vandal, bizantin, arab, otoman, francez sau algerian.

Poate mulți ați fost la Ronda, în Andaluzia spaniolă. Indiscutabil, mai mulți decât ați ajuns la Constantine. Și acolo, orașul este construit peste niște stânci tăiate ascuțit de un râu care formează un canion și peste care se află un pod. Ei bine, aici, râul înconjoară orașul vechi care este legat de exterior și de orașul nou nu de un pod, ci de numeroase poduri. Inutil să spun că în perioadele istorice era un singur pod (ușor de distrus, în caz de invazii), dar acum sunt o grămadă de poduri – unele mai clasice de pe la 1800 sau 1900 și ceva și unul foarte nou.

Am ajuns în Constantine după ce am vizitat superbul oraș roman Timgad. Aici, în zona estică a țării, spre granița cu Tunisia (și undeva, mult mai departe, cea cu turbulenta Libie), poliția este mult mai atentă la puținii turiști străini care ajung în Algeria. În toată zona, autocarul nostru a fost escortat de mașini de poliție – să nu credeți că doar una, a fost o întreagă operațiune logistică de amploare demnă de o cauză mai bună – la fiecare 10 km, când treceam dintr-o unitate administrativă într-alta, se schimba echipajul de poliție – am numărat că de la Timgad la Constantine, distanță de 119 km, am fost escortați de nu mai puțin de 18 mașini de poliție. Nu, nu simultan, ci, cum ziceam, se schimbau extrem de frecvent. În plus, în ziua în care am luat Constantine la pas, am fost escortați de un tip în civil de la „Poliția Civilă”. Am mers cam toată ziua prin Constantine pe jos, iar în timpul acestei vizite, am remarcat cel puțin trei tipi care apăreau „întâmplător” între oameni – uneori chiar cu hainele schimbate. I-am suspectat că sunt de la securitate – nu neapărat că noi am fi strigat „jos!” nu știu cine, ci pentru siguranță. Când am întrebat de ce avem gărzi, mi s-a spus că nu terorismul e o problemă, ci… hoții de buzunare.

Ca să spunem lucrurilor pe lume, în Algeria există o bandă minusculă de militanți islamici care mai atacă din când în când forțele armate și de poliție. Nu sunt cine știe ce atacuri, dar există. Evident, nu au fost atacuri împotriva turiștilor străini, pentru că aceștia sunt ca și inexistenți, și nici asupra companiilor occidentale, că și pe acestea le numeri pe degete. Au mai omorât un soldat, doi, dar de obicei în timpul raziilor – și nu știu dacă era vorba chiar de loiali Daesh sau Al-Qaida, sau pur și simplu traficanți prinși în ofsaid. Dacă ești turist independent (ăia câțiva, de îi numeri pe degete), nu îți trebuie escortă – nici pe șosele, nici în afara lor.

Am stat la hotelul Ibis Constantine, aflat la o aruncătură de băț de piața centrală – numită, ca peste tot, Piața Martirilor. Ibis (3 stele) este practic lipit de Hotel Novotel (4 stele), fiind parte din același grup – Accor. Hotelurile sunt înconjurate de garduri zdravene, iar la porți erau contingente masive de poliție. Inițial am crezut că din cauza minusculului risc terorist, dar apoi m-am lămurit. În Algeria, avea loc Campionatul African de Fotbal pentru fotbaliștii sub 17 ani (cum e UEFA Under 17 la noi, în Europa), iar în Novotel locuia naționala … Marocului. Da, a statului dușman,  stat cu care Algeria nu are relații diplomatice și cu care se află într-un război rece de o duritate feroce, dar nu prea aveau ce să facă – naționala Marocului s-a calificat la turneul final și trebuia să le asigure securitatea. Și o asigurau mai rău ca vreunui președinte al SUA.

A doua zi de dimineață, am luat la pas cartierul vechi arăbesc, numit, ca și în celelalte mari orașe algeriene – Casbah. Și este exact ce mă așteptam și îmi doream – un labirint de străduțe mici, bazar cu tot soiul de magazine grupate pe specialități – da, am trecut și prin zona de bijuterii, și prin zona de haine, chiar și prin zona de cosmetice. Am admirat magazinele de rochii de mireasă (da, moda europeană a pătruns și în Algeria), am fost stropiți cu un soi de parfum (bănuiesc că apă de trandafiri) și apoi am mers să descoperim principalul muzeu al orașului – Muzeul Cirta. În orașul vechi, în Casbah, ar fi trebuit să vizităm și reședința istorică a bey-ului, palat numit Ahmed Bey, în cinstea ultimului bey de Constantine (cel care a rezistat până la moarte francezilor). A fost construit de bey fix bine pentru a fi preluat de francezi – lucrările au început în 1825 și terminate în 1835 – la 5 ani după ce francezii au cucerit Algerul și cu 2 ani înainte de căderea Constantine-ului. Din păcate, nu am putut intra pentru că era … închis. În ciuda încercărilor ghidelor noastre și a câtorva telefoane, cerberul de la intrare nu ne-a dat voie să intrăm. Așa că nu am intrat. Dar probabil că e un palat frumos.

Muzeul Național Cirta nu este unul prea mare. De fapt, niciun muzeu din Algeria nu e gigantic – câteva camere, dar cu niște comori absolut fabuloase – acele mozaicuri romane pe care le-am văzut și în muzeele din Timgad, Djamila sau Cherchell, dar de care nu m-am putut sătura – oh, Jupiter, câtă minuțiozitate, câtă artă, cât efort și păstrate atât de bine în ciuda faptului că au fost create acum 2 000 de ani. Pe lângă mozaicurile romane, eleganta clădire care înconjoară o înflorită curte interioară, acel patio inventat de romani, se află mai multe picturi de dată mai recentă, care reprezintă multe dintre suferințele algerienilor în perioada colonială – morți de foame, dar și imagini cu Constantine de acum 100 – 150 de ani. Sau niște nuduri curajoase pentru o țară musulmană, dar sculptate de dată recentă.

Am purces apoi spre cea mai spectaculoasă clădire din Constantine – Marea Moschee Emir Abdelkader. Cu două minarete ca niște creioane gigantice (au 104 metri), terminată în 1994, clădirea este absolut spectaculoasă – nu s-au făcut prea multe economii, peste tot vezi granit și marmură. Accesul este strict din punctul de vedere al îmbrăcămintei – nicio doamnă sau domnișoară din grup nu a scăpat fără a purta hijab, iar bărbații care erau în pantaloni scurți (care sunt OK să îi poarte pe străzile Algeriei) au primit o jalabia – evident, prilej de amuzamente și de tone de fotografii J. Dar moscheea, deși poate nu este la fel de înzorzonată și artistică precum cele din Casablanca sau Abu Dhabi, de exemplu, este impresionantă și merită văzută cu vârf și îndesat.

A urmat, desigur, turul podurilor. Am văzut trei, dar prima oprire a fost la Monumentul Morților (Monument aux Morts). E un monument interesant care, deși a fost inițial dedicat morților francezi din Primul Război Mondial, la fel ca și la Oran, a fost recuperat de algerieni și transformat într-un monument al martirilor lor. Este un monument construit pe una dintre stâncile cele mai impozante din Constantine – practic, de aici, vezi o bună parte din orașul vechi. Arată că un arc de triumf, de fapt este o replică a Arcului de Triumf al lui Traian de la Timgad, iar deasupra se află statuia greco-romană a Victoriei – o zeiță impozantă cu aripi ca de înger – în Grecia Antică a purtat numele de Nike, varianta sa romană a fost botezată „Victoria”.

Nu am stat prea mult în jurul monumentului (un loc de întâlnire mult gustat de localnici), pentru a explora zona – de unde ai parte de niște panorame absolut încântătoare. Nu sunt singurul care susține asta, ci și prezența numeroșilor algerieni care veneau aici pentru fotografii și un pic de romantism. După ce m-am desprins cu greu de zonă, am coborât pe jos la cel mai spectaculos pod din Constantine – Podul Sidi M’Cid – construit în 1912, a fost, o perioadă destul de lungă, cel mai înalt pod din lume, până în 1929, când a fost detronat de un pod construit în îndepărtatul Colorado, SUA. Este dispus la o înălțime de 175 de metri deasupra canionului și arată într-un mare fel. Surprinzător, este încă folosit de automobile (a fost modernizat în 2000) și are niște porți de intrare care nu știu de ce mi-au adus aminte de … Podul cu Lanțuri de la Budapesta. Nu, nu are statui de lei, dar cumva ideea este aceeași.

De aici, am admirat și celelalte poduri, dar și minaretele orașului vechi, răsărind timid deasupra acoperișurilor. Am aflat că în acest moment sunt nu mai puțin de opt poduri în Constantine, și am mai luat la pas încă două – un pod pietonal numit Mellah-Slimane (și el a fost construit acum vreo 100 de ani – între 1917 și 1925), și a fost dintotdeauna un pod pietonal. La capătul dinspre orașul vechi, se află un lift public cu ajutorul căruia ajungi direct în mijlocul Casbahului, iar lângă lift se află restaurantul Igherssan, de unde bănuiesc că ai parte de o panoramă excelentă. Atenție pentru cei mai fricoși – podul se mișcă atunci când e prea multă lume tropăind pe el. 😊

Iar înainte de apus, am luat la pas și cel de-al treilea pod istoric din Constantine – Sidi Rached – construit tot pe la începutul secolului al XIX-lea și cu o panoramă de zile mari asupra canionului. Sub el, un pod minuscul între două stânci extrem de apropiate ale canionului cu un nume un pic cam satanist – Podul Diavolului, datorită zgomotelor înspăimântătoare generate de o cascadă. Cercetătorii nu s-au pus încă de acord dacă este un pod roman sau otoman, dar probabil că asta contează mai puțin.

Și așa am terminat o zi întreagă. Nu a fost ușoară, dar nici grea. Nu știu câți pași am făcut, că nu am aplicația, dar m-am simțit bine și în putere la căderea serii. Și aș mai fi vrut. Dar urma o nouă zi, o zi din nou extraordinară – în care am descoperit Djemila, probabil cel mai frumos oraș roman al Africii de Nord, și apoi, seara, am ajuns la Alger. Dar despre Alger, în episodul următor.

Am fost în Algeria împreună cu un grup de călători într-un tur organizat împreună cu Explore Travel. În caz de interes, vedeți că Explore Travel mai organizează o tură în Algeria la toamnă. Aici sunt toate amănuntele —-> https://discover.exploretravel.ro/explore-algeria

Imagini Constantine

Obiectiv de risc ZERO – autocarul si nationala Marocului

In deplina siguranta – Ibis Constantine

Constantine, orasul construit pe dealuri

La pas prin bazarul din Casbah – macelaria cu capete de capra

Una din mostenirile franceze care imi plac – franzela crocanta, proaspata

Palatul lui Ahmad Bey, din pacate inchis

Prin Casbah, vechiul cartier algerian din Constantine

Auuuuur !

A venit moda de peste Mediterana

Magazinul de paine este in aer liber

Bread Express 🙂

Curtea exotica a Muzeului din Constantine

Pictura dramatica reprezentand foametea din Algeria

Constantine acum multi ani

Aceste extraordinare mozaicuri romane sunt si in muzeul din Constantine

Nuduri intr-o tara musulmana 🙂 Da, se poate

Marea moschee din Constantine

Monumentala

Imbracat si incaltat corespunzator 🙂

Monumentul Mortilor

Panorama orasului

Poduri peste tot

Timp de aproape 2 decenii a fost cel mai inalt pod din lume

I really do

Constantine, orasul podurilor

Intr-adevar, e mult deasupra haului

Podul pietonal

Micutul pod al Diavolului

Cel mai nou pod din Constantine