Continui cu ajutorul Dianei Pavlenco seria de interviuri cu oameni care si-au luat o perioada sabatica, renuntand (temporar) la o cariera mai mult sau mai putin bogata pentru a pleca sa calatoreasca. De data asta, eu i-am sugerat personajul de intervievat – pe Mihaela Popa… Dar mai bine va las sa cititi interviul pentru ca este cu adevarat interesant si plin de informatii si de ce nu … de inspiratie 🙂
Cu Mihaela Popa am stat de vorbă la recomandarea lui Cezar, prin amabilitatea căruia această serie cu aventuroşii care şi-au luat o perioadă sabatică apare aici. Din ziua întâlnirii noastre, Mihaela a mai făcut multe lucruri interesante pentru care o admir, a ajuns fotograf profesionist, a învăţat de la zero despre cum să-ţi faci un site, şi-a lansat propriul blog de calatorii si fotografie, în engleză, cu recomandări din propriile experienţe şi călătorii care, după cum o să vedeţi mai jos, nu au fost puţine, şi multe altele. Mie nu-mi venea să mă desprind din conversaţia noastră, deşi ploua îngrozitor, stăteam la o masă afară şi stropi mărunţi ajungeau din când în când până la noi (venisem cu bicicleta şi afară era singura opţiune). Sper ca într-o zi să aveţi ocazia să beneficiaţi de sfaturile şi de recomandările ei de călătorie.
D.P. Cum ţi-a venit ideea unui sabatic?
M.P. Nu a pornit de la sabatic şi, ce să fac, a pornit de la faptul că vreau să călătoresc – cum să fac să călătoresc mai mult? Călătoream şi înainte, dar voiam să o fac mai mult şi în alte forme. De exemplu, să mă duc într-o vacanţă de două săptămâni în Thailanda nu mai era de ajuns. Am făcut asta ani buni. De câţiva ani, a tot prins contur un vis – să merg să văd cireşii înfloriţi în Japonia şi, lucrând în finanţe, (trebuia să „închid” luna) nu am putut să ajung. Apoi, pur şi simplu, nu am mai putut să rabd şi mi-am spus că trebuie să fac şi lucruri care sunt importante pentru mine, în loc să trimit rapoarte la bursa de la New York. A fost un pic mai dificil pentru că tot mi s-au oferit alte şi alte joburi. Până la urmă, mi-am pus o limită – dacă-mi oferă Acel job, cel mai de sus, mă mai gândesc, dar cu altceva, nu. Acea poziţie nu era disponibilă la momentul respectiv şi, cum nu mai aveam răbdare, am luat decizia să fac pasul ăsta spre perioada sabatică. Eram şi entuziasmată, dar mi-era şi foarte frică. Părăseam o viaţă confortabilă şi un nivel la care mă obişnuisem să trăiesc de atâţia ani.
D.P. Şi chiar călătoreai…
M.P. Da, şi călătoream destul de mult. Am şi locuit în India o perioadă, experienţe am mai avut, dar când a intrat virusul (the bug, World Travel Bug J) dorul de ducă, aceste ieşiri nu au mai fost de ajuns. Plus că mă gândeam din ce în ce mai mult să mă întorc în România. Eram în Belgia de 11 ani, plănuiam de ceva vreme momentul ăsta, aşa că am fost foarte entuziasmată să iau decizia plecării. Dar după ce am anunţat la serviciu, a început să-mi fie teamă pentru că renunţam la toată viaţa mea – la locul de muncă, la prieteni, la apartament – ca să fac o schimbare totală. N-am regretat şi nu regret vreo secundă această decizie.
D.P. Are Joseph Campbell, în „Eroul cu o mie de chipuri”, o succesiune de etape în călătoria eroului, iar depăşirea obstacolelor, a îndoielii, face parte din drum. Aşa progresăm, până la urmă.
M.P. Nu aş vrea să dau sfaturi, până la urmă fiecare îşi face viaţa cum vrea. De exemplu, o rugam pe prietena mea cea mai bună să vină cu mine măcar jumătate din drum, pentru că ne înţelegem extraordinar, dar ea nu poate să facă pasul acesta, chiar dacă îi place să călătorească. Nici eu nu mă vedeam pe mine în ipostaza asta, acum câţiva ani.
D.P. Pe cei dragi, din ţară, i-ai informat pur şi simplu?
M.P. Da, nu ştiam cum vor reacţiona. Le-am zis că vin şi în ţară, au primit cu bucurie vestea… Restul a fost adăugat picătură cu picătură, ca să nu se sperie prea tare.
D.P. Dar ţi-ai stabilit cât timp să pleci?
M.P. Iniţial, am zis că plec două luni. Apoi am început să mă documentez şi am realizat că nu ar fi fost îndeajuns pentru ce aş fi vrut eu.
D.P. Ţi-ai lăsat o poartă deschisă la serviciu?
M.P. Nu, mi-am dat pur şi simplu demisia şi, la o scurtă perioadă după aceea, am părăsit Belgia. La două luni după ce m-am întors în România, m-au sunat de la serviciu să mă întorc, măcar temporar, şi erau gata să plătească foarte mult, dar am spus NU. M-am gândit puţin, dar în final am refuzat. Eram sigură de decizia mea.
D.P. Era vorba despre libertatea ta.
M.P. Da. Le-am zis că mi-am luat deja bilet şi că urmează să plec curând în călătorie şi au zis că-mi rambursează cheltuielile făcute, numai că asta însemna să pierd cireşii, ceea ce, pentru mine, nu era o opţiune. Nu puteam să-mi mai amân visul!
D.P. Deci primele două luni le-ai stat în ţară.
M.P. Da, nu am făcut altceva decât să planific călătoria. Deja ştiam că vreau să stau patru luni, ştiam unde vreau să merg, ştiam că va fi în Asia de Sud-Est, fusesem deja de câteva ori în China şi India, plus Singapore, Coreea şi chiar Japonia, dar nu în Asia de Sud-Est. Și citisem că este o zonă sigură pentru femei să călătorească singure. Pentru mine nu a fost prima dată când călătoream singură, dar a fost prima dată când călătoream singură pe o perioadă îndelungată. Am făcut planul în aceste două luni – ordinea de vizitare a ţărilor, cât vreau să stau, ce vreau să văd, am verificat cele mai bune perioade de vizitare, să evit musonul. Evident, m-am sfătuit și cu Cezar puţin, în privinţa itinerariului J Apoi, mi-am rezervat cinci zile în Bangkok şi gata. Planul era făcut.
D.P. Primele?
M.P. Da, primele zile.
D.P. Am văzut că ai fost la un sky bar.
M.P. Da, la multe, de fapt (râdem). De asemenea, eu nu am făcut backpacking. Ăsta a fost un alt lucru pe care mi l-am propus. Oriunde mă duc, îmi propun câteva baruri, restaurante pe care să le încerc. Nu mă mulţumesc doar cu unul, ca să-mi fac o idee. În plus, urmăresc documentare de travel de ani și ani şi citesc destul de mult despre călătorii, şi am citit şi multe bloguri înainte, în faza de documentare. Apoi, bineînțeles, Lonely Planet, pe care l-am folosit şi în timpul călătoriei.
Din întâlnirile de pe parcurs am tras concluzia că sunt foarte mulţi oameni care călătoresc singuri. Faptul că nu am optat pentru backpacking a fost mai puţin social. Atunci când stai în hostels şi guest houses întâlneşti mai mulţi oameni, dar a fost decizia mea. Dacă mergeam în călătoria asta la douăzeci şi ceva de ani, probabil că prima partea socială, acum a primat confortul şi evident că am întâlnit alt gen de persoane. În general, când călătoresc prefer să dorm şi să-mi încep ziua dimineaţa, devreme. Cred că n-am văzut atâtea răsărituri toată viaţa mea la un loc câte am văzut acum în această călătorie.
D.P. Pot să te întreb ce buget ai alocat?
M.P. A fost destul de mare pentru Asia de Sud-Est. În principiu, din ce am citit eu pe bloguri, am cheltuit cam de patru, chiar de cinci ori mai mult decât pentru opţiunea „backpacking”. De ce? Pentru că nu am făcut-o la 20 de ani, am făcut-o pentru mine. Cam 40 la sută din buget l-am cheltuit în Japonia. Dacă-ţi planifici bine călătoria, poţi să faci economii importante. Chiar şi în Japonia, poţi să iei un prânz excelent cu şapte euro. M-am dus însă în perioada cireşilor şi cazările sunt mult mai scumpe atunci. În restul ţărilor, cazările au ajuns în medie între 30 şi 40 de euro. O sumă bună aici, dar e foarte ridicată pentru Asia de Sud-Est. Se poate dormi şi cu cinci-şase euro pe noapte.
D.P. Doar că e gălăgie.
M.P. Da, depinde ce vrei. Ştii cum se spune – nu se poate „have your cake and eat it too”.
D.P. Bob Dylan te-ar contrazice…
M.P …dar hostelurile nu erau o opţiune pentru mine. Sunt, de altfel, si guesthouse-uri mai ieftine, dar pentru mine confortul a fost important.
D.P. Spune-mi cum a fost bagajul tău?
M.P. Am avut bagaj de mână.
D.P. Asta mi se pare fascinant, am observat o caracteristică comună a celor care decid să plece într-o perioadă sabatică, au înţeles că nu e nevoie de mult bagaj.
M.P. Da, am avut un troller expandabil, l-am extins încă din Bangkok, din primele zile; ce mi-am luat de acasă nu se potrivea cu locurile pe care le vizitam, unele dintre ele fiind obiective religioase, am avut nevoie de tricouri cu umeri, pantaloni mai lungi…
D.P. Îţi propuneai obiective în fiecare zi sau te şi odihneai?
M.P. Am avut şi zile de odihnă, pentru că e nevoie să te relaxezi. După primele cinci zile, am schimbat itinerariul. Am realizat că nu pot să stau doar două-trei zile într-un loc, ci minimum patru zile. Când am călătorit înainte în China, India, Japonia, am citit multă literatură. Pe acelaşi principiu, şi acum a contat foarte mult pentru că citisem în perioada de planificare. Există o serie, să-mi amintesc cum se numeşte…
D.P. Culture Shock?
M.P. Da, exact, Culture Shock te învaţă despre etichetă şi obiceiuri. Contează foarte mult când eşti la masă să ştii cum să te porţi. Când ieşi cu ei la masă şi nu-ţi mai spun ei unde să pui lingura şi cum să te comporţi, ai multe puncte câştigate din partea lor.
D.P. În Japonia?
M.P. Peste tot. Sunt foarte şocaţi pentru că ei îşi imaginează că nu ştii nimic despre cultura lor şi te apropii foarte mult de ei când văd că ştii din obiceiurile lor. Aşa mi-am câştigat foarte mulţi prieteni de-a lungul tuturor călătoriilor, ceea ce ulterior s-a reflectat şi în relaţiile de business.
D.P. Ce te-a învăţat această călătorie?
M.P. Am realizat că nu vreau să mai merg în călătorii lungi în care să încerc să văd cât mai multe locuri şi să mă mut la fiecare câteva zile. Este foate obositor, iar acum prefer „slow travel”. Spre exemplu, mi-ar plăcea să mă duc în Laos şi să stau cel puţin o lună acolo. În Bali am stat două săptămâni şi jumătate şi nu a fost de ajuns.
D.P. Cât mi-ai recomanda să stau în Birmania?
M.P. Eu am stat zece zile, dar ar fi trebuit să stau mai mult. De exemplu, în Bagan nu aş sta mai mult de trei zile şi jumătate, ceea ce am şi făcut. Am preferat zboruri interne, nu am luat autobuze, ca să-mi rămână mai mult timp. În schimb, aş sta mai mult în Mandalay şi Yangoon, unde am stat doar câte o zi. Zece zile nu mi se par de-ajuns pentru ţara asta. Inle Lake mi-a plăcut foarte mult şi am stat patru zile.
D.P. Ai întâlnit pe drum oameni care te-au inspirat? Români?
M.P. Da, am întâlnit mulţi oameni, dar nu români. În multe locuri eram prima persoană din România pe care o vedeau. Dar am întâlnit o fată din Belgia (my second home), din păcate nu e cel mai fericit exemplu, dar dintre toţi mi-a plăcut cel mai mult de ea. Ne înţelegeam foarte bine. Mulţi dintre cei întâlniţi erau mai tineri, ei sunt majoritari. Ea era din Ghent, care e oraşul meu favorit din Belgia, stătea în Thailanda de un an şi preda engleza, şi luase o pauză de câteva luni să viziteze Malaysia, Indonezia, Bali şi alte ţări din zonă. În Bali şi-a serbat şi ziua de naştere, care era una importantă: 40 de ani. Noi am tot ţinut legătura în scris şi ne povesteam de pe unde eram. A ajuns în Japonia fix în ziua în care am plecat eu şi, din păcate, nu am reuşit să ne mai întâlnim. Era foarte încântată de Japonia şi îmi povestea non-stop cât îi place. Apoi, trei zile de linişte… Mă pregăteam să-i scriu şi, în momentul în care am deschis Facebook-ul, am văzut pe pagina ei RIP (Rest in Peace – odihneşte-te în pace!) şi așa am aflat vestea. Pentru mine a fost un şoc şi, timp de patru zile, am fost într-o stare foarte ciudată şi nu am mai avut chef să călătoresc, mă gândeam constant la ea. Tocmai mă gândeam cum să-mi extind perioada de călătorie, când a venit vestea asta, şi, apoi, tot ce am vrut în momentul ăla a fost să mă întorc acasă.
D.P. Tu cum îţi explici?
M.P. O ştiam atât de plină de viaţă, dar am înțeles că avea probleme cu inima şi a făcut un infarct… nu ştiu ce să zic, ne dăm seama cât de scurtă e viaţa. Ce m-a marcat foarte mult a fost un mesaj emoţionant al mamei ei pe Facebook, în care spunea că fiica ei a făcut ce a vrut, că şi-a trăit viaţa așa cum şi-a dorit şi că a fost fericită, şi că a avut o viaţă minunată, şi mi s-a părut extraordinar că a găsit puterea să scrie acel mesaj. Aşa că ea a fost persoana care m-a marcat cel mai tare.
D.P. Te-ai gândit vreun moment să renunţi la călătorie?
M.P. Nu, singurul moment a fost la final, când nu mi-am mai extins perioada după ce am aflat de ea, mi s-a făcut dor de familie şi am vrut să mă întorc acasă. După ce mi-a mai trecut şocul şi mă mai obişnuisem cu ideea, era deja prea târziu.
D.P. Un loc care ţi-a rămas în suflet? Mie mi-e foarte greu să aleg din lista ta de ţări…
M.P. Mie nu mi-e greu, pentru că ceea ce fac fac cu toată inima. De atâţia ani îmi doream să văd cireşii înfloriţi. Înainte de a merge în Japonia, locul meu favorit era Kyoto şi a rămas în continuare aşa. Sunt foarte multe locuri care sunt speciale. Dar Kyoto e locul meu de suflet. De multe ori vedeam documentare despre Japonia şi, pur şi simplu, nu mai aveam răbdare să stau fără să fac această călătorie. Pentru nişte prieteni am fost chiar ghidul lor pentru o seară în Kyoto.
D.P. Ai foarte multe informaţii, ar trebui să găseşti o modalitate să monetizezi aceste cunoştinţe, un fel de consultanţă.
M.P. Da, poate pe un segment mai matur/luxury. Am observat că sunt foarte multe bloguri pe segmentul de backpacking care susţin că sunt autentice si locale. Eu în călătorii am cunoscut foarte mulţi localnici. De exemplu, să mănânci local nu e neapărat sinonim cu a mânca foarte prost şi foarte ieftin. Sigur, în anumite locuri e adevărat, dar nu trebuie generalizată ideea asta. Pentru mine, a mânca o cină cu un euro pentru ca apoi să mergi la un rooftop bar şi să bei un vin scump tot local e. Îţi garantez că sunt mulți localnici care fac asta, pentru că am cunoscut mulți dintre ei.
D.P. Ţi-a fost vreodată frică?
M.P. Nu… poate în Vietnam, veneam din Laos şi auzisem diverse zvonuri despre furturi şi, în special, atacuri la femei (citeşte genţi), mi-era teamă, dar apoi am ieşit pe stradă, totul părea în regulă şi, după o zi-două, m-am relaxat. A mai fost un moment dificil în Cambogia, despre care citisem într-un articol că există posibilitatea să-ţi taie geanta, rucsacul de pe umăr. Citisem chiar că există nişte genţi special prevăzute cu cablu, care nu pot fi tăiate, dar am mers fără şi a fost în regulă. După prima zi, mi-au trecut temerile. Dar niciodată nu mergeam noaptea pe străzi în anumite locuri. Mergeam pe străzi după ce se întuneca, dar nu mai târziu de nouă-zece seara. Trebuie să ai un bun simţ în toate. N-am pierdut nimic, trebuie doar să fii atent.
Si pentru ca Diana si Mihaela au discutat ore in sir, m-am gandit sa impart interviul in doua … asa ca va astept si maine cu partea a doua 🙂
Rasarit de soare in Bagan, Myanmar
Cel mai celebru Sky Bar din Bangkok
Kyoto de Sakura
Sakura e o minune
Maiko de Kyoto… mai are pana sa devina geisha
Calugari din Myanmar
Dacă te plimbi pe banii tăi… remarcabil ! De toci banii altora îți doresc o retragere spectaculoasă ! Apropo ,vreau și eu rețeta succesului dacă o deții !
vreu sa calatoresc in india dar nu am cu cine