Distribuie articolul:

Dupa aproximativ 40 de minute de mers cu masina, am ajuns si in Lujan. Un incantator orasel in stil mexican, de vreo o suta de mii de locuitori. Un aer arhaic, o liniste specifica unei dimineti de sambata, foarte verde si foarte primitor.

Punctul principal de atractie este o catedrala in stil gotic. Aici am intalnit multe ciudatenii. Este prima catedrala in care am intalnit caini. Desi catolici, corul avea niste rezonante de gospel sud-american, mult mai apropiat de stilul peruanilor care presteaza in pietele marilor orase din toata lumea. Rugaciunile aveau o tendinta de concert, popa indemnand la batai din palme. Pe sus atarnau niste plase uriase, pentru a proteja evlaviosii si turistii de „binecuvantarea” pasarilor. Intr-un colt, stau, pasnice, doua papusi uriase din lemn, cam a cate 2 m fiecare. Probabil, semnifica ceva, nu mi-am dat interesul sa aflu ce. Este o catedrala a simbiozei dintre oameni, caini, pasari si momai.

Slujba se termina, popa serveste enoriasii cu „sfintele daruri” ale impartaseniei (adica un chips si o lingurita de vin, malbec probabil), insa plimband-se prin public (de regula, publicul stiam ca trece pe la popa).

Se iese din biserica: aici momaile prind viata. Apare si a treia. Se defileaza printre oameni, in spatele lor tot alaiul cu tobe si trambite. Pe cerul de un albastru imaculat isi fac aparitia porumbei si baloane albe. Spectacolul atinge apogeul. Toata lumea isi face treaba de minune. Ca la orice biserica, principala indeletnicire este… cersitul. De la bolivienii care te intampina cu niste biletele, cerand bani in schimbul lor, cainii care iti dau din coada, se gudura, partide politice care isi fac campanie pentru luna noiembrie (dusmanii Cristinei mele favorite), profitand de numarul masiv de oameni, pana la… da, si eu am ramas socat, un grup de tigani romani, in jur de 10 la numar. Se termina ceremonia de ce o fi fost, lumea dispare ca prin farmec, raman zecile de tarabe cu suvenire religioase si nu numai, care culmea… apartin aceluiasi individ. Un fel de monopol turistic, amplasat langa monopolul asupra ingradirii liberului-arbitru si al cugetului cognitiv.

Langa catedrala este un muzeu, care se evidentiaza prin cateva obiecte de cult donate de diferite tari. Chiar si Romania are un mic stand, cu o icoana donata de patriarhul nostru preafericit, preasfintit, prea ce-o mai fi fost, actualmente prea mort. Nu e mare lucru, dar se vinde. Normal, are si o taxa modica de intrare, de aproximativ 0,50 $.

Terminam cu biserica, in aceeasi piata vedem primaria, o cladire care seamana izbitor cu casa lui Zorro, din filmul cu masca individului cu acelasi nume.

Ne plimbam pe stradute paralele si perpendiculare. Case mici, vechi, colorate, bulevarde mai largi strajuite de palmieri, din colt in colt de strada ne mai conduce cate un catel dornic de afectiune sau de mancare. Ajungem din nou in zona catedralei si trecem peste un rau care spre marea mea rusine nu stiu cum se intituleaza si nimerim in parcul Lujan, din care practic nu lipseste nimic. Tiribombe, lanturi, masinute, telescaune, tobogane, verdeata, of course, nelipsitele „parilla”. Diferenta e ca la ei gratarele se fac in locuri special amenajate, unde ai toate utilitatile, numai carne sa aduci. Si normal, sa platesti o mica taxa de inchiriere. Oamenii sunt, probabil, atat de nemultumiti de aceste taxe, incat nu le lasa nici macar un gunoi. Tot strang in urma lor, nu ramane o hartiuta. Infulecam si noi niste carnati din vita, ii stingem cu niste bere Quilmes, fac complimente ospataritei, spunandu-i ca locul ei ar fi pe sticla, in telenovela, ea, atat de fericita, imi aduce un sos chimichurri, specific argentinian. Imi spune ca este picant, insa nu m-a convins deloc. Adica nu era el picant, dar era bun. Probabil ca nu eram eu suficient de gaucho, de nu mi s-a parut picant. Oricum, ceva asemanator am intalnit in Chile, insa asta… intr-unul din episoadele urmatoare.

Mi-am incheiat periplul argentinian cu Tigre. Este un orasel din nordul provinciei Buenos Aires cam la 30 km de Capitala. Drumul pana aici este superb, multa verdeata, case frumoase si de bun-simt. Am remarcat mai multe masini cu niste bidoane galbene pe capote. Aceasta este modalitatea lor de a arata ca respectivele masini sunt de vanzare. Am facut un popas la o bisercia in stil gotic si unul la Rio de la Plata, o mizerie de gura de varsare a doua fluvii, atat de mare insa, incat iti da senzatia ca este o mare (are cam 300 km lungime si peste 200 km latime). Este „drumul” care leaga Buenos Aires de Montevideo, prin intermediul feriboturilor. Marea noastra este „neagra” cu numele. Aceasta gura insa are o apa mizerabila, neagra (maro inchis), care pe la maluri este plina si de insemne ale „civilizatiei” unora, probabil aceiasi „simpatici” bolivieni –PET-turi si gunoaie cat cuprinde. Plecam mai departe si ajungem in Tigre. Un orasel bazar, plin de verdeata, cum deja m-am obisnuit. Pe tarabe… produse simpatice: de la accesorii gaucho, pana la simpatice broscute de plus (Pepe baieteii si Pepa fetitele). Cum vinul este o religie, se gasesc tot felul de dopuri-capcana pentru sticlele de vin, care nu pot fi deschise fara a trece un test de inteligenta, care trebuie sa recunosc ca este foarte greu de „dibuit”. Mai sunt tot felul de obiecte artizanale din lemn, jocuri de inteligenta din piese de lemn (unele chiar masonice). Ceasuri, mobilier… tot ce se poate face din stuf, insa ce mi-a placut cel mai mult, papusile 5 in 1, „traditionalele” argentiniene, numite Mamuchas. Adica aceeasi Matrioşca cu alta palarie.

De aici se inchiriaza ambarcatiuni sau se iau vaporasele pentru delta. Delta… trebuie sa recunosc ca, pentru mine, delta avea alte valente. Nu e chiar ca delta noastra, insa, vorbind din punct de vedere geografic, este chiar delta.

Pe drumul de intoarcere… nimic notabil, in afara faptului ca autostrada este foarte aglomerata (un déjà vu A1-Romania duminica seara), iar in trafic un dement se holba la mine dintr-o masina de pe banda alaturata, unul cu o fata de neamt, la care ma holbam si eu la fel, sa vada si el ce bine e, in timp ce restul grupului ma implora sa termin, de frica sa nu scoata vreo arma… de foc, of course.

Cam atat din aceasta tara si… Don’t cry for me Argentinaaaa!!!! (‘cause I have a feeling that I’ll come back).