Libia. O tara care putea fi mai bogata decat Dubaiul, dar a ales suveranitatea, independenta si saracia

Dinar Libia – Gaddhafi

Ma uit acum pe internet la stirile care curg din Libia si nu-mi vine sa cred ca acum o luna si un pic ma zbantuiam zambitor si fara griji prin Tripoli. Ceea ce sper este ca luptele sa se termine in curand cu victoria decisiva a unei parti, oricarea ar fi aceasta si ca lucrurile se vor linisti. Imi dau seama ca nu luptele din Tripoli sunt in atentia voastra in aceste zile cand Romania (ca si Libia in anii 2010) se indreapta cu hotarare spre auto-distrugere, dar in rezumat situatia e cam urmatoarea. In acest moment, Libia este impartita in 2, hai 3 tari aproape independente. In vest, regiunea este controlata de guvernul de la Tripoli al primului-ministru Dbeibeh, un tip cunoscut pentru furturi masive de la compania de stat care se ocupa de constructia de apartamente de pe vremea lui Gaddhafi, iar in est, guvernul de la Benghazi este controlat de generalul Haftar, fost asset al CIA, actualmente, asset al Rusiei si warlord cu o reputatie mai mult decat dubioasa. Zona sudica, desertica este controlata de militiile tuarege care dupa secole si milenii se bucura in sfarsit de o cvasi-independenta. Aceasta este situatia pe scurt, dar pe lung, in Libia, exista numeroase militii care in urma acordurilor din 2020-2021 care au dus la incetarea razboiului civil din 2011 – 2020 i-au jurat credinta fie lui Haftar, fie lui Dbeibeh. Ei bine, si credinta asta are o limita, asa ca acum cateva zile, Brigada 444 inca credincioasa guvernului lui Dbeibeh l-au prins si l-au ucis pe liderul militiilor SSA (Support & Stability Apparatus), iar luptele intre cele doua militii rivale au izbucnit instantaneu in capitala libiana.

Dar sa revenim. De ce m-am dus in Libia ? Nu neaparat pentru ca era pe harta, cum am mai zis de multe ori, nu tin neaparat sa vad toate tarile din lume, dar pentru ca voiam sa vad o tara care reprezinta poate cel mai mare esec de nation building din ultimul secol din lume. O tara care putea sa faca din Dubai un emirat relativ pauper, dar care a ajuns o tara sfasiata de lupte intre militii, prin ale carei granite trec milioane de refugiati ai foamei din Africa sub-sahariana si unde salariile de 200 dolari sunt considerate generoase. Si pe langa a vedea cum arata esecul suveranismului la el acasa, voiam sa descopar si unele dintre cele mai spectaculoase si bine pastrate orase romane din lume, dar si un oras saharian absolut fabulos – Ghadames !

Dar sa povestesc un pic de Libia si cum a ajuns in halul asta. Istoria incepe cu perioada pre-romana cand fenicienii se aseaza in zona Tripolitaniei de azi (controlata in zilele noastre de guvernul de la Tripoli) si grecii in zona Cirenaica (controlata de guvernul de la Benghazi). Aceste orase-state au fost toate preluate de romani si au beneficiat extrem de mult de avantajele Pax Romana – orasele au crescut mari si prospere, beneficiind de comertul trans-saharian, nivelul de cultura si civilizatie a ajuns la un maximum de dezvoltare in omenirea de atunci si toata lumea o ducea foarte bine. Unul din aceste orase romane – Laptis Magna l-a dat Imperiului pe unul dintre cei mai eficienti imparati ai Romei – Septimius Severus. Evident, acesta nu si-a uitat orasul de origine, facand din Laptis Magna unul dintre cele mai spectaculoase orase ale Imperiului.

Dar ca orice Imperiu, si cel Roman a decazut si s-a prabusit. Splendidele orase romane ale Libiei de azi au fost jefuite, partial distruse si abandonate (cu exceptia Tripoli), iar administratia romana a fost inlocuita de Regatul Vandalilor care erau cam … vandali. Vandalii au fost nimiciti din nou de romani, de data asta de Imperiul Roman de Est cunoscut si sub numele de Imperiul Bizantin (apropos, numele acesta a fost inventat la 2 secole dupa disparitia lui, in tot timpul existentei sale, numele oficial al statului era Romania), dar a fost ultima perioada de relative prosperitate. Coasta libiana nu a stat prea mult in mainile romanilor pentru ca in 647, armatele arabilor au ajuns pana in Tripolitania. Era sfarsitul perioadei crestine a Libiei si incepea epoca Islamica.

Perioada islamica nu a fost la fel de stralucitoare precum perioada romana. Libia s-a aflat in permanenta intr-o obscuritate, datorata pozitiei de regiune de granita –  fie ca a fost condusa de Bagdad, fie ca a fost condusa de Cairo, fie ca a fost condusa de Istanbul, nici o dinastie nu s-a interesat prea mult de actuala Libie. Obtinand totusi o mare autonomie, regiunea a fost controlata de diverse dinastii locale, de triburi, iar viata culturala in orasele de pe coasta nu a fost cine stie ce. Libia nu a fost un centru intelectual al lumii islamului de genul Bagdadului, Damascului, Istanbulului, Heratului sau Samarkandului. Incepand cu 1556, Libia de azi a devenit provincie a Imperiului Otoman, dar din nou, fiind o provincie de granita, nu avea parte de prea multa atentie. Economia coastei libiene era intretinuta in special de piraterie – comert cu sclavi europeni si jaful vaselor comerciale crestine.

In 1911 – 1912, insa, status quo-ul de provincie autonoma a Imperiului Otoman a fost deranjat de razboiul italo-otoman. Datorita faptului ca Italia nu fusese un stat unificat in perioada marilor cuceriri si a colonizarilor, a pierdut cursa coloniilor si s-au multumit cu ce mai ramasese, evident, niste zone cu un potential economic limitat. In consecinta, fiind si peste mare de “cizma”, Italia s-a gandit ca n-ar fi rau sa ocupe Libia sa aibe si ei colonia lor chiar daca regiunea nord-africana era saraca si cam ramasa in urma. Dar asta nu conta, italia avea nevoie de glorie demna de stramosi. Iar cucerirea Libiei parea o afacere la indemana. Nu a fost.

Daca intr-un final, Italia a invins Imperiul Otoman, nu a reusit sa-i invinga pe libieni. Obisnuiti cu libertatea, libienii au pus mainile pe arme si i-au bagat pe italieni in corzi – acestia nu puteau sa faca prea multi pasi in afara fortificatiilor marilor orase daca tineau la viata lor. Italienii au pus insa Libia pe hold destul de repede pentru ca incepuse primul razboi mondial si trupele lor trebuiau sa faca fata atacului austro-ungarilor din nord-est. Asa ca libienii au scapat un pic. Dar a venit Mussolini la putere care a promis ca va face Italia Mare Din Nou. Trump s-a inspirat clar din Mussolini. Rezultatul final stim ca Italia s-a prabusit, s-a facut praf si a pierdut nu doar coloniile, ci si teritorii italiene cum ar fi Istria de exemplu, dar asta e o alta poveste. Mussolini a vrut sa-si arate muschii in Libia si a trimis zeci de mii de soldati si colonisti. Aproape jumatate din populatia berbera a fost macelarita si o buna parte din Libia a fost cucerita. Colonistii italieni din zonele sarace ale Italiei au primit cele mai bune pamanturi din Libia, alungand localnicii. Inutil sa spun ca localnicii nu au apreciat aceasta miscare de “civilizare”.

In al doilea razboi mondial, Libia a fost teren de lupta intre trupele germano-italiene conduse de Feldmaresalul Erwin Rommel si armata anglo-americana. Scopul lui Rommel era extrem de curajos – sa ocupe Egiptul, sa blocheze canalul de Suez pe unde veneau numeroase resurse din Asia si apoi sa continue spre est pentru a ocupa campurile petroliere din Irak si Iran. Daca Egiptul ar fi picat, in mod normal, restul ar fi fost usor – atat arabii, cat si persanii puternic asupriti de britanici l-ar fi intampinat cu bratele deschise. Dar istoria s-a scris altfel, iar anglo-americanii au ocupat Libia, alungandu-I pe italieni. Din 1943, dupa caderea nordului Africii in mainile aliatilor, Libia a fost impartita intr-o zona de control britanica si franceza si apoi a devenit protectorat ONU.

Dupa razboi, in cadrul rearanjamentelor globale, Libia s-a aflat in mijlocul unei controverse. Populatia locala condusa de Idris Sennousi dorea independenta, aliatii parca si-ar fi dorit un control direct, ajungandu-se chiar si la strania idee ca puterea invinsa Italia sa pastreze ceva suveranitate pe acolo. Rusii si-au bagat evident coada, sugerand ca Tripolitania sa devina sovietica, Cyrenaica britanica si Fezzan (zona sudica desertica) sa intre sub control francez. Pana la urma, Natiunile Unite au proclamat Libia ca un regat federal independent sub Regele Idris I.

Indepedenta a fost sarbatorita cu artificii, dar dupa ce ultimul ayran de bucurie a fost baut, Libia s-a izbit de o realitate trista. Era o tara ravasita de razboi, cu o populatie mica si aceea injumatatita de genocidul italian si cu elita coloniala facandu-si rapid bagajele. Cifrele seci din 1951 indicau faptul ca Libia avea cel mai scazut PIB pe cap de locuitor din Africa. Libia nu avea nici o facultate, in toata tara erau doar 16 insi cu studii superioare in strainatate si nu existau decat 3 avocati mari si lati. Nu exista nici un inginer, farmacist sau doctor. Dintr-un milion de libieni, doar vreo 200.000 puteau sa semneze. 10% din populatia era formata din orbi, iar 85% se culcau noaptea flamanzi. Va rezista Libia ? Inshallah !

Prima miscare – in plin razboi rece, Libia se aliaza cu Lumea Libera. Baze militare americane si britanice sunt deschise pe teritoriul Libiei, pompand niste fonduri atat de necesare. Dar nu e destul, Libia nu e Djibouti sa traiasca exclusiv din baze militare straine. Jackpotul este lovit in 1959 cand compania italiana Esso a dat de petrol. In urmatoarele luni, alte cateva companii petroliere dau de rezerve imense de petrol. In doar 10 ani pana in 1969, Libia se transforma din tara cu cel mai mic PIB pe cap de locuitor din Africa in tara cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor de pe continent. O bogatie nebanuita se revarsa in Libia, o prosperitate necunoscuta de pe vremea lui Septimiu Sever.

Problema este insa gestiunea bogatiei. Regimul guvernat de batranul rege Idriss este cirozat de o coruptie incredibila. Mareea de dolari care inunda Libia nu ajunge decat la vreo 5-10% din populatie. Aproape 80% din libieni nu simt nici o schimbare. Raman la fel de saraci, flamanzi si analfabeti. Evident, apare o miscare de stanga comunizanta. Dar destul de fragmentata. Printre cei care viseaza la o egalitate sociala, dar si la unirea arabilor se afla si un oarecare Muammar al-Gadhafi, fiul unui taran arab sarac. El va povesti cu cat eroism a luptat tatal sau impotriva italienilor, dar, in realitate, probabil a fost unul dintre cei care s-au supus si au indurat.

Gaddhafi a mers la scoala datorita sacrificiilor materiale ale parintilor sai, ambii analfabeti, iar prin intermediul profesorilor egipteni (erau adusi multi din Egipt pentru ca vorbeau araba, iar Libia nu avea profesori), a aflat despre presedintele Gamal Nasser care promova pan-arabismul care i-a devenit un idol. Dupa ce a pus la cale diferite actiuni de rasturnare a regimului monahic, Gaddhafi si prietenii sai au ajuns la solutia corecta – pentru a prelua puterea, trebuiau sa intre in armata si odata infipti acolo, vor avea puterea. Zis si facut. In 1963, Gaddhafi si prietenii lui s-au inscris la Academia Militara. A terminat-o in 1965 si dupa o perioada de pregatire in Anglia s-a intors ca ofiter cu acte in regula. In 1969, in timp ce regele Idriss era in vacanta in Grecia si Turcia, tanarul Gaddhafi a carui varsta nu a fost cunoscuta niciodata, dar se credea ca avea 27 ani a dat o lovitura de stat si a preluat puterea. Tanarul beduin devenea cel mai tanar sef de stat din acel moment.

Gaddhafi ar fi putut pune bazele celei mai bogate tari de pe Planeta. Avea o tara cu rezerve imense de petrol, populatia locala era foarte mica (in jur de 2 milioane in 1969), iar pietele bogate si avide de petrol erau la o aruncatura de bat de Libia. Tot cam atunci, isi obtineau independenta Emiratele Arabe Unite, Qatar, iar Kuwaitul isi obtinuse independenta cu 8 ani inainte. Unde sunt aceste state din punct de vedere ale prosperitatii populatiei locale si unde e Libia ? Un avantaj in plus fata de tarile din Golful Persic, Libia e la doi pasi de Europa, pe cand petrolul din Golf e destul de departe.

Dar Gaddhafi nu a dorit sa stea in banca lui si sa-si dezvolte tara. A dorit sa devina un erou mondial, un Superman care sa schimbe lumea. Si cum el era socialist, decizia lui a fost sa faca din Libia o struto-camila, un stat Islamic-comunist care sa finanteze Revolutia Comunista Mondiala. Un soi de Trotski sau Che Guevara al deserturilor. A nationalizat tot ce putea nationaliza si s-a decis sa preia stafeta idolului sau Nasser ca lider al pan-arabismului. S-a intalnit o singura data cu Nasser in calitate de presedinte, iar dezamagirea a fost reciproca – Nasser l-a considerat cam sarit de pe fix, iar Gaddhafi l-a gasit obosit, expirat si moral invins de Razboiul din 1967. Doar cateva luni mai tarziu, Nasser a incetat din viata, asa ca Gaddhafi s-a hotarat sa devina noul Nasser al lumii arabe. Nu l-a urmat nimeni pentru ca omul chiar parea sarit de pe fix si in plus, moda pan-arabismului cam apusese.

Refuzat de fratii arabi, Gaddhafi s-a concentrate pe Revolutia Mondiala. Da, un limbric dintr-o tara de 2 milioane de suflete. Da, a investit in alfabetizare, educatia, asistenta sanitara, si-a scos conationalii din foame, dar miliarde de dolari i-a directionat spre diverse miscari subversive din toata lumea – de la Armata Revolutionara Irlandeza la neofascistii italieni, de la miscarea de independenta a Aceh-ului din Indonezia la brigazile anti-comuniste din Argentina. Banii libienilor au ajuns la African National Congress (al lui Nelson Mandela), la Brigazile Rosii italiene, la Frontul Polisario din Sahara Occidentala, la miscarea de independenta basca, la sandinistii din Nicaragua, la comunistii din Filipine si … Vanuatu ! Inutil sa spun ca toti banii lui s-au dus pe apa Sambetei. Nici el nu s-a lasat mai prejos, una din tarile tepuite fiind, ati ghicit, Romania… Ceausescu l-a finantat cu servicii si produse in valoare de peste 3 miliarde de dolari pe care Gaddhafi nu i-a platit niciodata. Era ajutorul internationalist al lui Ceausescu pentru fratele Gaddhafi. Ca idee, datorita externa a Romaniei din 1981 pentru care zeci de milioane de romani au stat in frig, ignoranta si foamete timp de un deceniu a fost de doar 11 miliade dolari.

Pe langa miliardele cheltuite pe tot soiul de miscari exotice, Gaddhafi a introdus un sistem etatist comunist al economiei. Care dupa cum bine stim nu a functionat nicaieri in lume, ducand peste tot la saracie lucie. In plus, evident ca finantarea a tot soiul de miscari mai mult sau mai putin teroriste si amestecul in razboaie din tari diverse cum ar fi Uganda, Africa Centrala, Ciad sau Argentina nu si-a adus prea multi fani printre liderii lumii. Nu a fost nici o surpriza ca in 1979, a fost introdus un embargo strict impotriva Libiei, asa ca petrolul sau nu si-a gasit loc decat in mai putine piete decat ar fi putut si la preturi de dumping.

In acelasi timp, statele de la Golful Persic care si-au vazut de treaba, de dezvoltare, de educatie, de asistenta sanitara si de imbogatirea popoarelor lor prin colaborarea comerciala cu Lumea Libera au prosperat. Libia se adancea in conflicte din ce in ce mai sangeroase care a dus la bombardarea Libiei de catre americani in 1986 in urma unui atentat libian dintr-un club de noapte din Berlinul Liber unde se aflau numerosi soldati americani.

De aceea spun ca Libia ar fi putut fi cea mai bogata tara din lume, cu fiecare libian putred de bogat daca aveau parte de un lider mai putin suveranist si al carui obiectiv ar fi fost nu comunizarea Mapamondului, ci prosperitatea poporului sau. In 2012, Gaddhafi a sfarsit-o la fel ca si marele sau prieten si tovaras de idei – Nicolae Ceausescu. Sub gloantele Revolutiei.

Problema este ca un regim de gen Gaddhafi, dar si implicarea haotica a puterilor occidentale au dus la formarea a numeroase militii locala in Libia. Mai intai, militii inarmate cu loialitate tribala (inca mai exista triburi si clanuri in Libia), apoi loiale unor warlords mai mult sau mai putin charismatici. Aceste militii au dus un razboi sangeros impotriva armatei lui Gaddhafi, dar dupa moartea acestuia, s-au luat la bataie intre ele. A urmat un lung razboi civil intre 2012 si 2020 cu mii de morti si devastarea unei economii si asa suferinde. A urmat un armistitiu fragil, impartirea de facto a tarii in 2 zone – fostele Tripolitania si Cireneica si arondarea de voie, de nevoie a diverselor militii la cele doua guverne. Dar dupa cum vedem prea bine, uneori mai au loc explozii de violente intre militii “aliate” cum s-a intamplat zilele acestea in Libia.

In aceste conditii, totusi de ce m-am dus in Libia. Simplu… in copilarie, exista aceasta fascinatie cu Libia. Mii de romani erau trimisi ca salahori in a construi apartamentele libienilor, iar povestile cu bogatia nebanuita a libienilor era legendara. Logic, pe atunci, pana si Bangladesh-ul sau Volta Superioara erau fascinant de bogate fata de Romania. Si, da, am gasit urmele constructorilor romani, multe din blocurile vechi din Tripoli arata ca cele din Berceni sau Drumul Taberei.

In al doilea rand, am dorit sa descopar aceste extraordinare orase romane. In perioada ocupatiei italiene, pentru a-si justifica narativul de ce Italia trebuie sa ocupe Libia, Mussolini a investit enorm in scoaterea la suprafata si restaurarea vechilor orase romane. “Iaca, noi am fost aici inaintea tuturor”.

In al treilea rand, vazusem un reportaj cred ca pe Youtube despre un oras cu o arhitectura fascinanta dintr-o oaza sahariana numit Ghadames. Si, intr-adevar, este absolut incredibil sistemul urban folosit timp de secole intr-un climat neprielnic, un sistem de racorire urbana, dar si de irigatii

In al patrulea rand, sa vad urmele unui regim suveranist-independent care a facut dintr-o tara cu un potential enorm o tara saraca, ravasita si fara sperante. Vorba aceea din fotbal “nascut talent si mort speranta”. Indiscutabil, potentialul inca exista, dar fara indoiala, in mod normal s-ar putea exploata doar dupa trecerea a vreo 2-3 generatii. Si atunci, petrolul isi va pierde din importanta. Iar Libia isi va rata sansa pentru inca un mileniu. Si asta datorita unui om. Unui salvator. Unui suveranist. Allah iti da, dar nu iti baga si in traista.

Imagini Libia

La pas prin orasul vechi din Tripoli

Unele cladiri sunt aproape de prabusire

Stragul Libiei de dupa caderea lui Gaddhafi

Piata Martirilor, principala piata din Tripoli. De la balcon, au vorbit Mussolini si Gaddhafi

Sabratha, unul din principalele orase romane din Libia

Intrarea in teatru

Arcul de Triumf dedicat imparatului Septimiu Sever, nascut in Leptis Magna

Teatrul din Leptis Magna (complet reconstruit de italieni in anii 30)

Amfiteatrul roman din Leptis Magna

Agora

Ghadames, incredibilul oras al deserturilor

Strazile orasului sunt in umbra si „ferestrele” creaza racoare si aduc lumina

La pas prin Ghadames

In interiorul unei case traditionale

De aici pornea apa pentru irigatii