Sauditii, narghileaua si Cioran de Iunia Pasca

Sultanul din Bahrain.jpg

Va aduceti aminte de Iunia Pasca ? Sunt sigur pentru ca de-a lungul timpului a scris aici pe blog cateva articole de-a dreptul minunate. Unele le puteti regasi si in cartea ei pe care v-o recomand s-o cititi ca e mai mult decat o carte de calatorii. Iunia este zilele acestea prin Bahrain si mi-a trimis articolul de mai jos… Musai de citit, e o incantare 🙂

Sunt in Bahrain de doua saptamani, dintr-un total de trei, si seara trecuta am petrecut-o onorand o invitatie la cina in casa unor musulmani Shia, si apoi o invitatie la ceai si povesti in compania a trei tineri musulmani Sunni.

La cina ma simt precum in compania unor romani, familia care ma invitase fiind atat de deschisa, degajata, relaxata in discutiile cu mine si cu cele doua fiice ale lor, incat uit cu totul de restrictiile ce-mi sunt de obicei in minte atunci cand ma aflu in Orientul Mijlociu. Uitandu-ma la interactiunea dintre tata si fete, ma vad pe mine si pe tata pe cand aveam si eu zece ani, intinsa pe canapea cu picioarele inspre tatuca, in timp ce el mi le incalzea cu mainile-i mari si puternice. Zahra, micuta intinsa pe canapea, arunca din cand in cand o privire ghidusa in directia mea, si se amuza cu cate un comentariu timid. Zeinah, sora ei cu patru ani mai mare, sta pe fotoliu picior peste picior, oglindind postura si gesturile mamei. Hohote de ras, mancare mai mult europeana decat orientala, cafea condimentata cu sofran si cardamon, discutii despre cultura, religie, politica… mai toate subiecte tabu in mod normal, dar toate curgand atat de natural in casuta din poveste, intre cei trei adulti si doi copii ce nu au nici o intentie de a se judeca unii pe altii si credintele lor diferite, ci doar de a impartasi, intreba si afla similaritati acolo unde la prima vedere ele par inexistente.

Dupa cina, sirul discutiilor surprinzatoare se muta intr-un local cu miros de narghilea si aburi de menta, in compania a trei sauditi tineri si deschisi. Vin in Bahrain mai mereu in weekend, pentru lucrurile pe care Arabia Saudita nu le are, dar pe care le gasesc din abundenta aici (printre altele, cinematografe). In weekend populatia de pe mica insula creste considerabil datorita vecinilor incantati de regulile mult mai relaxate ale Bahrainului. Unul dintre cei trei vorbeste foarte putin engleza, dar e cel care ma amuza cel mai tare, si stand putin sa analizez, imi dau seama ca nu am intalnit pana acum nici macar un saudit care sa nu ma faca sa rad in hohote. E drept ca nu am fost niciodata in tara lor, deci toti cei intalniti au fost cei ce au iesit in afara tarii, asa ca ii intreb daca toti sauditii sunt la fel de amuzanti. Dupa cateva secunde de gandire, primesc un raspuns afirmativ. “Stii, oamenii cand devin saraci, devin amuzanti. Nu mai au nimic despre care sa fie seriosi, asa ca incep sa fie ne-seriosi si sa glumeasca despre nimicul pe care il au. Uita-te la egipteni – de cand sunt saraci sunt ataaaat atat de amuzanti!!” Imi pare o teorie interesanta si ma gandesc la cum ea se aplica sau nu romanilor. Apoi, pentru a le invalida teoria, le pun in vedere bogatia obscena a Arabiei Saudite. Ei, pregatiti, imi pun in vedere coruptia obscena a familiei regale saudite. Ne lansam intr-o discutie despre al cui guvern e mai corupt, al Arabiei Saudite sau al Romaniei. Dupa ce venim cu argumente puternice de ambele parti, ma declar invinsa. Le ofer fara ezitare victoria pentru “Cel mai corupt guvern si suprimat popor”, nu pe ochi frumosi, ci pentru ca realmente cred ca o merita.

La un moment dat, unul dintre ei, un flacau de 21 de ani, viitor inginer, face o pauza si apoi mi se adreseaza: “Trebuie sa-ti spun ceva… Stii cine e unul dintre scriitorii mei preferati?” „Cine?”, intreb cu veritabila curiozitate. “Emil Cioran” raspunde el zambind, in timp ce mie mandibula imi cade pe undeva pe sub masa nu foarte inalta. Observandu-mi reactia, rade vartos, apoi imi povesteste cum a citit pe internet un fragment dintr-o scriere a lui Cioran, si apoi a cautat si citit toate cartile lui traduse in araba. Prietenul lui, cel ce nu vorbeste engleza, citise si el tot ce prinsese de Cioran. “Am si scris un eseu despre el la facultate, la ora de engleza. Avem un profesor american si ne-a cerut sa scriem un eseu cu tema la alegere. Eu tocmai ce citisem Cioran si eram incantat peste masura. Profesorul meu a fost foarte surprins sa afle ca Cioran e roman, nu stiuse asta. In schimb, fusese in Romania si traise acolo in urma cu vreo 20 de ani. Trebuie sa-ti spun, imaginea pe care el a pictat-o despre Romania si pe care eu o aveam pana acum doua ore, e foarte diferita pe cea pe care o am acum dupa ce te-am intalnit pe tine”. Intrigata, il intreb ce vrea sa spuna. “Pai, profesorul meu ne-a spus ca oamenii… oamenii sunt foarte reci in Romania, foarte seriosi, deprimati, nu stiu sa se bucure, nu au deloc simtul umorului… e o tara foarte deprimata si trista”.

Pret de cateva secunde bune, raman cu gura usor intredeschisa si ochii mari tintindu-l pe baiatul cu plete carliontate. In cap mi se invart zeci de ganduri ce evalueaza cele auzite si incearca sa gaseasca justificari. Le spun baietilor ca nu ma suprinde parerea profesorului american, din trei motive principale. Unul e faptul ca acum 20 de ani Romania numai ce iesise dintr-un regim deprimat si trist, si majoritatea oamenilor ramasesera mental in exact acelasi spatiu. In al doilea rand, activand in mediul academic, profesorul cel american nu avea ocazia sa interactioneze cu oameni, ci cu titluri, cu masca dupa care romanul se ascunde atunci cand ajunge intr-o anumita pozitie – in speta, mastile serioase venite o data cu titlul de „profesor universitar” nu le permiteau acestora sa fie „neseriosi”, sau pur si simplu oameni, si acelasi lucru se aplica si studentilor lui cel mai probabil supusi, obedienti, seriosi. Iar in al treilea rand, strainii erau o ciudatenie atat de mare in Romania acelor ani, incat majoritatea romanilor nici nu stiau cum sa se poarte in preajma lor, erau probabil atat de intimidati si de nesiguri pe ei incat pastrau la limita necesarului interactiunile cu susnumitul.

Acestea au fost gandurile ce mi-au venit in minte pe moment, dar mai apoi am stat si am analizat daca justificarile gasite de mine erau reale, sau le gasisem doar pentru a ma convinge pe mine ca situatia azi e altfel, ca romanii in majoritatea lor nu sunt deprimati si tristi, ca romanul are simtul umorului si ca parerea profesorului american ar fi azi alta. Imi doream aproape cu disperare sa fie azi alta, pentru ca imi doream (a se citi „doresc”) cu disperare ca romanii sa nu fie deprimati si tristi, ci sa reuseasca sa se bucure de ceea ce au, sa aprecieze cat au si sa inteleaga faptul ca a se plange, a da vina pe altii a gasi scuze pentru nereusitele lor chiar nu ajuta pe nimeni, niciodata, la nimic!

Intoarsa acasa am ramas mult timp cu ochii tintuind tavanul in intuneric, dorindu-mi sa pot sa-l iau pe fiecare roman in parte, sa-l scutur tare de umeri si sa-i spun „Omule, uita-te la asta”

http://sullydish.files.wordpress.com/2013/02/syria-rubble.jpg

 

si la asta

http://www.hopeforthesold.com/wp-content/uploads/2011/04/japan-earthquake.jpg

 

si la asta!!

http://www.webdesigncore.com/wp-content/uploads/2010/10/poverty33.jpg

 

Uita-te si intelege cat de mult ai, intelege ca trebuie sa multumesti lui Dumnezeu in fiecare zi pentru ca traiesti intr-o tara unde e pace, ca ai un acoperis deasupra capului si ca ai macar o bucata de pita sa bagi in gura in fiecare zi. Nu spun sa te multumesti cu ceea ce ai, pentru ca atunci punem punct progresului, dar spun sa te bucuri de ceea ce ai, pentru ca sa nu fi trait degeaba. Asa:

 

http://thisisafrica.files.wordpress.com/2011/07/smiling_african1.jpg

http://s3.amazonaws.com/values-your-billboards/52244/small/happy-old-man-nepal.jpg

http://digitalbloggers.com/mo/files/2013/01/armes-bolivien.jpg

 

Nerecunostinta imi pare cel mai greu pacat, si cea mai mare lipsa de respect fata de Dumnezeu – el ne-a creat si ne-a trimis aici pe lume sa traim, iar noi suntem mereu nemultumiti. Ma intreb, oare cum m-as simti eu in locul lui?? Cum m-as simti daca cei pe care i-am creat cu dragoste si i-am pus pe o planeta perfecta incep sa o distruga si sunt in permananenta nemultumiti de viata pe care le-am daruit-o? Cel mai frumos cadou pe care i-l putem face lui Dumnezeu este sa ne bucuram de ceea ce el ne pune la dispozitie.

De noi depinde atat imaginea pe care o reflectam in afara, cat si sentimentele pe care le traim inauntru, cat si situatia tarii si a fiecaruia dintre noi. Nu incetez sa cred ca intr-o zi vom incepe sa luam decizia cea buna. Ca deja luam decizia cea buna, multi dintre noi, in fiecare zi.

Insh’Allah!

Etichete:
·
Categorii:
Bahrain

Comentarii

  • Un articol cu o mare esenta. Romanii au devenit tristi datorita asteptarilor , insa nu cred ca am uitat de Dumnezeu si ceea ce ne ofera el. Multi romani au ramas fara un loc de munca sau daca il au nu au siguranta lui,i ar tinerii care chiar au invatat foarte bine si termina o facultate (fie ea chiar de stat), nu-si gasesc servici si atunci rezultatul e vizibil tristetea. Dar eu cred ca luati separati ca indivizi,stim sa ne bucuram de viata si sa mai si zambim.

    Felicia 3 decembrie 2013 12:03 Răspunde
  • @Iunia,o experienta asemanatoare am avut recent,in trenul dinspre Marrakech spre Rabat, in fata mea un domn distins citea Mircea Eliade in franceza, probabil era profesor.
    Nu sunt de acord sa multumesc cuiva pentru ca am „o bucata de pita sa bagi in gura”, afentie la formulare! Ai incercat sa traiesti o saptamina numai cu o bucata de piine?

    Li 3 decembrie 2013 19:20 Răspunde
  • @Li : din nou vorbesti sa te afli in treaba, formularea din textul Iuniei e absolut corecta gramatical,cea distorsionata de tine e cea incorecta, eu rezonez perfect la ideile din textul ei si am fi mult mai impliniti ca natie daca am avea cit mai multi ca ea printre noi,insa nu de asta am intervenit ci pentru ca e a „n” oara cind tii sa comentezi doar ca sa te „auzi” scriind

    mihai 3 decembrie 2013 22:36 Răspunde
  • Superb scris, multumesc!

    Lucia 4 decembrie 2013 9:05 Răspunde
  • Li, multumesc pentru observatie. Expresia nu era menita sa fie luata ad literam, dar chiar de ar fi fost, e vorba de diferenta dintre a avea acea bucata de pita si a nu o avea deloc (ceea ce e o realitate pentru sute de milioane de oameni pe planeta) – in contextul acesta, eu as multumi din tot sufletul pentru ea.

    Eu va multumesc!

    iunia 4 decembrie 2013 11:16 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii