Cum ziceam si ieri, provocarea celor de la Heineken mi-a dat idei de articole… pe unele le aveam undeva in minte mai demult, dar, pentru un motiv sau altul, nu am ajuns sa le mai pun pe hartie… Si daca, in general, scriu despre o destinatie sau un hotel sau o linie aeriana, astazi m-am gandit sa pun pe hartie cateva amintiri disparate din diverse locuri ale lumii in care a trebuit sa ma descurc.
Atunci cand calatoresti, mai ales independent, chiar daca ti-ai facut o planificare cat de cat riguroasa inainte de plecare, tot te vei lovi de anumite probleme. Iar, uneori, trebuie sa fii putin inventiv pentru a le rezolva… Fie gasesti un mijloc de transport neobisnuit sau la care nu te-ai gandit, fie rezolvi o posibila amenintare ori gasesti ceva de mancare… iar “meniul” de situatii cu care te poti confrunta este nelimitat. Trebuie doar sa te gandesti putin, sa vii cu o solutie sau sa apelezi la altii, fie ca sunt localnici sau straini… Dar hai sa nu teoretizez prea mult si sa ma apuc de povestiri.
Cairo, Egipt. Era a doua oara cand ieseam din Europa. Cu un an inainte fusesem in Maroc si invatasem destul de multe despre cum sa calatoresti intr-un stat musulman nord-african. Asa ca m-am pregatit de calatorie cu multa minutiozitate – am invatat cifrele folosite de arabi (desi noi numim cifrele folosite de europeni ca fiind “cifre arabe”, arabii folosesc alte cifre), am citit carti intregi despre Islam si chiar am invatat Shadah – confesiunea de credinta pe care musulmanii trebuie sa o recite la fiecare rugaciune „Lā ilāha ʾillā l-Lāh, Muḥammadur rasūlu l-Lāh” (“Nu exista zeu decat Dumnezeu, iar Mohamed este mesagerul lui Dumnezeu”). Eram o trupa de cinci prieteni – trei romani si doi portughezi, care urmau sa petreaca aproape 4 saptamani in Egipt si Iordania – mai ales in Egipt. Primii patru plecasera de vineri seara, eu plecam singur o seara mai tarziu, cu Taromul, pentru ca aveam destule mile pe programul de fidelizare al Tarom (Smart Miles, intre timp, Taromul a fost integrat in programul Flying Blue al Air France – KLM) si puteam sa zbor fara sa platesc biletul.
Ca si acum, zborurile spre Cairo erau pe timp de noapte – aterizai undeva pe la 2-3 noaptea in Cairo. Zborul a fost OK, nimic memorabil, exceptand survolarea piramidelor superb luminate noaptea si a centrului plin de lumini al orasului Cairo… Ajung in aeroport, niste cladiri mari, goale si vag luminate de niste neoane chioare. Imi iau bagajul, trec de controlul pasapoarte si ies pe usa aeroportului, in lumea dezlantuita a soferilor de taxi – “Unde mergi?”… “In centru, langa Tahrir Square”. “100 de lire” vine prima oferta. Citisem pe forumul lui Lonely Planet ca pretul corect este in jur de 20 de lire. “No way, 15 lire” contraofertez. Soferii rad. Rad si eu “In 20 de minute vine autobuzul si merg in centru pentru cativa piastri”. Pana la urma ajung la o concluzie cu un sofer – 30 de lire. Il urmez in parcarea aflata in semiobscuritate si ma urc intr-o Lada matusalemica ce imi aduce aminte de filmele cu Fred si Barney – podeaua masinii este perforata.
Oricat ar fi fost masina de daramata, baiatul o gonea… intra cu grija in intersectie cand lumina semaforului era verde si gonea la maximum pe rosu. La astia or fi culorile pe dos. Evident, nu aprindea farurile de la masina. Credeam ca nu mai are becuri, dar avea, le aprindea la maximum doar cand venea o alta masina din fata. Aveam sa aflu ca legenda urbana era ca sa economiseasca bateria. Intr-un final glorios, ajungem in fata blocului care adapostea Pensione Roma – pensiunea mult laudata in Lonely Planet si nu numai, situata intr-un bloc din acelea construite in anii ‘30 si batut de tot nisipul si soarele desertului… Dar, la ora aceea din noapte, cand lumina picase in cam tot cartierul, iar strazile erau luminate de luna, blocurile pareau mai degraba niste monstri negri si putin inspaimantatori. Din aeroport si pana in oras, soferul nu scosese niciun cuvant… unde erau volubilii si simpaticii marocani?
Lada opreste. “Aici e” imi spune sec soferul… Si imi arata silueta unuia dintre aceste blocuri intunecate. Apoi, schimba tonul, devenind amenintator… “Dar e mai bine sa imi dai 50 de lire.” Primul impuls, evident, sa-i zic nu… In cateva secunde, ma decid sa imi folosesc cunostintele de religie… Pun mana la inima (inseamna ca spun adevarul in limbajul corpului local si incerc sa vorbesc in stilul regretatului Iosif Sava – o voce grava, profunda, plina de intelepciune… Rostesc „Lā ʾilāha ʾillā l-Lāh, Muḥammadur rasūlu l-Lāh”. Ridic mainile spre cer. Apoi ma intorc cu capul spre sofer si ii spun “Bine, iti voi da 50 de lire, dar Allah este martorul meu ca ne-am inteles ca iti dau 30 de lire. Eu iti voi da acesti bani, dar profetul Mohamed, Peace Be Upon Him, a vazut intelegerea noastra si sa stii ca tu esti un mincinos si escroc (lier and cheater). Eu iti voi da acesti bani, dar sufletul tau va arde in Gheena (iadul)”… Si am incheiat repetand ca nu exista Dumnezeu decat Dumnezeu si Mohamed este trimisul lui… Au urmat cateva secunde de liniste profunda. Soferul a deschis brusc usa si a iesit. Am iesit si eu. A deschis portbagajul, mi-a aruncat rucsacul langa trotuar si a demarat in viteza. Nu a mai dorit nicio lira. Cred ca s-a dus direct la moschee pentru a se ruga.
Varanasi, India. Cativa ani mai tarziu. De data asta eram trei – eu si inca doua tipe. Planul era sa plecam de la Varanasi spre Khajuraho cu trenul (tren de noapte pana intr-o localitate al carei nume nu mi-l mai reamintesc si de acolo mai departe cu autobuzul). Dupa haosul pe care l-am intalnit in gara de la Delhi, m-am gandit sa mizez pe cei de la hotel. Cumplita eroare… Desi au zambit ca toti indienii “Yes, Sir”, evident ca nu au facut nimic. Pe de alta parte, fetele venisera dupa o odisee traumatizanta de vreo 16 ore intr-una dintre numeroasele clase a II-a dintr-un tren indian, ca nu mai voiau tren pentru nimic in lume… In seara respectiva trebuia sa parasim Varanasi… Intre fetele care chiraiau ca “nu vom mai calca in vreun tren in India” si receptionerul tamp, singura solutie parea o masina. “Yes, Sir” a fost raspunsul celor de la receptie. Va oferim o masina Ambassador la pretul de 4.000 de rupii (in jur de 100-120 de euro). Ambassador este copia indiana a unei masini englezesti din anii ‘40–’50. Asa ca am iesit pe strada… mai mult ca sa ma gandesc in liniste si sa caut o optiune. Probabil, ne-ar fi trebuit vreo zi intreaga sa ajungem cu Ambassadorul la Khajuraho.
In timp ce ma plimbam pe strada, vine un mustacios la mine. Nu stiu de ce, dar am simtit ca pare competent. Asa ca-i raspund la “Hello, Sir, where from” pe care il auzisem deja de sute de ori. Il iau insa direct “Am nevoie de un jeep la 4.000 de rupii sa ma duca in seara asta la Khajuraho”. “Yes, Sir, dar nu poate fi un jeep, ci o Tata Sumo”. “Ce e Tata Sumo?”… Pai, e un jeep, dar un jeep indian. Ma rog, un 4×4 indian. Sigur, nicio problema. Pana la urma discutam afacerea pana la capat. De fapt, tipul are un magazin de matasuri, Varanasi fiind capitala matasii in India. Eu ii aduc fetele la showroom, dar fara sa vin cu o ricsa… “Astfel pot sa-ti dau cele mai bune preturi, altfel trebuie sa platesc comision la ricsa-wallah.” Iar el promite ca pana la ora 4 sa am o Tata Sumo gata de calatorie. Ma uit la ceas. E ora 1:30. OK, s-o vedem si pe asta, pare unica posibilitate.
Le aduc pe fete la magazinul de matasuri, dupa ce driblam toti ricsarii de pe drum, si le las in mijlocul unei nebunii de culori… Tipul este si un salesman desavarsit, iar la atingerea lui, matasea se unduieste innebunitor cu o miscare hipnotica… iar eu pendulez intre hotel si magazinul de matasuri sa vad si ce au gasit cei de la hotel. Au gasit un Ambassador cam prapadit pe care il las in rezerva.
Intre timp, reapar si fetele cu sacosele pline… vanzarea de matase in India este un ritual de magie, hipnotic prin felul in care vanzatorul isi expune marfa… Iar sahibele pica de cele mai multe ori in mreaja… Dar sa-l vedem si la capitolul masini. Stam in gradina, bem un ceai, iar eu stau ca pe ghimpi. Se face ora 4 fix si, cu o promptitudine atat de neindiana, mustaciosul apare in gradina. Are nu una, ci vreo patru masini, toate Tata Sumo, toate albe, toate aratand perfect. Si toate 4.000 de rupii! Vanzatorul de matase incepe sa se uite la ele, ridica usor capota, se baga sub masina, mai da o cheie… Pana la urma ia decizia finala, indicandu-mi o masina… Aceea este cea mai buna sa va duca la Khajuraho!
Va urma un drum epic pe soselele pline de gropi si de tiruri impopotonate ca niste temple hinduse care par sa se infiga cu cele 30 de tone ale lor direct in masina… dar in ultima clipa ne evita si ritualul este urmat inca o data, de zeci de ori, de sute de ori. Orice se poate misca e pe sosea – biciclete, pietoni, vaci sfinte, caini latratori, tiruri cu lumini ca bradul de Craciun…
Ajungem in cele din urma intr-un sat fara nume, unde langa un canton troneaza o bariera. Soferul se da jos, se duce la o fereastra si incepe sa parlamenteze ceva… Hmmm… Dupa o vreme apare cam disperat si imi spune ca sunt probleme. Cobor din masina. Aflu ca ne aflam la granite dintre statele indiene Uttar Pradesh si Madhya Pradesh. Si cica nu avem hartiile sa trecem dincolo. Iar Khajuraho e dincolo…
Intru in canton… Aici, intru direct intr-o sceneta demna de Bollywood. Sunt invitat la masa de catre oficialitatile cantonului cu bariera – seful in uniforma, gras, cu o atitudine de jupan nu stie o boaba de engleza intr-o tara in care pana si maturatorii de strada pot ingaima cateva propozitii. Adjunctul, agil, rapid, se misca de doua ori in jurul sefului caruia ii zambeste incontinuu (si mie, de asemenea), urla la subordonati si soferi. Apoi se intoarce spre noi (adica eu si sefu’) si ofteaza disperat “Niste idioti, dom’le, niste idioti”. Stie engleza, asa ca e si traducatorul sefului.
Incepem sa discutam despre vreme, despre cat de frumoasa este India, despre Romania, unde e situata etc. Apar prajiturile, mancarurile condimentate, apa. Le spun ca sunt doua doamne in masina, asa ca primesc incuviintarea sa le invit… Nici nu ma apropii de usa, ca aceasta se deschide brusc. Evident, nu sunt automate, dar are parte de un usier bine antrenat sa simta orice urma de pasi. Aduc fetele la tratative.
Mancam, ne uitam cu interes la un calendar unde se afla poze cu cele mai frumoase monumente indiene – Taj Mahal, Palatul Vanturilor, Hampi etc. “Aici ne ducem, aici, nu” ii spun la fiecare poza. Toti din incapere se uita vrajiti la poze ca si cum le-ar fi vazut pentru prima oara, desi calendarul e de doi ani. Conchidem la unison – “India is such a beautiful country”.
A trecut mai bine de o ora si intre timp am atins si problema de ce ne aflam in ospetie la bariera. Pentru ca masina nu are autorizatie sa transporte turisti si in Madhya Pradesh, statul invecinat. Le explic ca in Europa poti sa calatoresti pe unde vrei, cum vrei, cu ce vrei si toate lumea e surprinsa. Pana la urma, dupa ce mai trece vreo ora, soferii apar cu ceva hartie scoasa Dumnezeu stie de unde, nici aia nu e buna, dar seful e marinimos. Am fost simpatici, le-am aratat poze cu India care zac in biroul lor de cine stie cat timp, am mancat impreuna, ne lasa sa plecam mai departe. Namaste!
Bucuria de a traversa granite UP-MP s-a transformat imediat intr-o incercare demna de vreun James Bond. Daca in Uttar Pradesh drumurile erau proaste si aglomerate, in Madhya Pradesh acestea lipsesc cu desarvarsire! Ma rog, pe harti si oficial, drumurile nationale sunt asfaltate, in realitate, asfaltul s-a transformat cel mai probabil in conturi bancare in Dubai, in vile si automobile, pentru ca se pare ca niciun gram de asfalt nu s-a asezat niciodata pe mandrul drum national. Ii zic soferului sa conduca pe camp. Drumul e mai lin decat pe sosea, dar se termina brusc… nu prea poti conduce masina prin orezariile oamenilor… Asa ca, dupa aproape 12 ore de mers (inclusiv vreo 2 ore la granite), am ajuns in puterea noptii la Khajuraho, satul faimos pentru templele erotice… M-am prabusit in pat cu satisfactia ca totusi ne-am descurcat. Era 4 dimineata, ora la care ar fi trebuit sa fi ajuns cu trenul in Patna sau Satna sau cum se numea statia si de acolo urma sa luam un autobuz… Oricum, a fost mai bine cu Tata Sumo :).
In peregrinarile voastre, v-ati ciocnit de probleme, de momente in care v-ati simtit amenintati sau vi se parea ca s-a infundat drumul? Daca da, imi spuneti si mie povestea voastra si cum ati rezolvat-o? Uite, chiar aici dedesubt, la comentarii :).
Vanzatorul de matasuri, aranjator de rent-a-car 🙂
Sa bagam putere in Tata Sumo !
Soseaua era cam goala aici, asa ca am putut sa fac o poza 🙂
Eram inca vesel… nu stiam ca ajungem cu mult dupa miezul noptii 🙂
Nu prea am poze de la intamplarea din Egipt… dar in schimb cam asta se vedea ziua pe geamul Pensiunii Roma 🙂
Pe 29 august 2009, dupa aproximativ 2 ore de intarziere, am plecat cu SkyEurope de la BBU catre BTS. Am ajuns noaptea la BTS și un autocar ne-a dus la VIE. De aici am luat S-Bahn-ul până în oraș. Ziua următoare dimineața eram la VIE pe la 8. Am făcut check-in-ul la VIE și un autobuz Postbus ne-a dus la BTS. Și aici a început una dintre cele mai lungi zile. La fiecare 2/3 ore se afișa o nouă de plecare. Disperarea era în crștere. Abia seara târziu a a fost afișat poarta de îmbarcare. Trec alte 2 ore, mai trece o oră și – în sfârșit – apar două fete care încep îmbarcarea. Ăjungem la destinație. Era ultimul zbor cu SkyEurope. Întoarcere era cu Blue Air. După două zile SkyEurope a oprit toate zborurile.
In urma cu multi ani,cred ca in primul in care nu mai era nevoie de viza pt Europa,hai la Paris de Craciun!Am plecat organizat,cu autocarul,dar acolo fiecare se descurca si facea ce dorea asa ca am plecat 3 prieteni sa vizitam Tour Eiffel !Ajunsi acolo,ne punem la coada dar nu trece mult si apare un angajat care ne spune asa mai mult razand,celor din coada cozii,ca o sa dureze cam 3 ore pana ajungem la lifturi si ca ar fi fost bine daca veneam in grup ca acolo nu e coada!Si atunci zic eu,hai sa ne facem grup!!! In mai putin de 15 minute am adunat 25 de persoane din cei care stateau la rand:indieni,rusi,columbieni,italieni,japonezi,australieni,suedezi si noi 3!Plus ca biletul pentru grup era mai ieftin decat cel individual!Cand ajungem la lift,tipu care ne spusese ca ar fi fost bine sa fim grup era defapt liftierul de serviciu,se uita lung la noi si ne intreaba de vreo doua ori daca suntem toti din acelasi grup.Sigur nu mai vazuse un grup asa colorat!Toata lumea era extrem de incantata si bucuroasa ca nu mai trebuie sa stea la coada pe un ger cumplit! Toti ne-au strans mainile multumindu-ne in acelasi timp,majoritatea spunand ca nu ar fi avut indrasneala sa faca asa ceva!Am ras,am facut poze,am stat la un ceai…
Povestea cu egipteanul e incredibila, de-asta e bine sa nu fii picat din luna atunci cand pleci undeva. E bine ca i-ai gasit repede calcaiul lui Al – Ahile 🙂
Intamplarea mea e din Maroc si spre deosebire de povestea ta, eu nu m-am descurcat foarte bine:) Dar e educativa totusi…daca ai rabdare sa citeste:
Eram de 3 zile in Marrakech, aterizat singur intr-o lume incredibila, cu oameni teleportati din Rai si din Iad laolalta, avand cusurul de a putea agasa pana la epuizare pana si pe cel mai rabdator dintre muritori. Trecusem de socul initial, ma obisnuisem cu traficul infernal, ba mai mult devenisem increzator ca odata angajat in traversarea strazii o voi si duce la capat cu succes. Ma simteam excelent singur la 4000 de km de casa, printre berberi, vanzatori ambulanti, magarusi, motorete si capete de oi expuse cu mandrie de negustori. Ies pe la 5 dupa-amiaza prin Medina, ma ratacesc in maxim 10 minute prin labirintul hipnotic de stradute, souk-uri si alei. Incep sa fac fata din ce in ce mai brav hoardelor de ghizi falsi, vanzatorilor de hasis sau negustorilor agresivi. Ma simt mandru si-mi trece fugitiv prin gand ca as putea sa ma adaptez aici daca as mai sta cateva saptamani. Admir umbrele lunguiete cu hijab pe fundalul portocaliu ireal al cladirilor. Parca nu mai imi e teama sa ajung prin cele mai dubioase unghere ale medinei…adrenalina imi pompeaza sangele cu viteza luminii numai cand ma gandesc ce fotografii pot face prin mahlalele medinei din Marrakech. Ajung intamplator (dupa ce anterior orbacaisem dupa ea cu harta in mana vreo 4 ore) la Medresa Ben Youssef pe care o recunosc din poze. E inchisa. Fac niste poze, prind si niste cadre cu trei marocani sorbind dintr-un ceai de menta si pornesc (cel putin dupa punctele mele cardinale) catre Djemaa el Fna, cea mai mare piata din Africa si locul de unde stiam sa ajung la hostel. Singurul! 🙂 Observ in scurt timp ca singurele doua picioare de turist cat vezi cu ochii ramasesera ale mele. Nici urma de japoneii fotografi si blonzii nordici cu care ma obisnuisem prin preajma…ma imbarbatez gandindu-ma ca intr-un fel asta imi si doresc, sa ma afund haotic prin cartierele care n-au vazut vreodata urma de ciuf blond sau ochi migdalat. Ambientul devine in scurt timp cu adevarat underground, nu se mai vand decat fiare si tot felul de tuciuri si cazane, din masini parca tablele se scurg mai abitir iar cautaturile pierdute ale oamenilor tradeaza un consistent consum de ierburi paradisiace. Imi dau seama ca am cam sarit calul, si dau sa ma intorc fix pe acelasi drum, realizand curand ca Piata Djemaa el Fna e in cu totul alta directie – fara sa fiu capabil sa o precizez. Ma agata un suspect cu rasta si ma intreaba daca n-as vrea niste hasis. Ii zic ca nu fumez. – Fii mai chill frate, stai la un ceai, bucura-te de oameni, doar suntem in Maroc! imi zice vazand ca grabesc pasul.
Nu apuc sa ma gandesc la profunzimea spuselor sale, ca ma agata un al doilea suspect, mult mai dubios ca suspectul anterior cu profil filozofic. Are ochi de nebun, geaca de piele ponosita de roacher cocalar si o mustacioara subtire pierduta undeva deasupra ranjetului deloc incurajator. N-are mai mult de 1,70 dar ochii ii sclipesc suficient de salbatic incat sa para mai dubios decat un vlajgan de 2 metri. Dupa deja banalele intrebari ajutatoare (de unde sunt, daca nu vreau niste hasis, unde vreau sa ajung etc) reuseste sa ma surprinda – neplacut: „Ce cauti tu pe-aici, bai baiete?” Nu-l bag in seama si imi vad de drum, urmand constiincios directia din care venisem. Imi baga o mana in piept si-mi zice ca nu am cum sa continui drumul in acea directie pentru ca voi trece pe langa o moschee, acum e ora de rugaciune, se roaga femeile si turistii nu au voie pe-acolo. Ups…se impute treaba. Ii explic ca nu voi deranja pe nimeni si, in plus, acum 30 de minute am trecut tot pe-acolo si n-a fost nici o problema. Ma strange destul de brutal, ma priveste fix si ma intreaba: „Are you mad? What’s happening with you? Viens avec moi!”. Ma asigura ca nu e ghid fals si ca vrea doar sa-mi arate drumul cel bun catre Djemaa el Fna, chiar daca nu-i cerusem asta. Om cu suflet mare, domle! El merge in fata mea,se tot uita in spate „sa vada daca sunt bine, ca traficul e infernal pe-aici” si ma protejeaza cu corpul atunci cand trece cate-un tembel pe doua roti. Mersi tati, nu stiu ce m-as face fara tine ! Incerc sa vad cum pot scapa de el, dar nu pot fugi decat in spate acolo unde e mahalaua din care abia am iesit. Ma gandesc ca o sa ii dau 1-2 dirhami si scap de el cumva, nu-mi faceam mari probleme desi omul parea tacanit bine. Dupa vreo 5 minute de mers pe-o strada relativ comerciala (timp in care imi repeta intr-una ca ajungem repede in Djemaa el Fna), se opreste brusc intr-o zona mai „umbroasa” sa-i zicem si exclama scurt si la obiect: „And now, pay me!” Aha, deci asta era. Ii aduc aminte ca mi-a spus ca nu e ghid, ca altminteri nu ajungeam la scena asta. Imi reconfirma si concomitent se descheie putin la geaca de Motorhead si-mi arata ceva, dupa care se incheie brusc. Nu stiu daca era cutit, brici, maceta sau un ak – 47 lustruit impecabil, stiu doar ca am vazut ceva stralucind. Ok, ne calmam, ii pun in palma tot maruntisul pe care il aveam, vreo 10 dirhami (1 euro) + 2,3 euro. Il bufneste un ras deloc prevestitor de bine. „Ce-i asta? Eu vreau 300 de dirhami ! ” Ma plesneste si pe mine un ras scurt venit nu stiu de unde si-i spun ca n-am atatia bani. Ma gandesc repede cati bani am la mine si realizez ca din fericire banii mei sunt in seif la hostel si am 150 de dirhami, echivalentul a 15 euro, dar si a 2 – 3 mese copioase la restaurant. Infige mana hotarat in mine si-mi zice sa-i dau toti banii…meditez cateva secunde si realizez ca sunt singur in Maroc intr-un cartier suspect fata in fata cu un cretin si ca nu e momentul sa pun eu conditiile. Scot totusi hartia de 50 de dirhami, poate merge asa. „Toti”, il aud zicand in timp ce ma priveste cu ura. Ma conformez, ii dau si hartia de 100 de dirhami, moment in care se schimba la fata. Vadit multumit, ma intreaba daca sunt student. Mint si-i spun ca da. „Very good for student”, dupa care tot numai un zambet imi intinde mana. Socat, ii strang mana (ce i-as mai fi strans-o de tot) iar el exclama pe un ton jovial „Tommorow, maybe free”. Si dus a fost…
Concluzia: Nu va credeti mai destepti decat sunteti si nu mergeti in locuri in care nu aveti ce cauta, chiar daca tentatiile sunt mari. Aceasta intalnire – partial amuzanta, acum la rece – putea fi evitata cu un minim de efort din partea mea.
In final, pot spune si eu ca m-am descurcat intr-un fel sau altul, am ajuns intreg la hostel, apoi la Fes si apoi acasa. Diferenta dintre povestile tale si a mea e ca eu nu am nici un merit, am avut doar mult noroc 🙂 Alex.
Referitor la povestea ta din Marrakech…peste tot unde vanzatorii deveneau agasanti, ziceam ca vreau sa cumpar cu 100 dirhani un fular cu echipa de fotbal din Marrachech. Si atunci sa vezi agitatie. Toti fugeau care incotro sa caute pretiosul fular insa veneau dezamagiti dupa minute bune fara nici un fular. Sau de oamenii ce ascultau Inna sau Alexandra Stan:) Fascinant Marrakechul asta. Pana si biletele de autobuz (nu la firmele mari Supratours or CTM ) le puteai negocia..Tin minte ca de la ouarzazate am luat un autobuz catre Marrakech si eram singurii albi in autobuz. Tot drumul am ascultat „cantece religioase” dar nu am sintit nici cel mai mic pericol.
Stiu cu biletele de autobuz. Am mers cu CTM pana la Essaouira, aer conditionat, multi europeni, nimic palpitant. Dupa care, spre Fes, am optat pentru un autobuz local din autogara „rutiera” din Marrakech. M-a acostat un nene de cum am pasit in autogara, mi-a zis ca el e seful autogarii. I-am zis ca n-am nevoie de nimic, vreau doar sa ma uit pe orar. L-am repezit putin (eram viteaz, era cu 2 ore inainte de incidentul povestit mai sus) si s-a indepartat de mine boscorodind in limba musulmana:)
A doua zi cand am venit sa-mi iau bilet de dimineata, surpriza! Sefu era prezent, nu stiu cum dracu m-a reperat din prima. Am acceptat sa ma ajute,am scos biletul parca cu 10 Dh mai ieftin, dar a trebuit sa-i dau si lui bacsis asa ca am iesit tot acolo. Agitatia pe care am produs-o in schimb a fost memorabila: „sefu” racnea la niste subalterni pe acolo, aia fugeau in toate partile,apoi sefu a venit la mine si mi-a zis ca nu stie daca mai gasim bilete, dar mai are el o idee de unde ar putea face rost, a luat-o la fuga prin autogara si in final a venit triumfator la mine cu „tichetul de calatorie”. Drumul merita un articol separat, pot confirma doar ca am fost singurul european din autobuz pe toata durata calatoriei. Si da, nu m-am simtit deloc in pericol desi am avut in autobuz o gama foarte variata de calatori:)
Multumesc frumos de povestiri 🙂 Foarte interesante !