Ai plecat in calatorie? Uneori trebuie sa gasesti metode inventive ca sa te descurci

Tata Sumo spre Varanasi.jpg

Cum ziceam si ieri, provocarea celor de la Heineken  mi-a dat idei de articole… pe unele le aveam undeva in minte mai demult, dar, pentru un motiv sau altul, nu am ajuns sa le mai pun pe hartie… Si daca, in general, scriu despre o destinatie sau un hotel sau o linie aeriana, astazi m-am gandit sa pun pe hartie cateva amintiri disparate din diverse locuri ale lumii in care a trebuit sa ma descurc.

Atunci cand calatoresti, mai ales independent, chiar daca ti-ai facut o planificare cat de cat riguroasa inainte de plecare, tot te vei lovi de anumite probleme. Iar, uneori, trebuie sa fii putin inventiv pentru a le rezolva… Fie gasesti un mijloc de transport neobisnuit sau la care nu te-ai gandit, fie rezolvi o posibila amenintare ori gasesti ceva de mancare… iar “meniul” de situatii cu care te poti confrunta este nelimitat. Trebuie doar sa te gandesti putin, sa vii cu o solutie sau sa apelezi la altii, fie ca sunt localnici sau straini… Dar hai sa nu teoretizez prea mult si sa ma apuc de povestiri.

Cairo, Egipt. Era a doua oara cand ieseam din Europa. Cu un an inainte fusesem in Maroc si invatasem destul de multe despre cum sa calatoresti intr-un stat musulman nord-african. Asa ca m-am pregatit de calatorie cu multa minutiozitate – am invatat cifrele folosite de arabi (desi noi numim cifrele folosite de europeni ca fiind “cifre arabe”, arabii folosesc alte cifre), am citit carti intregi despre Islam si chiar am invatat Shadah – confesiunea de credinta pe care musulmanii trebuie sa o recite la fiecare rugaciune „Lā ilāha ʾillā l-Lāh, Muḥammadur rasūlu l-Lāh” (“Nu exista zeu decat Dumnezeu, iar Mohamed este mesagerul lui Dumnezeu”). Eram o trupa de cinci prieteni – trei romani si doi portughezi, care urmau sa petreaca aproape 4 saptamani in Egipt si Iordania – mai ales in Egipt. Primii patru plecasera de vineri seara, eu plecam singur o seara mai tarziu, cu Taromul, pentru ca aveam destule mile pe programul de fidelizare al Tarom (Smart Miles, intre timp, Taromul a fost integrat in programul Flying Blue al Air France – KLM) si puteam sa zbor fara sa platesc biletul.

Ca si acum, zborurile spre Cairo erau pe timp de noapte – aterizai undeva pe la 2-3 noaptea in Cairo. Zborul a fost OK, nimic memorabil, exceptand survolarea piramidelor superb luminate noaptea si a centrului plin de lumini al orasului Cairo… Ajung in aeroport, niste cladiri mari, goale si vag luminate de niste neoane chioare. Imi iau bagajul, trec de controlul pasapoarte si ies pe usa aeroportului, in lumea dezlantuita a soferilor de taxi – “Unde mergi?”… “In centru, langa Tahrir Square”. “100 de lire” vine prima oferta. Citisem pe forumul lui Lonely Planet ca pretul corect este in jur de 20 de lire. “No way, 15 lire” contraofertez. Soferii rad. Rad si eu “In 20 de minute vine autobuzul si merg in centru pentru cativa piastri”. Pana la urma ajung la o concluzie cu un sofer – 30 de lire. Il urmez in parcarea aflata in semiobscuritate si ma urc intr-o Lada matusalemica ce imi aduce aminte de filmele cu Fred si Barney – podeaua masinii este perforata.

Oricat ar fi fost masina de daramata, baiatul o gonea… intra cu grija in intersectie cand lumina semaforului era verde si gonea la maximum pe rosu. La astia or fi culorile pe dos. Evident, nu aprindea farurile de la masina. Credeam ca nu mai are becuri, dar avea, le aprindea la maximum doar cand venea o alta masina din fata. Aveam sa aflu ca legenda urbana era ca sa economiseasca bateria. Intr-un final glorios, ajungem in fata blocului care adapostea Pensione Roma – pensiunea mult laudata in Lonely Planet si nu numai, situata intr-un bloc din acelea construite in anii ‘30 si batut de tot nisipul si soarele desertului… Dar, la ora aceea din noapte, cand lumina picase in cam tot cartierul, iar strazile erau luminate de luna, blocurile pareau mai degraba niste monstri negri si putin inspaimantatori. Din aeroport si pana in oras, soferul nu scosese niciun cuvant… unde erau volubilii si simpaticii marocani?

Lada opreste. “Aici e” imi spune sec soferul… Si imi arata silueta unuia dintre aceste blocuri intunecate. Apoi, schimba tonul, devenind amenintator… “Dar e mai bine sa imi dai 50 de lire.” Primul impuls, evident, sa-i zic nu… In cateva secunde, ma decid sa imi folosesc cunostintele de religie… Pun mana la inima (inseamna ca spun adevarul in limbajul corpului local si incerc sa vorbesc in stilul regretatului Iosif Sava – o voce grava, profunda, plina de intelepciune… Rostesc „Lā ʾilāha ʾillā l-Lāh, Muḥammadur rasūlu l-Lāh”. Ridic mainile spre cer. Apoi ma intorc cu capul spre sofer si ii spun “Bine, iti voi da 50 de lire, dar Allah este martorul meu ca ne-am inteles ca iti dau 30 de lire. Eu iti voi da acesti bani, dar profetul Mohamed, Peace Be Upon Him, a vazut intelegerea noastra si sa stii ca tu esti un mincinos si escroc (lier and cheater). Eu iti voi da acesti bani, dar sufletul tau va arde in Gheena (iadul)”… Si am incheiat repetand ca nu exista Dumnezeu decat Dumnezeu si Mohamed este trimisul lui… Au urmat cateva secunde de liniste profunda. Soferul a deschis brusc usa si a iesit. Am iesit si eu. A deschis portbagajul, mi-a aruncat rucsacul langa trotuar si a demarat in viteza. Nu a mai dorit nicio lira. Cred ca s-a dus direct la moschee pentru a se ruga.

 

Varanasi, India. Cativa ani mai tarziu. De data asta eram trei – eu si inca doua tipe. Planul era sa plecam de la Varanasi spre Khajuraho cu trenul (tren de noapte pana intr-o localitate al carei nume nu mi-l mai reamintesc si de acolo mai departe cu autobuzul). Dupa haosul pe care l-am intalnit in gara de la Delhi, m-am gandit sa mizez pe cei de la hotel. Cumplita eroare… Desi au zambit ca toti indienii “Yes, Sir”, evident ca nu au facut nimic. Pe de alta parte, fetele venisera dupa o odisee traumatizanta de vreo 16 ore intr-una dintre numeroasele clase a II-a dintr-un tren indian, ca nu mai voiau tren pentru nimic in lume… In seara respectiva trebuia sa parasim Varanasi… Intre fetele care chiraiau ca “nu vom mai calca in vreun tren in India” si receptionerul tamp, singura solutie parea o masina. “Yes, Sir” a fost raspunsul celor de la receptie. Va oferim o masina Ambassador la pretul de 4.000 de rupii (in jur de 100-120 de euro). Ambassador este copia indiana a unei masini englezesti din anii ‘40–’50. Asa ca am iesit pe strada… mai mult ca sa ma gandesc in liniste si sa caut o optiune. Probabil, ne-ar fi trebuit vreo zi intreaga sa ajungem cu Ambassadorul la Khajuraho.

In timp ce ma plimbam pe strada, vine un mustacios la mine. Nu stiu de ce, dar am simtit ca pare competent. Asa ca-i raspund la “Hello, Sir, where from” pe care il auzisem deja de sute de ori. Il iau insa direct “Am nevoie de un jeep la 4.000 de rupii sa ma duca in seara asta la Khajuraho”. “Yes, Sir, dar nu poate fi un jeep, ci o Tata Sumo”. “Ce e Tata Sumo?”… Pai, e un jeep, dar un jeep indian. Ma rog, un 4×4 indian. Sigur, nicio problema. Pana la urma discutam afacerea pana la capat. De fapt, tipul are un magazin de matasuri, Varanasi fiind capitala matasii in India. Eu ii aduc fetele la showroom, dar fara sa vin cu o ricsa… “Astfel pot sa-ti dau cele mai bune preturi, altfel trebuie sa platesc comision la ricsa-wallah.” Iar el promite ca pana la ora 4 sa am o Tata Sumo gata de calatorie. Ma uit la ceas. E ora 1:30. OK, s-o vedem si pe asta, pare unica posibilitate.

Le aduc pe fete la magazinul de matasuri, dupa ce driblam toti ricsarii de pe drum, si le las in mijlocul unei nebunii de culori… Tipul este si un salesman desavarsit, iar la atingerea lui, matasea se unduieste innebunitor cu o miscare hipnotica… iar eu pendulez intre hotel si magazinul de matasuri sa vad si ce au gasit cei de la hotel. Au gasit un Ambassador cam prapadit pe care il las in rezerva.

Intre timp, reapar si fetele cu sacosele pline… vanzarea de matase in India este un ritual de magie, hipnotic prin felul in care vanzatorul isi expune marfa… Iar sahibele pica de cele mai multe ori in mreaja… Dar sa-l vedem si la capitolul masini. Stam in gradina, bem un ceai, iar eu stau ca pe ghimpi. Se face ora 4 fix si, cu o promptitudine atat de neindiana, mustaciosul apare in gradina. Are nu una, ci vreo patru masini, toate Tata Sumo, toate albe, toate aratand perfect. Si toate 4.000 de rupii! Vanzatorul de matase incepe sa se uite la ele, ridica usor capota, se baga sub masina, mai da o cheie… Pana la urma ia decizia finala, indicandu-mi o masina… Aceea este cea mai buna sa va duca la Khajuraho!

Va urma un drum epic pe soselele pline de gropi si de tiruri impopotonate ca niste temple hinduse care par sa se infiga cu cele 30 de tone ale lor direct in masina… dar in ultima clipa ne evita si ritualul este urmat inca o data, de zeci de ori, de sute de ori. Orice se poate misca e pe sosea – biciclete, pietoni, vaci sfinte, caini latratori, tiruri cu lumini ca bradul de Craciun…

Ajungem in cele din urma intr-un sat fara nume, unde langa un canton troneaza o bariera. Soferul se da jos, se duce la o fereastra si incepe sa parlamenteze ceva… Hmmm… Dupa o vreme apare cam disperat si imi spune ca sunt probleme. Cobor din masina. Aflu ca ne aflam la granite dintre statele indiene Uttar Pradesh si Madhya Pradesh. Si cica nu avem hartiile sa trecem dincolo. Iar Khajuraho e dincolo…

Intru in canton… Aici, intru direct intr-o sceneta demna de Bollywood. Sunt invitat la masa de catre oficialitatile cantonului cu bariera – seful in uniforma, gras, cu o atitudine de jupan nu stie o boaba de engleza intr-o tara in care pana si maturatorii de strada pot ingaima cateva propozitii. Adjunctul, agil, rapid, se misca de doua ori in jurul sefului caruia ii zambeste incontinuu (si mie, de asemenea), urla la subordonati si soferi. Apoi se intoarce spre noi (adica eu si sefu’) si ofteaza disperat “Niste idioti, dom’le, niste idioti”. Stie engleza, asa ca e si traducatorul sefului.

Incepem sa discutam despre vreme, despre cat de frumoasa este India, despre Romania, unde e situata etc. Apar prajiturile, mancarurile condimentate, apa. Le spun ca sunt doua doamne in masina, asa ca primesc incuviintarea sa le invit… Nici nu ma apropii de usa, ca aceasta se deschide brusc. Evident, nu sunt automate, dar are parte de un usier bine antrenat sa simta orice urma de pasi. Aduc fetele la tratative.

Mancam, ne uitam cu interes la un calendar unde se afla poze cu cele mai frumoase monumente indiene – Taj Mahal, Palatul Vanturilor, Hampi etc. “Aici ne ducem, aici, nu” ii spun la fiecare poza. Toti din incapere se uita vrajiti la poze ca si cum le-ar fi vazut pentru prima oara, desi calendarul e de doi ani. Conchidem la unison – “India is such a beautiful country”.

A trecut mai bine de o ora si intre timp am atins si problema de ce ne aflam in ospetie la bariera. Pentru ca masina nu are autorizatie sa transporte turisti si in Madhya Pradesh, statul invecinat. Le explic ca in Europa poti sa calatoresti pe unde vrei, cum vrei, cu ce vrei si toate lumea e surprinsa. Pana la urma, dupa ce mai trece vreo ora, soferii apar cu ceva hartie scoasa Dumnezeu stie de unde, nici aia nu e buna, dar seful e marinimos. Am fost simpatici, le-am aratat poze cu India care zac in biroul lor de cine stie cat timp, am mancat impreuna, ne lasa sa plecam mai departe. Namaste!

Bucuria de a traversa granite UP-MP s-a transformat imediat intr-o incercare demna de vreun James Bond. Daca in Uttar Pradesh drumurile erau proaste si aglomerate, in Madhya Pradesh acestea lipsesc cu desarvarsire! Ma rog, pe harti si oficial, drumurile nationale sunt asfaltate, in realitate, asfaltul s-a transformat cel mai probabil in conturi bancare in Dubai, in vile si automobile, pentru ca se pare ca niciun gram de asfalt nu s-a asezat niciodata pe mandrul drum national. Ii zic soferului sa conduca pe camp. Drumul e mai lin decat pe sosea, dar se termina brusc… nu prea poti conduce masina prin orezariile oamenilor… Asa ca, dupa aproape 12 ore de mers (inclusiv vreo 2 ore la granite), am ajuns in puterea noptii la Khajuraho, satul faimos pentru templele erotice… M-am prabusit in pat cu satisfactia ca totusi ne-am descurcat. Era 4 dimineata, ora la care ar fi trebuit sa fi ajuns cu trenul in Patna sau Satna sau cum se numea statia si de acolo urma sa luam un autobuz… Oricum, a fost mai bine cu Tata Sumo :).

In peregrinarile voastre, v-ati ciocnit de probleme, de momente in care v-ati simtit amenintati sau vi se parea ca s-a infundat drumul? Daca da, imi spuneti si mie povestea voastra si cum ati rezolvat-o? Uite, chiar aici dedesubt, la comentarii :).

Vanzatorul de matase

 Vanzatorul de matasuri, aranjator de rent-a-car 🙂

Tata Sumo spre Varanasi

 Sa bagam putere in Tata Sumo !

Pe sosele indiene

 Soseaua era cam goala aici, asa ca am putut sa fac o poza 🙂

 In Jeep in India

 Eram inca vesel… nu stiam ca ajungem cu mult dupa miezul noptii 🙂

Centrul Cairo

 Nu prea am poze de la intamplarea din Egipt… dar in schimb cam asta se vedea ziua pe geamul Pensiunii Roma 🙂

Comentarii

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii