O speranta pentru oamenii din Iran… cei mai ospitalieri din lume

In ultimele zile, presa, dar si social media a fost inundata cu stiri, imagini si filme din Iran. Evident, subit, fostii experti in boli epidemice, rate de schimb, istoria Daciei, lingvistica avansata si strategii militare au devenit persanofoni fara egal, judecand ce se intampla acum in Iran. Asta s-a intamplat si la nivel international. Hodoronc, tronc, Trump a descoperit ca este un fan al democratiei (care democratie?), iar Nettanyahu care a facut ca Auschwitz-ul sa arate ca un resort all-inclusive e drept de vreo 2 stele fata de viata din Gaza, a descoperit ca este cel mai mare iubitor al poporului iranian. Caruia daca ar putea, i-ar trimite cateva rachete nucleare. Nici eu nu sunt in expert in Iran, dar pentru ca imi sune extrem de dragi oamenii de acolo pe care ii consider de departe cei mai primitori si draguti din toate cele 152 tari pe care le-am batut, m-am gandit sa astern cateva ganduri. Si poate o alta perspectiva.

Iranul este o tara cu o istorie fabuloasa, batuta cumplit de soarta in ultimele secole. Sincer, nici nu stiu de ce sunt asa de primitori si iubitori de straini tinand cont ca doar in ultimii 100 ani au fost f… din toate partile de marile puteri. In primul rand, trebuie sa spun ca limba persana este limba majoritara in 3 tari din lume – Iran, Afghanistan si Tajikistan. Iranienii, afghanii si tajicii vorbesc persana. Nu un dialect al persanei (exista si asa ceva, mentionand doar pashtuna si baluca dintre cele mai vorbite), ci persana, persana. Tajica si dari (limba oficiala a Afghanistanului) sunt la fel de diferite de persana precum romana si moldoveneasca, ori franceza si valona sau olandeza si flamanda. Tajicii au fost ocupati de rusi care le-a inventat o noua identiate, iar regii afghani s-au gandit ca locuitorii vor deveni mai patrioti daca le-ar spune ca vorbesc dari si nu persana. Dar si azi, pe strazile din Kabul, Mazar i-Sharif sau Herat ma intrebau (in engleza) daca vorbesc limba lor, persana. Pe de alta parte, in Iranul propriu-zis exista si alte popoare – unele importante. Sunt mai multi azeri turcofoni in Iran decat in Azerbaijan, de-a lungul granitei cu Irakul si la Golful Persic, traiesc arabi, iar in nord, gasesti turkmeni. Evident, si baluci in sud-est, pe granita cu Pakistanul.

Dar sa revin la Iran. In secolul XIX, englezii le-au luat Heratul si l-au dat Afghanistanului pe care sperau sa-l controleze, rusii au ocupat intregul Caucaz (Georgia, Azerbaijanul si Armenia de azi erau la inceputul secolului XIX teritorii persane) si o buna parte din Turkmenistanul de azi, iar englezii au mai ocupat si o parte din Balucistan (azi, respectivele teritorii tin de Pakistan).

In timpul primului razboi mondial, Iranul a fost ocupat de rusi si englezi si doar revolutia lui Lenin si faptul ca marile puteri nu ii prea iubeau pe bolsevici, au facut ca Iranul sa nu piarda tot nordul tarii in favoarea rusilor. Dar, au cazut din lac in put – Iranul urma sa fie controlat economic de englezi care urmau sa exploateze petrolul iranian fara sa dea o letcaie.

In al doilea razboi mondial, desi oficial, Iranul a fost un stat neutru, a fost ocupat din nou de rusi si de englezi. Rusii in nord si englezii in centru si sud. Motivul – sa poata controla liniile de aprovizionare spre URSS si sa exploateze petrolul care se extragea in sud. In plus, primul sah din dinastia Pahlavi a fost descaunat si expediat in Africa de Sud pentru ca avea simpatii pro-germane (logic, la cum se comportau englezii). L-au acceptat insa pe fiu-su, pe Mohamed Reza Pahlavi, al doilea sah (si ultimul al dinastiei Pahlavi). Ca o paranteza, e putin cunoscut ca nemtii au creat un post de radio in limba farsi in care il descriau pe Hitler ca pe al doisprezecele imam shiit, mult asteptatul Mahdi care a venit pe pamant pentru a-i distruge pe detestatii evrei si comunisti.

Al doilea razboi mondial s-a terminat, cum, necum, sovieticii au fost convinsi sa-si ia talpasita. Inaintea lor au plecat insa si trupele britanice si americane. Dar, interesele au ramas, iar petrolul iranian a continuat sa fie petrol britanic. Desi pe teritoriul Iranului nu s-a tras nici macar un foc de arma in al doilea razboi mondial, economia a fost devastata. Toate resursele au fost puse la dispozitia aliatilor pe preturi de nimic (care nici alea nu au fost platite vreodata), iar valurile de refugiati europeni in conditiile unor recolte foarte proaste a dus la mii de morti de foame dintre iranieni. Da, in conditii de „pace”.

Dupa al doilea razboi mondial, s-a pus problema ca Marea Britanie exploata petrolul si nu platea mai nimic unei tari extrem de sarace. Ma rog, sahul si camarila lui primeau ceva cat sa-i tina fericiti si sa aibe o viata opulenta, dar milioane de iranieni mureau literalmente de foame in cel mai mare producator de petrol al lumii.

In 1952, Mohamed Mossadegh, liderul Frontului National a fost ales in niste alegeri pe care englezii s-au chinuit cu greu sa le fure pentru ca Mossadegh sa nu preia puterea. In doar un an, Mossadegh a initiat o serie intreaga de reforme democratice, inclusiv introducerea unui sistem de asistenta sociala, ajutor de somaj, ajutor de boala si de taxare a marilor proprietari de terenuri care, ati ghicit, erau marii suporteri ai sahului. Mossadegh, un om de stanga, educat in Europa (este primul iranian care si-a dat doctoratul in Europa, mai precis in drept la Universitatea din Neuchatel, Elvetia) era insa un mare fan al democratiei de tip occidental si daca ar fi reusit sa ramana la putere, astazi am fi avut un cu totul alt Iran si un cu totul alt Orient Apropiat. Dar pentru a scoate milioane de iranieni din foamete, Mossadegh a decis nationalizarea Anglo-Persian Oil Company (British Petroleum de astazi) care exploata principala resursa a tarii pe nimic.

Englezii fiind depasiti, au recurs la sprijinul americanilor care au reusit o lovitura de stat care l-a pus pe sah la comanda, iar pe Mossadegh in arest la domiciliu. In fata protestelor a milioane de oameni, sahul care deja fusese compromis de participarea la lovitura de stat (daca credeti ca sahul Mohamed Reza Pahlavi a fost iubit, va inselati profund), anglo-americanii au trebuit si ei sa cedeze ceva. In 1954, la un an dupa ce idealurile democratice ale Iranului au fost ingropate de anglo-americani, s-a ajuns totusi la un compromis – Iranul primea 50% din compania care exploata petrolul iranian, iar 50% era impartit intre americani, englezi si francezi. In plus, managementul era strain. Acordul expira in 1979 si ar fi trebuit prelungit, dar… guess what. Sahul a anuntat in 1973 ca nu il va mai prelungi, iar teoria conspiratiei spune ca el a fost alungat de petrolistii anglo-americani. Care evident ca au pierdut chiar totul dupa venirea lui Khomeini la putere.

Dar sa revenim. Obtinand hai sa zicem aproape jumatate din veniturile petrolifere ale tarii, sahul s-a pus pe reforme si a incercat sa ridice nivelul de trai (asa numita Revolutie Alba). Lucru pe care nu prea i-a reusit din diverse motive, unul dintre ele fiind coruptia camarilei regale, dar si opozitia proprietarilor de mosii si a clerului musulman. Daca cercurile apropiate sahului traiau o viata invidiata de miliardarii americani si europeni, milioane de iranieni continuau sa faca foamea. Iar cand faci foamea si esti sarac lipit, cui te adresezi ? Ei bine, religiei – atotputernica religie shiita care s-a erijat in a fi principalul aparator a celor multi si saraci. Lucru care o facuse dintotdeauna cam orice religie. Cu mai mult sau mai putin succes.

Sahul care s-a dorit sa fie reformator (si da, a facut numeroase reforme sociale, nu poti sa negi asta) a trait insa intr-un univers paralel. El oferea bogatii celor care ii spuneau ce voia el sa auda. A persecutat, inchis si ucis pe orice lider cat de mic al opozitiei, nu conta ce orientare avea – liberal, socialist, comunist, nationalist, dar nu s-a atins de ayatolahi. Ii considera o adunatura de popi inofensivi – cum dracu’ sa ajunga popa la putere? Ei bine, popa Khomeini i-a luat tronul pentru ca atunci cand Iranul a explodat si zeci de milioane au iesit in strada, nu exista decat un singur lider al opozitiei cunoscut – ayatollahul Khomeini. Si nu exista nici o retea organizata de opozitie decat cea a conducerii religioase. Si asa Revolutia anti-Sah pentru mancare, libertate si o viata demna a fost deturnata intr-o Revolutie Islamica. Asta s-a intamplat in 1979.

Khomeini a venit super-decis sa creeze primul stat teocratic contemporan din lume. Adica un stat condus de religie si de preoti. Ma refer, singurul in perioada actuala, exceptand insignifiantul Vatican. Oamenii sfinti, oamenii iubitori de Allah si de oameni ai religiei Shiite urmau sa conduca tara spre o Nirvana islamica – unde curge lapte si miere, oamenii sunt buni si unde respectarea perceptelor islamice in absolut fiecare colt al vietii sociale si politice trebuie sa fie litera de lege. In consecinta, a fost introdusa obligativitatea hijabului, interzicerea muzicii, obligativitatea rugaciunilor si multe alte imixtiuni in viata privata a oricarui iranian.

Daca ati vazut poze cu iranience in fuste scurte, band sampanie in Teheran in anii 70, sa stiti ca sunt reale. Doar ca sunt relevante doar pentru 2 bulevarde din nordul Teheranului. Dincolo de cele 2 bulevarde ale Teheranului unde puteai sa faci orice, lumea isi urma obiceiurile, traditiile, iar femeile ar fi fost oripilate sa iasa pe strada cu capul neacoperit. Prin anii 30, primul sah, Reza Pahlavi a interzis purtarea valului Islamic pe strada. A interzis ! Rezultatul ? Zeci de milioane de femei nu au mai iesit de rusine din casa. Ca o similitudine, este ca si cum maine in Romania va fi data o lege ca femeile sunt obligate sa mearga in sanii goi pe strada in timpul verii. Cate credeti ca ar fi incantate ? Va zic eu – foarte putine !

Caderea detestatului regim al Sahului a dus la resetarea relatiilor politice si economice externe ale Iranului. Daca pana atunci, Sahul era cel mai iubit lider de catre SUA si Israel, dintr-odata relatiile au devenit de ura. Esuata contra-lovitura americana din 1980 nu a ajutat prea mult la incalzirea relatiilor, asa ca americanii s-au gandit cine l-ar putea pune pe Khomeini cu botul pe labe. Sa il acuze ca e comunist si pro-moscovit dupa logica Razboiului Rece, era un non-sens. In mod cert, Khomeini nu ar fi putut pentru nimic in lume sa se alieze cu regimul ateist de la Moscova. Asa ca americanii s-au uitat la arabi. Arabii au fost dintotdeauna rivalii Iranului (iranienii nu sunt arabi ! Si daca le zici ca sunt arabi, vor fi la fel de fericiti ca romanii care sunt intrebati daca nu cumva sunt tigani. Pentru ca deh, romani si rromales sunt cuvinte relativ similar), asa ca puterile occidentale au cautat personajul arab potrivit sa lupte cu Iranul lui Khomeini. Nu le-a trebuit prea mult – l-au gasit pe Saddam Hussein, dictatorul Irakului invecinat. Nu conta ca omul ucisese zeci de mii de kurzi si nu numai, putea sa fie o unealta care sa distruga Revolutia Islamica.

Asa a inceput razboiul Iran – Irak care a insangerat milioane de familii din cele doua tari. Saddam a devenit brusc copilul iubit al americanilor, Ronald Reagan si Margaret Thatcher devenind prieteni dragi ai macelarului din Bagdad, iar armatele irakiene puternic inarmate si antrenate de americani au atacat Iranul la doar un an dupa Revolutia Islamica. Ce a facut Khomeini ? A scos din puscarii si lagare pe pilotii de avioane de lupta americane si a chemat tara la lupta. Religia shiita este o religie care proslaveste martirajul – toti cei 11 imami shiiti au avut parte de o moarte care i-ar ingrozi chiar si pe cei mai sadici, iar partizanii lor nu au sfarsit-o in patul lor de batranete, ci de multe ori in chinuri groaznice. Acestia sunt eroii shiismului, eroii Iranului. Iar razboiul a dus la cultul a sute de mii de eroi-martiri care au murit aparand Iranul de armatele lui Saddam. Pozele lor le vezi peste tot in Iran. Pentru ca pana la urma, Saddam a fost oprit si alungat dincolo de granita cu tot sprijinul occidental. Iranienii au reusit sa se apere.

Care este situatia astazi la aproape jumatate de secol de la Revolutia Islamica ? Pai, in mare, cam la fel. Situatia economica a unei tari cu imense rezerve de petrol (pe locul 3 in lume dupa Venezuela si Arabia Saudita) este deplorabila si desi probabil nu se mai moare efectiv de foame ca pe vremea sahului, nici buna nu este. Ca si in 1979, cred ca de ani buni, cutitul economiei a ajuns la osul iranianului de rand – acesta vede ca vecinii sai de peste Golful Persic traiesc o viata opulenta si stralucitoare, in timp ce o tara care ar putea sa fie la fel de bogata zace in saracie.

O alta problema pentru regimul teocratic este faptul ca Iranul este o tara intelectuala. Spre deosebire de Romania care exceptand perioada regalitatii a privit educatia ca un lux nenecesar, iar scoala vietii fiind mult mai importanta (ca idee, cititi ce scria Dimitrie Cantemir despre refuzul scolii la romani), in Iran, scoala este extrem de importanta, iar cei care termina o facultate sunt extrem de bine vazuti. Poetii sunt mai adulati decat orice fotbalist sau pop-star, iar Rumi sau Hafez sunt indiscutabil mai divinizati decat imamii shiiti. La noi, se incearca ceva cu cultul lui Eminescu, dar, hai sa fim onesti – cati romani au citit poeziile lui Eminescu in afara celor obligatorii de la scoala ? Si marea majoritate a scolerilor romani nici macar pe alea. Intr-o tara unde distractia este interzisa, masele pun mana pe o carte, doua, zeci sau sute. Si nu e vorba de Koran, ci literatura, istorie, memorii si altele. Este o natiune culta, probabil una dintre cele mai culte din lume. Si un popor cult tanjeste mai mult decat orice alt popor pentru libertate.

Relatia iranienilor cu religia este cel putin stranie pentru mine. Am vazut numerosi iranieni pe strada purtand la gat medalioane cu Ahura Mazda. Trebuie stiut ca inainte de a fi musulmani, iranienii au urmat prima religie monoteista din lume – zoroastrianismul. Au fost invinsi si ocupati de arabi care nu le-au putut sterge limba si istoria, ci doar le-au schimbat religia. Am vazut numerosi oameni la moschee rugandu-se cu medalionul lui Ahura Mazda la gat. Multi mi-au spus pe strada cand i-am intrebat de medalion ca aceea este religia lor adevarata si ca nenorocitii aia de arabi le-a impus islamul. Dar ei se duc la moschee si sunt credinciosi musulmani. Din convingere. Un paradox intr-o tara care traieste in mai multe universuri paralele.

Simbolul cu leul si soarele nu este steagul Iranului regal. Adica, da, acela era steagul din timpul dinastiei Pahlavi, dar fusese preluat de la dinastia Qajar, iar simbolul leul cu soarele este de aproape 1000 ani – exista monezi de prin secolele XII – XIII cu acest simbol. Foarte similar cu stema de pe steagul Iranului de pana la 1979. Leul a fost simbolul monarhilor ahemanizi, dinastie spulberata de Alexandru Macedon, in timp ce soarele este simbolul religiei – Mithra, zeul soare este un zeu premergator zoroastrianismului si a devenit extrem de popular in Roma antica. Atat de popular ca si-a gasit loc in panteonul oficial roman, altare de-ale lui Mithra gasindu-se peste tot in Imperiu, inclusiv in Dacia. Altare crestine nu s-au gasit in Dacia, in schimb, de-ale lui Mithra, da. Si de milenii, soarele a reprezentat religia, iar leul puterea politica in iconografia persana.

Teocratia duce la compromiterea conducerii religioase, dar pe termen lung si a religiei. De-a lungul istoriei, religia era refugiul celor amarati. Datorita ineptiei sau hulpavitatii cercurilor conducatoare, exista mii si zeci de mii de cazuri de saracie in istorie. Atunci, oamenii se aruncau in bratele preotilor care ii consolau, poate ii si ajutau, poate nu, dar cert le dadeau o speranta. In general, prin promisiunea unei vieti de apoi imbelsugate. Acum religia e la putere. Tara e condusa de cei sfinti. In consecinta, preotii si religia sunt de vina ca tara e intr-un marasm economic pentru ca de 50 ani ei conduc Iranul. Si nu poti sa fi consolat de cei care ti-au facut economia varza si viata un chin. Iranul este o semi-democratie, poate unica din Orientul Apropiat – au loc alegeri libere dar cu un un singur asterisc – candidatii trebuie sa fie aprobati de ayatolahi care, ati ghicit, niciodata nu ii aproba pe cei mai populari si reformatori. Clasa politica iraniana care sa confunda cu conducerea religioasa este compromisa. Prin incompetenta, coruptie si lipsa de viziune.

Vor rasturna masele regimul teocratic de la Teheran ? Sper ca da, probabil ca nu. Nu sunt primele demonstratii de masa si sute sau mii de morti cazuti in lupta pentru libertate in Republica Islamica. Deceniul trecut, astfel de demonstratii s-au desfasurat aproape in fiecare an. A fost o revolta masiva si in 2022 cand tanara de 22 ani Mahsa Amini a fost ucisa pentru ca nu purta valul pe cap asa cum trebuie. Nu este pentru prima oara cand mii de oameni ies in strada si sunt impuscati. Nu e pentru prima oara cand economia se prabuseste, iar preturile o iau razna. Nu e pentru prima oara cand Garzile Revolutiei impusca fara nici o retinere. Sigur, odata si odata, regimul teocratic se va prabusi, dar nu cred ca se va intampla zilele acestea. Dar, ayatollahul Khamenei are 86 ani si o sanatate subreda. O sa dea coltul. Sau o sa demisioneze, lasand locul altuia mai tanar. Printre favoriti se afla fiul sau, Mojtaba Khamenei sau nepotul fondatorului Republicii Islamice, Hassan Khomeini, desi am dubii ca vor fi alesi pentru ca ar da din nou senzatie de monarhie ereditara. Sunt convins ca un urmas a fost deja ales, dar nu este cunoscut, sunt doar speculatii. Si in mod normal, acest urmas ar trebui sa urmeze calea dura al lui Khamenei, dar never say never. Nu se stie niciodata. Daca ma intrebati pe mine, cred ca sansa Iranului ar fi aparitia unui ayatolah Gorbaciov. Care sa execute o tranzitie spre un regim democratic. Dar asta este o loterie.

Ceea ce imi doresc pentru poporul iranian, care repet, pentru mine a fost cel mai ospitalier din intreaga lume pe care am vizitat-o este sa scape odata de acesta teocratie. Nu e vorba doar de masurile medievale de reglementare a vietii sociale, ci si faptul ca aceasta conduce un monopol economic alaturi de armata. De fapt, garzile Revolutiei sunt proprietarii a celor mai mari business-uri din tara. E un monopol militar-economic-religios. Care va fi greu de destructurat intr-o epoca post-Republica Islamica. Imi doresc ca dupa aproape 200 ani de lupte, iranienii sa fie liberi si sa se bucure de democratie. Femeile sa nu mai fie obligate sa poarte esarfa pe cap, dar nici sa nu fie obligate sa nu poarte. Barbatii si femeile sa se bucure de spectacole de muzica sau teatru, sa poata calatorii, sa poata sa se exprime liberi. Acest lucru se poate intampla fulgerator cum a fost cazul Romaniei sau printr-un proces mai indelungat cum a fost cazul URSS. Dar sper ca sa se intample cat mai repede pentru binele Iranului.

De ce am scris aceste randuri ? Pentru Iran si pentru iranieni. Pentru un popor de care m-am indragostit. Pentru un popor atat de inteligent, de cultivat, de muncitor, de ospitalier, dar oropsit de geopolitic. Pentru 92 milioane de oameni care merita mai mult in viata.

Si sper sa revin intr-un Iran liber.