Aventuri sabatice – Mihaela Popa, 4 luni prin Asia (Partea 2)

14. Such a sweet kitten

Astazi, continui cu partea a doua a interviului cu Mihaela Popa despre cele 4 luni de sabatic… calatorind prin Asia de Est din Japonia pana in Indonezia, evident, neratand Laosul, Myanmar sau Vietnam (unde de altfel ne-am si intalnit in Hoian). Dar inainte de a-i da cuvantul ei si Dianei Pavlenco care i-a luat interviul, va invit sa aruncati o privire pe blogul Mihaelei.

D.P. Hai să recapitulăm puţin destinaţiile din această perioadă sabatică – Japonia, Laos, Myanmar… ce mi-ai recomanda din această zonă?

M.P. Da, Japonia, Laos, Myanmar, Cambogia, Malaysia, Thailanda, Vietnam, Indonezia. Japonia nu face parte din Asia de Sud-Est şi, atunci, dacă vrei în această zonă, pentru un loc deosebit aş alege Bali, nimic nu se compară cu locul ăsta, e raiul pe pământ. Bali şi Laos sunt nişte locuri extraordinare şi mi-au rămas la suflet.

 

D.P. Din ce punct de vedere?

M.P. Tot – cultura, oamenii, natura.

 

D.P. Uitându-mă puţin pe fotografiile tale, m-au dus cu gândul şi la spiritualitate. Unde ai avut sentimentul acesta mai pregnant?

M.P. Laos. De aceea şi vreau să mă întorc acolo.

 

D.P. Ai fost la multe temple?

M.P. Oh, da. Sunt atrasă, dar nu atât de religie, cât de partea culturală. Budismul e un pic altfel decât celelalte religii. În primul rând, nu sunt atât de fanatici. E un mod de viaţă, nu e o spălare de creier. În Laos am cunoscut foarte mulţi „novices”, învăţăcei. În Luang Prabang, din păcate, e o atracţie turistică foarte mare, mai ales pentru că în fiecare dimineaţă ei se trezesc şi merg la o ceremonie, „Alms giving”, în care ei primesc de la oamenii din stradă mâncare – mai ales orez, sunt în jur de 200 sau mai mult de învăţăcei care se înşiră cu vasele şi e o privelişte deosebită. În fiecare zi sunt prezenţi la datorie. Turismul a schimbat foarte mult acest ceremonial. Sunt şi situaţii când sunt mai mulţi turişti decât novici. Vine câte un autocar plin. Peste tot în Luang Prabang sunt indicaţii despre cum să te comporţi. „Nu le pune camera în faţă, nu te duce în faţa lor, nu te uita în ochii lor, femeile trebuie să stea la un nivel mai jos decât ei“, cumva ca la noi – femeile nu au voie să intre în altar. Din păcate, mulţi turişti nu respectă aceste indicaţii. Am cunoscut mulţi novici, am stat de vorbă cu ei, iar cu doi dintre ei am rămas în corespondenţă, le corectez engleza şi pe unul dintre ei îl şi susţin financiar la studii.

 

D.P. Vaaai! [este momentul când găsesc o nouă pistă de discuţie şi nu-mi doresc ca întrevederea noastră să se termine prea curând :)]

M.P. Au în program câte două ore dimineaţa şi două ore seara, în care există posibilitatea unor discuţii pe bază de voluntariat şi am făcut asta. Unul dintre ei mi s-a părut deosebit de inteligent, l-am întâlnit a doua oară întâmplător pe stradă, am mers cu el la bibliotecă şi apoi în fiecare zi mă întâlneam cu el. Cu un altul am fost la templul lui şi am petrecut acolo o jumătate de zi, şi mi-a povestit despre budism. Mi-a mărturisit că ei primesc „puncte” dacă îi învaţă şi pe alţii despre budism.

 

D.P. Dar ştiu că nu sunt prea insistenţi.

M.P. Nu, deloc. Pentru el era un avantaj că-şi exersa engleza, eu învăţam…

 

D.P. Te-a schimbat călătoria asta?

M.P. Nu atât de mult cât ar fi schimbat un om care nu a mai călătorit înainte. M-a învăţat să am mai mult curaj.

 

D.P. În ce sens? Să mergi singură pe stradă, să începi un business sau…?

M.P. M-a învăţat să am curaj să n-am un plan. Eu sunt foarte organizată şi aveam mereu un plan. Ştiam că mâine mă duc să beau o cafea, ceva în genul acesta. Acum mă întreabă lumea, cum m-ai întrebat şi tu „şi acum ce vrei să faci?”, nu am un plan. Să trăiesc liber, asta îmi doresc. Să iau fiecare zi aşa cum e. Şi nu doar să visez, cum visam înainte la călătoria asta, pentru că văd că, până la urmă, visele pot deveni realitate. Depinde doar de tine. Sigur, depinde şi ce vis ai. Și mai e ceva: tot timpul, când planificam, mi-era teamă să nu scap ceva, o experienţă. Aşa am aflat despre FOMO – Fear of Missing Out, un simptom destul de cunoscut în aria călătoriilor. Şi călătoria m-a făcut să mă mai relaxez un pic. În Laos mi-am dat seama că nu pot să văd TOT. Ca atare, am renunţat la anumite lucruri. Mi-am zis că prefer să petrec cu novicii mai mult timp decât să bifez alte lucruri din lista “to do”. De exemplu, am renunţat la Vang Vieng, faimos în Laos pentru „tubing”, adică să mergi din bar în bar, plutind pe un cauciuc pe apă, zonă faimoasă şi pentru peisaje. Am renunţat, pentru că nu puteam să mă dezlipesc de Luang Prabang. Mai era Plain of Jars, tot în Laos, la care, iniţial, aş fi vrut să ajung, dar iarăşi am renunţat în favoarea Luang Prabang-ului. Deci clar trebuie să mă întorc în Laos, pentru că mai am multe de văzut 🙂

 

D.P. E în regulă să şi renunţi.

M.P. Da, nu poţi să le ai pe toate. Cu toate astea, mie călătoria mi se pare o investiţie, o investiţie în tine, cu risc zero, indiferent ce faci. Am întâlnit o tipă din Canada care şi-a început perioada sabatică în Myanmar, ne-am luat împreună un tur în Mandalay, ca să aflu apoi că s-a întors acasă – era prea mult pentru ea: nu putea să-şi planifice, nu ştia ce să mai facă, era speriată şi s-a dus repede acasă. După mai multe luni, m-am reîntâlnit cu ea într-o cafenea în Bali…

 

D.P. Întâmplător?

M.P. Da! Intru într-o cafenea să iau pranzul şi îmi aud numele. În Bali. Mă uit în jur şi o văd pe ea. Îşi rezolvase problemele, deşi iniţial nu a mers bine, şi acum era relaxată în Bali. De aceea spun, orice călătorie este o investiţie, acum nu avea nicio problemă ce va face mâine.

 

D.P. Ştii cum se spune: să-ți dai banii pe experienţe, nu pe obiecte.

M.P. Da, e o investiţie din care înveţi foarte multe şi din care ieşi mai bogat (spiritual, cultural, în general ca om). Te uiţi la oameni care au călătorit şi la oameni care nu au călătorit şi vezi diferenţa. Nu spun că cei care au călătorit sunt mai buni, dar sunt mai deschişi, mai ales dacă au călătorit în culturi care sunt cu totul diferite de a noastră

 

D.P. Mă gândeam că poţi fi deschis la minte în domeniul ideilor fără să fi călătorit foarte mult.

M.P. Da, dar sunt foarte puţini, sunt mulţi cei cu idei preconcepute. De exemplu, multă lume urăşte India fără să fi pus piciorul vreodată acolo.

 

D.P. Aici, în România?

M.P. Nu, în general vorbesc. Au foarte clară ideea că nu vor să ajungă acolo. Pe de o parte, asta vreau să fac acum cu fotoblogul meu – de exemplu, când auzi de Myanmar… mă gândesc ce idei aveam eu înainte, e diferit! Sunt anumite imagini-clişeu.

 

D.P. Cum e imaginea cu baloanele cu aer cald în Bagan…

M.P. Exact, dar ideea-clişeu se duce naibii, pentru că imaginea aceea e pur şi simplu extraordinară, nu mai e nicidecum clişeu când o vezi cu ochii tăi (după încă o alarmă la patru dimineaţa).

 

D.P. Mi-ai spus că te-ai documentat bine înainte de plecare, ai vrea să recomanzi vreo carte sau vreun film?

M.P. Eu în Belgia îmi înregistram toate show-urile de călătorie şi chiar de cooking prin Asia şi am învăţat multe de acolo. Cele mai multe cărţi pe care le-am citit legate de Asia au fost axate pe China, Japonia şi India şi mai puţin pe Asia de Sud-Est, din păcate. De exemplu, pentru Japonia sigur m-a influenţat „Memoriile unei gheişe”, dar nu m-am „documentat” din asta.

 

D.P. Filmul sau cartea?

M.P. Întâi am citit cartea şi apoi am văzut filmul şi am fost dezamăgită un pic. Pe de altă parte, eu sunt pasionată de Japonia încă din copilărie şi pe vremea aceea nu apăruse această carte. Citeam Shogun. Am început să-mi scriu toate expresiile în japoneză, nu era Internet, mergeam la biblioteci şi căutam dicţionare şi aşa învățam. Japonia e o ţară specială şi cumva elitistă, de exemplu sunt localuri în care nu ai acces decât pe bază de legitimaţie de membru.

 

D.P. Dar ce este special la astfel de localuri?

M.P. E greu de spus. Este atât de închisă cultura asta, atât de secretă! De exemplu, există ceainării unde există „maiko” care întreţin atmosfera. Ele sunt nişte artiste – cântă, dansează dansuri tradiţionale, întreţin clienţii prin jocuri de memorie, de inteligenţă, e absolut fascinant! Ştiam cum au programul, la ce oră se duc şi la ce oră se întorc. Le vedeam şi le aşteptam cu aparatul foto. Unele cadre sunt făcute noaptea. Încă nu sunt obişnuite să fie fotografiate. E interesant să le studiezi machiajul, au toată faţa dată cu un praf alb, dar ceafa e liberă într-o anumită formă, îşi lasă pielea naturală acolo, aceea e partea sexy.

 

D.P. Ai îmbrăcat chimono? Cineva mi-a zis că e o energie specială…

M.P. Cred! S-a răcit vremea şi nu am mai avut ocazia. Câteva lucruri nu le-am mai făcut din cauza frigului. Exista posibilitatea să închiriezi chimonourile pentru o zi şi să te plimbi prin oras (Kyoto). Există două tipuri de îmbrăcăminte: unul în care îţi pui toate accesoriile, şi asta e ceva rar întâlnit, e specific pentru maiko, şi sunt chimonourile obişnuite pe care le vezi frecvent pe stradă, care se numesc yukata, în special purtate de asiatice. Am purtat yukata când am fost la un ryokan. Îţi recomand să stai la un ryokan. Este o experiență pur japoneză si este de neratat.

 

D.P. Ce este un ryokan?

M.P. În traducere, este un han tradiţional japonez. Dormi pe tatami (covor tradiţional japonez făcut din paie de orez), unde ţi se aranjează un pat şi dormi pe jos. Când intri în cameră nu vezi nimic, tu te duci la cină şi apoi, la întoarcere, găseşti salteaua aranjată. N-am dormit nicăieri mai bine!

 

D.P. Şi la masă trebuie să adopţi poziţia lor tradiţională?

M.P. Depinde unde te duci. Sunt foarte multe locuri în care masa e la nivelul solului, dar poţi să-ţi întinzi picioarele. Da, e o experienţă deosebită să mergi la un ryokan şi la o baie japoneză. Într-unul dintre zboruri, am întâlnit o doamnă japoneză care mi-a atras imediat atenția pentru că părea specială, avea o eleganţă aparte. Și, din tot avionul, s-a nimerit să aibă loc lângă mine. Am aflat mai târziu că era curator de artă. M-a văzut că citesc despre Kyoto şi am început să povestim. Cum m-a văzut atât de atrasă de Japonia, mi-a dat adresa unui ryokan în Kyoto şi a spus să zic că sunt din partea ei, lucru pe care l-am şi făcut. Proprietara avea 90 de ani şi acest ryokan era o fostă „gheisha house”.

 

D.P. Vezi, există coincidenţele astea care nu sunt chiar întâmplătoare.

M.P. Da.

 

D.P. Care e perioada pentru cireşi?

M.P. Variază de la an la an, dar de obicei intre 20 şi ceva martie până în jur de 10 aprilie. În nord, în Hokkaido, poate să fie şi mai. De aceea eu am vrut să stau trei săptămâni, ca să nu risc prea mult. Toată călătoria am făcut-o special pentru aceşti cireşi, celelalte şapte ţări au fost aşa… pe lângă J… Şi, cum spuneam, am stat la acest ryokan unde puteam vedea din cameră, pe geam, perindarea acelor maiko. Aveam în cameră oglinda aceea veche de la gheişe, numai că noaptea ne-a fost foarte frig. A doua noapte ne-am gândit să schimbăm locaţia. Noroc că am găsit hotel. Am rugat-o pe o fostă colegă din Tokyo, o japoneză, să explice situaţia şi, spre uimirea noastră, proprietara nu a dorit să plătim nimic. A venit cu un răvaş în engleză pe care scria „You are wonderfull”. M-am simţit copleşită.

 

D.P. Și ce ai mai făcut în timpul călătoriei?

M.P. De exemplu, cursuri de argintărie şi de dans tradiţional în Bali. Mai făcusem curs de Bollywood dancing în Bruxelles, dar cel tradițional balinez era mult mai dificil.

 

D.P. Mai vrei să spui ceva ce nu te-am întrebat?

M.P. Aş putea să povestesc zile întregi… Uite, aş putea să spun că mulţi călători nu ştiau feluri de mâncare locale, deşi trăiau de mult pe acolo şi mâncau de pe stradă (adică, street food). Mie îmi place foarte mult să experimentez şi să merg și la restaurante scumpe, pentru o experienţă completă. Dintre cele mai deosebite feluri mâncate au fost scorpion și castravete de mare în China, crocodil în Cambogia, insecte nu pot, dar în rest aş încerca orice. Au fost feluri care nu ştiu ce erau, aşa că… cine ştie ce am mâncat. Pentru mine, mâncarea a reprezentat şi reprezintă în general o parte foarte importantă a călătoriei, o experienţă în sine.

 

D.P. Dacă eram în locul tău, aş fi făcut nişte recenzii pe domeniul ăsta.

M.P Am făcut multe fotografii, am căutat bloguri de mâncare, m-am documentat foarte mult. Una dintre combinaţiile cele mai spectaculoase este cea a bucătăriei japoneze cu cea franceză. Sunt foarte multe restaurante franţuzeşti în Japonia. Și în Vietnam bucătăria îmi place foarte mult. Cred că e chiar favorita mea din Asia de Sud-Est. Iar în Myanmar pot să-ţi recomand articolele lui Naomi Duguid, unde povesteşte în detaliu despre mâncarea burmeză. Când am văzut prima oară o salată de frunze de ceai, am fost neîncrezătoare, dar am încercat şi e foarte consistentă. Tot acolo, am descoperit salata de avocado, cu roşii şi ceapă, opţional mentă.

 

D.P. Nu mi-am închipuit că este atât de interesantă bucătăria lor.

M.P. Da, este. Te duci, până la urmă?

 

D.P. Da. Am visat un câmp cu baloane cu aer deasupra (OK, nu erau şi temple) şi apoi m-a sunat o prietenă foarte bună cu care-mi place foarte mult să călătoresc şi am spus da, pe loc. Apoi am căutat informaţii despre ţară pe Internet şi primele imagini care apăreau erau cu templele din Bagan şi baloanele.

M.P. Costă destul de mult distracţia asta, 320 de dolari.

 

D.P. Pe când în Capadoccia, doar 100…

M.P. Dar e o experienţă unică. Altceva care mi-a plăcut foarte mult – “ziplining” prin parcul Angkor. Te dai din copac în copac pe nişte cabluri şi speri să vezi şi niște maimuţe 🙂

 

D.P. Tiroliana…

M.P. Şi încă ceva, am mers foarte mult cu motocicleta. Şi cum a devenit deja pasiune, îmi doream să fac şi şcoala moto la revenirea în România. Mie mi-a plăcut peste tot, dar când eram în Vietnam, în Dalat, despre care multă lume mi-a spus să nu mă duc că e plictisitor, am luat un tur cu un fondator al unui grup de motocicliști format din foşti militari. Nişte oameni extraordinari, cu o experienţă de viaţă unică.

 

D.P. Am văzut ceva… cu Easy Riders?

M.P. Exact, Easy Riders. Mergeai cu un om care făcea asta de zeci de ani, în deplină siguranţă. A fost superb! Am văzut sere de căpşuni, de flori, plantaţii de cafea, temple, sate etc. Cafeaua din Vietnam este cea mai bună. De asemenea, am făcut photography și food tours, care sunt extraordinare pentru că mergi în locuri în care nu ai putea să ajungi singură.

 

D.P. Ce tehnologie ai avut la tine?

M.P. Mobil cu dual sim, ca să pot adăuga cartelă locală, şi iPad-ul, dar mi-ar fi fost util un laptop, să descarc fotografiile. Wireless-ul în Asia de Sud-Est nu funcţionează prea bine. Altă învăţătură a fost să nu-mi mai iau atâtea tricouri cu mine, alea patru au fost prea multe, în general două sunt suficiente pentru început şi mai cumperi câte ceva de pe drum.

 

D.P. Mulţumesc pentru interviu, mi-a făcut plăcere.

M.P. Şi mie, şi nici n-am apucat să vorbim despre Cambogia…

 

 

Fotografiile sunt din arhiva personală a Mihaelei Popa şi mai multe despre călătoriile ei puteţi afla chiar de pe site-ul ei – http://www.worldtravelbug.com/

 

 13. Another view of Jakarta

Deasupra capitalei Indoneziei, Jakarta

08. Alms ceremony in Luang Prabang

Dimineata in Luang Prabang, Laos

09. Rice terraces in Bali

Bali, paradisul verde

10. Scooters take over Hanoi

Scutere in Hanoi

11. Going to scool in Laos

In drum spre scoala in Laos

12. Drinks with a view...to HCMC

Si in Ho Chi Minh sunt sky baruri 🙂

Categorii:
Interviu

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii