Nauru – un avertisment pentru întreagă omenire. Oare ne îndreptăm spre naurizarea întregii planete ?

Nauru

În ultimii ani, s-au intensificat acțiunile care vizează reducerea poluării și restabilirea efectelor naturii. Ca de obicei, au apărut și cei contra – în general, fie indivizi limitați, gen Trump, sau cei cărora nu le pasă că în câteva generații planeta noastră va deveni de nelocuit (partide de dreapta și alți scelerați de la Bolsonaro, care și-au propus distrugerea întregii Delte a Amazonului pentru agricultură și minerit, la lideri chinezi sau ruși). Dar semnele sunt foarte clare – efectul de seră crește, numărul de specii de floră și faună se reduce săptămânal, iar zone întregi, neatinse de om și care mai mențin cât de cât echilibrul planetei, sunt în pragul distrugerii – pentru proiecte imobiliare sau industriale. Nici România nu o duce prea bine – imense suprafețe de pădure au fost rase de pe fața pământului pentru îmbogățirea pe termen de o generație a unor profitori politici și nu numai.

Astăzi o să vă spun o poveste, dar o poveste tristă și adevărată. O poveste care este foarte posibil să se replice la nivel mondial. Nu am fost încă acolo, dar, sincer, mi-aș dori să merg pentru a descoperi o planetă post-apocaliptică. Da, sunt numeroase filme hollywoodiene, care redau o planetă post-apocaliptică, dar multe sunt doar rodul unei creativități, care nu are de-a face cu realitatea. Pământul post-apocaliptic însă există și există de câteva decenii. Este insula Nauru – o insulă-stat, aflată în Oceanul Pacific, undeva la nord-est de Papua Nouă Guinee, fiind unul dintre cele mai mici state de pe planetă (cred că e a treia ca suprafață după Vatican și Monaco), având doar 21 km pătrați.

 

Nauru a fost una dintre acele insule idilice, paradiziace, pierdute prin Oceanul Pacific. Locuită de mai bine de 3000 de ani de triburi de polinezieni, Nauru a fost „descoperită” abia în 1798 de un navigator englez, care a denumit-o „Island Pleasant” – era o insula plăcută, cu o vegetație luxuriantă, unde oamenii trăiau în armonie cu natura, mâncând ceea ce ea îi oferea – nu prea făceau agricultură, ci se ocupau de creșterea peștilor – aveau o dietă pe baza de ce le oferea marea. Primii europeni care au ajuns în Nauru erau, în general, contrabandiști și răzvrătiți. Aceștia au adus arme de foc, iar atunci când în insulă au avut loc lupte între diversele triburi, existenţa armelor de foc a dus la decimarea populației – într-un război intertribal din secolul al XIX-lea au murit cam o treime din locuitori.

 

În acest război au intervenit germanii, cu acceptul Marii Britanii. Întreaga zonă era cumva controlată de britanici, dar, după ce Germania a reușit să-și termine procesul de unificare în 1871, s-au gândit că n-ar fi rău să aibă și ea colonii. Ghinion, cam toată Planeta fusese deja împărțită între diverse puteri coloniale (în special Anglia, Franța, Portugalia, dar şi nou-veniți, gen SUA), așa că nemții au încercat să pună și ei mâna pe ce se putea – Namibia, cam pustie, Papua Noua Guinee sau insule insignifiante, gen Palau sau Nauru. Așa că Nauru a devenit parte din Imperiul German. Nemții nu au făcut prea mulți purici aici (au condus insula timp de trei decenii, fiind alungați de australieni la începutul Primului Război Mondial), dar au descoperit ceea ce avea să fie norocul, dar și nenorocirea Nauru – FOSFAȚII.

După Primul Război Mondial, Nauru a devenit protectorat australian (în copartaj cu Noua Zeelandă și Marea Britanie) și a fost afectată de cel de-al Doilea Război Mondial – în tentativa Japoniei de a ocupa Australia, Nauru a căzut în mâinile japonezilor, care au și construit un aeroport acolo (aeroportul actual al insulei-stat).

După al Doilea Război Mondial, australienii au continuat să exploateze fosfatul din Nauru. Vechea Insula Plăcută a devenit o mină imensă – pădurile au fost distruse, apa, infestată, iar fermele de peşte, închise. La un moment dat, australienii le-au oferit locuitorilor de-acolo posibilitatea să se mute pe o altă insulă, dar aceștia au cerut independenţa și ca acea insulă – Curtis Island, aflată la doar câțiva kilometri de coasta Australiei, să devină parte a statului Nauru, dar Australia nu a dorit s-o cedeze. Oferta era ca toți naurezii să plece de pe insula lor pe Curtis şi să devină cetățeni ai Australiei.

Nauru și-a declarat independenţa în anii ‘60 și au naționalizat compania minieră, care exploata fosfatul. În doar un an, Nauru a devenit cea mai bogată țară de pe Pământ – datorită populației minuscule (acum sunt 11.000 de locuitori, atunci, probabil, să fi fost vreo 9.000) şi țara cu cel mai mare PIB / cap de locuitor. Mineritul a continuat încă și mai hotărât – se estimează că 90% din suprafața țării a fost afectată de minerit – toți pomii au fost tăiați, toate speciile de păsări (unele endemice) au fost ucise, iar naurezii au început o viață de huzur – au fondat o companie aeriană, și-au construit vile, au construit până și o autostradă (în condițiile în care lungimea insulei este de vreo 10 km) pe care, probabil, să alerge cu mașinile de lux.

În anii ’70 ai secolului trecut, era în plină competiție cu Arabia Saudită pentru titlul de cea mai bogată țară din lume. Totul era minunat… în fiecare weekend, naurezii urcau în avion și lăsau magazinele de lux din Sydney, Singapore și Hong Kong fără marfă. Atunci când Air Nauru era văzut pe vreun aeroport, toate magazinele de lux erau în sărbătoare. Șeful poliției și-a cumpărat un Lamborghini şi, când maşina a ajuns în fine pe insulă, a descoperit că e prea gras să încapă într-o mașină sport. Oamenii se duceau la magazin să cumpere niște ciocolată și nu se mai chinuiau să ia restul la o bancnotă de 50 dolari. Era complicat să aibă prea multe bancnote în buzunar.

 

Dar veselia n-a durat mult. Fosfatul s-a terminat. Finished. Mă rog, nu 100%, dar orișicât. În plus, prețul mondial a scăzut. Așa că Nauru a trebuit să-și vândă iahturile, avioanele, Ferrari-urile și investițiile (proaste) făcute în străinătate. Oamenii au început să se gândească la emigrare. 90% din populație a devenit șomeră, miniștrii și parlamentarii au acceptat joburile cu un salariu de 1 dolar pe lună, școlile s-au închis. Mai putea să redevină Nauru cel devastat o Island Pleasant? NU. Atât că erau niște costuri imense (mă rog, Nauru a dat Australia în judecată că le-a devastat insula și Australia a zis că o s-o refacă), dar și locuitorii parcă nu doreau să revină în colibe şi să se ocupe cu pescuitul și cu căderea nucilor de cocos din copac.

Așa că, fiind membri ONU, au zis să-și folosească acest avantaj. Au recurs la ultima soluție – au recunoscut Taiwanul. Așa că Taiwanul le-a trimis un avion (ca să existe totuși zboruri de pe insulă), le plătește kerosenul și, o dată sau de două ori pe lună, le trimite un vas plin cu mâncare și alte bunuri. Dar nu era destul. Nauru a început să-și vândă pașapoartele oricui își dorea un pașaport fals, iar sute de bănci specializate în spălare de bani au primit licență de operare în Nauru – miliardarii ruși au început să îndrăgească această insulă pe care, probabil, nu au pășit vreodată. Dar banii nu erau destui. Nauru a mai dat un tun – a primit o groază de bani de la Federația Rusă pentru a recunoaște Abhazia și Osetia de Sud – state-fantomă, de genul Transnistriei, părți legitime ale Georgiei. Dar și așa, nu era destul pentru ca populația să trăiască.

Așa că Nauru a acceptat să devină colonie-închisoare pentru refugiații pe care nu vrea să-i accepte Australia. Iar pentru asta (în ciuda protestelor internaționale), Australia finanțează ca Nauru să existe. Sau, mai precis, să supraviețuiască.

 

Cum se trăiește acolo? Cred că foarte greu. Ceea ce știu este că Nauru este paradisul gândit de industria alimentară mondială – pentru că și-au distrus pământul, nu mai există agricultură în Nauru (or mai fi câteva găini, care să mai facă niște ouă). Totul vine procesat și ambalat din Australia și Taiwan. În consecință, mâncarea cea mai populară din Nauru este pui prăjit, hamburger cu cola – aduse de peste mări și țări. Rezultatul? 96% din populația țării se încadrează în categoria obezi, iar 45% din populație este bolnavă de diabet. Alcoolismul este cronic și se estimează că 98% dintre locuitori fumează.

Iar schimbarea climei globale accentuează mizeria. Vântul și furtunile devastează interiorul, iar plajele sunt erodate și mâncate de nivelul oceanului în creștere.

 

Nauru nu este prea vizitat – este singurul stat din Pacific care cere vize pe scară largă. Legăturile aeriene sunt neclare. Există nu mai mult de 200 de turiști pe an (probabil, este cel mai puțin vizitat stat de pe Planetă). Dar ar trebui vizitat de cât mai mulți, mai ales politicieni la putere. Pentru a vedea prototipul Terrei de peste câteva generații. Și care ar putea eventual să acționeze.

 

Categorii:
Nauru

Comentarii

  • Stiam ca Nauru a facut investitii foarte mari in Australia in anii70-80.

    Branzea Constantin 30 noiembrie 2019 21:17 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii