Adio, Majestate !

Regele Mihai

Astazi este o zi trista. Este o zi in care ne despartim pentru totdeauna de o parte din istoria noastra, probabil de cea mai glorioasa parte a istoriei noastre. Este perioada in care Romania s-a sustras Orientului Apropiat, devenind dupa secole o natiune europeana, este perioada in care s-a faurit Romania Mare, este perioada in care Romania devenise o natiune relativ prospera. Poate putini stiti, dar in anii ’20 – ’30, mii de greci se dadeau aromani pentru a putea obtine mult-visata cetatenie romana, iar autoritatile romane prindeau italieni imigranti ilegali care incercau sa se stabileasca pe aici… Acum, cand milioane de romani au plecat pentru o viata mai buna in Grecia si in Italia, ce v-am spus pare de domeniul fantasticului.

Astazi, odata cu inmormantarea MS Regele Mihai I al Romaniei, este ingropata, probabil definitiv, acea perioada. Nu vreau sa scriu prea multe despre ce a facut si ce nu a facut MS Regele. De zile in sir, televiziunile si presa au dedicate ore de transmisii TV si kilometri de hartie tipografica … si in mod paradoxal pentru cineva care a trait inceputul anilor ’90, toate cuvintele au fost laudative. Sau, probabil, 95% din ele; pentru prima oara (exceptand, poate, data de 25 octombrie 2011, cand a fost sarbatorita implinirea a 90 de ani a Majestatii Sale), s-a spus foarte mult adevar si au fost aduse in fata personalitatea si meritele celui care a fost ultimul Rege al Romanilor.

A existat foarte controversatul moment 23 august 1944, cand Regele si-a pus pecetea si a schimbat istoria. Evident, exista tot soiul de detractori ca ar fi, ar pati, ca ar fi tradare. Nu sunt unul dintre fanii asa-numitei istorii „what if”, in care experti mai mult sau mai putin avizati isi dau cu parerea ce s-ar fi intamplat daca s-ar fi luat o alta decizie. Dar fara 23 august, Romania ar fi fost in mod cert alta, probabil ca nici n-ar mai fi putut exista si multi dintre cei care cititi aceste randuri nu ati fi existat, pentru ca bunicii si strabunicii vostri ar fi fost ucisi.

Daca 23 august n-ar fi existat, am fi continuat razboiul de partea Germaniei. Cum ar fi aratat Romania? E foarte simplu – intrati in orice muzeu de istorie oricat de mic si obscur din Budapesta, Varsovia sau Berlin si cautati poze din 1944 sau 1945. Un munte de ruine, inconjurand cate vreo casa ramasa inexplicabil in picioare. Asa ar fi aratat Timisoara, Bucurestiul, Brasovul, Craiova. Un munte de ruine. Si nu e vorba de ruine, orasele se pot construi, ar fi fost sute de mii de morti (cititi si statisticile bataliei pentru Budapesta sau pe ale Insurectiei de la Varsovia) si, cum ziceam, multi dintre voi nu ati mai fi existat.

In mod cert, granitele actuale ale Romaniei nu ar fi aratat cum arata acum, chiar si ciuntite spre Est si Nord. In mod cert, Stalin nu ar fi cedat Transilvania de Nord Romaniei. Daca cititi relatarile celor din varful puterii de la Kremlinul acelor ani, Stalin a decis sa pedepseasca Ungaria ca a rezistat sovieticilor pana in ultima clipa, in timp ce Romania s-a alaturat Aliatilor. A spus-o clar generalisimul cu mustata. Daca nu ar fi existat momentul 23 august, Stalin ar fi trebuit sa pedepseasca atat Ungaria, cat si Romania. Si cum ar fi fost pedepsite mai bine decat prin unirea ardelenilor cu fratii lor kalmuci, tajici si ucraineni in Marea Patrie a Popoarelor Sovietice? In mod cert, Transilvania (poate doar cea de nord) ar fi devenit parte din Republica Sovietica Socialista Ucraineana (cum, de altfel, s-a incercat si cu Maramuresul, dar pana la urma Stalin a hotarat ca nu e cazul. Nu este sigur ca restul Romaniei nu ar mai fi existat ca stat cat de cat independent, ci poate ca Republica Sovietica… Dar astea sunt speculatii. Ceea ce ar fi fost cert este ca milioane de romani ar fi murit in razboi si ca multi dintre voi ii datorati faptul ca existati actului de la 23 August.

Exista si celebra legenda cu Stalin care ar fi acceptat propunerea de armistitiu a Maresalului Antonescu. Nimic nu indica faptul ca Antonescu ar fi vrut sa opreasca razboiul. In plus, mai multe propuneri din asa-zisa propunere de armistitiu ar fi fost normale in cazul in care soldatii romani ar fi ocupat Kremlinul si ar fi baut vodca in Piata Rosie, pe cand situatia era… taman pe dos… soldatii sovietici se plimbau prin Botosani si prin Iasi, si spargerea frontului din operatiunea Iasi – Chisinau i-ar fi adus pana la Milcov in cateva saptamani.

 

Dar nu despre istorie am vrut sa scriu aici. Ci despre o poveste personala. Multi dintre voi o stiti, am mai scris-o in ziua in care Regele a implinit 90 de ani, atunci, in 2011. Dar simt nevoia sa o repet. Este o poveste frumoasa, o poveste care m-a impresionat si care ma impresioneaza, o poveste ca o raza asupra celui ce a fost Regele Mihai si asupra familiei regale.

Nu neg nicio secunda ca sunt monarhist. Sunt absolut convins ca un Regat al Romaniei ar fi avut un alt traseu, mult mai spectaculos decat al Republicii Romania. Am crescut cu povesti despre Regii nostri si cu Harta Romaniei Mari deasupra capului (era „strecurata” prin cenzura in manualul de istorie de clasa a VI-a). Iar una dintre primele tari pe care le-am vizitat a fost Elvetia. Unde locuia in acel moment Regele Mihai. Nu stiam decat un singur lucru – Regele locuia la Versoix. Habar n-aveam unde era, cum se ajungea acolo si care era adresa. Nu exista internet, nu exista Google Maps, nu existau informatii. Stiam doar un nume – Versoix.

 

Am ajuns in Elvetia cu prima mea excursie cu trenul in Europa. Era vara anului 1992, tocmai terminasem bursa de un an in Olanda si facusem rost de vize pentru Austria, Elvetia si Franta (nu exista nici macar zona Schengen, iti trebuia viza pentru fiecare tara, doar Olanda, Belgia si Luxemburg se unisera in asa-numita viza Benelux, un soi de Schengen avant-la-lettre), iar visul meu din copilarie fusese sa vizitez Elvetia si muntii ei. Imi placusera la nebunie desenele acelea animate japoneze cu Heidi. O sa-mi spuneti ca Heidi e austriaca din Tirol, dar nu stiu de ce imi ramasese in minte ca Heidi e din Elvetia. Asa ca am decis sa merg in Elvetia. Am locuit timp de aproape trei saptamani intr-un sat strategic localizat pe calea ferata dintre Luzern si Berna, in mijlocul Elvetiei, si in fiecare dimineata la 8.00 luam trenul sa explorez Elvetia.

Cum am ajuns in Elvetia, m-am dus la biroul de informatii feroviare din gara Luzern si am intrebat daca exista cale ferata spre un oras, sat, orasel care se numea Versoix (imi suna mie a nume francez, presupuneam ca e undeva in zona francofona a Elvetiei). Un nene s-a uitat pe computere (da, in 1992, caile ferate elvetiene aveau computere) si mi-a confirmat ca da, exista o gara Versoix si respectiva localitate e undeva pe langa Geneva. Trebuie sa mergi cu un tren intercity pana la Geneva si de acolo iei un tren local (personal) care opreste si la Versoix. Erau trenuri din ora in ora. Mi-a dat si vreo doua brosuri cu mersul trenurilor. Cool!

Am ajuns la Geneva, am gasit personalul de Lausanne care oprea in toate satele de pe malul lacului Leman, inclusiv in Versoix. Si am ajuns si la Versoix… Era deja pranz (faci vreo trei ore din Entlebuch pana la Geneva), iar localitatea era complet pustie. Perioada de vacanta, toti elvetienii erau pe cine stie ce plaja sau in varful cine stie carui munte. Era pustiu, complet pustiu, nici tipenie. Nici in gara nu era nimeni. Voiai sa cumperi bilet, exista automat de bilete. Voiai vreun snack, exista automat de snackuri.

Am luat-o asa, la intamplare, pe strada, cand, pana la urma, dau de un suflet. Intreb daca stie unde este „la maison du Roi de la Roumanie”… „Le roi, le roi, aha” … imi indica o directie. Mai dau peste cineva care imi indica strada. Sigur pe strada asta e, dar nu stia exact unde, sa mai intreb… Am luat-o pe strada in sus.

Ma uitam cu atentie la case. Era o zona de case, ceva curte, nimic extravagant pentru Elvetia, evident, extravagant pentru o Romanie cufundata inca in comunism. Era (si inca e) extravagant chiar si faptul ca strazile aratau impecabil, trotuarele, la fel, iar spatiul verde era chiar inundat cu iarba. Din pacate, locuitorii nu prea isi scriau numele pe gard sau pe poarta. Personal, imi imaginam poarta regelui ca fiind monumentala, din fier forjat, cu simbolul Monarhiei de Romania. Si am tot cautat. Nici gand.

La un moment dat, m-am asezat pe spatiul verde sub un gard natural. Asteptam, poate trecea cineva. Se auzeau niste bubuituri de ciocan. Cine o lucra ceva aici, la ora asta? Am inceput sa citesc mersul trenurilor. In ziua respectiva, imi planificasem sa vad si Lausanne. La un moment dat, chiar din curtea sub al carei gard ma oprisem, iese o masina. Vireaza dreapta, opreste si ma intreaba in franceza pe cine caut… ma ridic (eram tolanit pe iarba moale) si, cand colo, era… MS Regina Ana! „Votre Majeste, je suis roumain….” de abia articulam cateva cuvinte in franceza mea de balta. „Tu es roumain!” exclama Regina. Pai, vino la noi. Intoarce masina si o lasa in intrandul casei. Ii spun ca sunt student roman, ca vizitez Elvetia (eram un animal ciudat pe atunci, ce roman se ducea in 1992 in vacanta in Elvetia??? Si student!) si ca am dorit sa-l vizitez pe Majestatea Sa.

Sunt invitat in curte. Trec pe engleza, ii explic Reginei ca nu vorbesc prea bine franceza. In curte, in dreapta, un garaj in care se afla un jeep vechi (probabil, cel daruit de Churchill), in stanga, o casa normala, poate mai mica decat cele vecine, cu un singur etaj). Regele era sus, pe garaj, iar cel care batea cu ciocanul era chiar el. Relaxat, la bustul gol. Regina il striga si ii spune ca un student roman vrea sa-l vada. Regele coboara, intra in garaj si iese de acolo cu un halat albastru, din acela purtat prin uzine. „You know, the King is a bit shy” imi spune Regina. Intimidat, sunt in fata Majestatii Sale Regele Mihai al Romaniei, incep sa indrug ceva in engleza. Regina imi spune: „Vorbiti romaneste, eu nu vorbesc prea bine, dar inteleg”. Asa ca trec pe romana. Regele vorbeste linistit, molcom si cu un iz arhaic… imi aduce aminte de cartile acelea din anii ’20 – ’30 pe care le citeam pe ascuns, carti despre Regii Romaniei. Sunt invitat in casa.

La intrare, un living mare, mai multe tablouri (parca si unul al Reginei Elena, mama Regelui Mihai). Sunt poftit sa ma asez. Ii povestesc Regelui ca fac parte din prima generatie de studenti romani care au primit burse sa studieze un an in Occident si ca, din pacate, nu fusesem in tara cand a venit in acel Pasti plin de sperante al anului 1992 (fusese cu cateva luni inainte). Il intreb cum a fost – Regele imi povesteste cu insufletire despre imensa masa de oameni care l-a intampinat, despre ce a revazut si, mai ales, despre ce urma sa vada. In cateva saptamani, avea sa se intoarca in Romania si sa viziteze tara mai pe indelete. Se vedea insufletirea si in ochii lui, si in ochii Reginei Ana. Timp de aproape o jumatate de secol, taramul in care s-a nascut fusese un taram interzis si de abia astepta sa-l revada (cateva zile mai tarziu, secretarul de stat Melescanu, care zilele acestea a varsat lacrimi de crocodil de Nil, s-a dus sa-l convinga pe Rege sa nu vina fix atunci, la sfarsitul verii 1992, pentru ca era campanie electorala pentru alegerile din toamna si ar fi creat probleme). I s-a promis ca imediat dupa campania electorala o sa primeasca viza si o sa viziteze cat si ce vrea. Evident, erau minciuni PSD, Regele a mai putut reveni doar in 1997, imediat dupa prabusirea regimului neocomunist, dupa alegerile generale si prezidentiale din noiembrie 1996. Dar, in acea zi magica pentru mine, Regele inca nu stia ce se ticluia la Cotroceni de catre cucuveaua neocomunista.

In timp ce povesteam, Regina imi aduce cafea. Eu nu beau cafea. Cred ca am baut de zece ori in viata … Atunci, doar nu era sa zic „Maiestate, mie nu-mi place cafeaua, aduceti-mi, va rog, ceai”. Am baut. Era totusi o cafea speciala, era o cafea regala facuta de insasi Regina Romaniei (nu am vazut sa mai fi fost cineva pe acasa).

Am stat, probabil, vreo 15 minute, lungi cat zile intregi, am baut cafeaua si m-am ridicat. Regina ma intreaba unde merg. La gara. „Bine, te duc eu la gara”. Imi iau la revedere de la Rege, ma urc in masina si Regina se pune la volan. Nu stiu cati se pot mandri ca au avut drept sofer o Regina, dar eu, da… ma pot mandri. Pe drum, Regina imi spune cat de important este ca tinerii romani sa poata calatori in Vest, sa studieze, sa se poata conecta cu realitatea normala a Europei Occidentale, si ca se bucura ca am fost la bursa alaturi de alti romani. Gara nu e departe, am facut, probabil, cateva minute. M-am dat jos, am multumit si am incercat sa ma dezmeticesc. Masina Reginei a intors si a plecat mai departe, oprind la un mic supermarket…

Aceasta a fost povestea vizitei mele la Rege, la Versoix. De atunci, nu l-am mai vazut. Doar acum doua zile, am pus o candela in fata Palatului Regal din Bucuresti. Si mi-am luat adio. Adio, de la una dintre marile personalitati ale Istoriei noastre, de la un om bun, de la un Rege… de la singurul om care inca facea legatura chiar si afectiv cu cea mai stralucitoare perioada a Istoriei noastre.

Adio, Majestate! Sa te odihnesti in Pace, alaturi de parintii, bunicii si strabunicii Tai in Catedrala Regala de la Curtea de Arges! In pamantul Romaniei!

 

Categorii:
Evenimente

Comentarii

  • Frumos așternută povestea! Și foarte frumoasă povestea

    George 16 decembrie 2017 10:30 Răspunde
  • Wow…foarte frumos 🙂

    Geo 16 decembrie 2017 10:30 Răspunde
  • Dumnezeu sa te ierte
    Larevedere majeste
    Ne va fi dor de tine

    Denis Serban ionut 16 decembrie 2017 19:16 Răspunde
  • M-ai lăsat fără cuvinte!

    cmlrd 16 decembrie 2017 20:20 Răspunde
  • Minunată binecuvântare! Păcat că am fost cu cei dragi și buni prea puțin timp. Să trăiești mereu această fericire.

    Yorgo 17 decembrie 2017 8:33 Răspunde
  • magic!

    paul 18 decembrie 2017 8:17 Răspunde
  • Doamne ce impresionant și emoționant! Felicitări!
    Mă fascinează și-mi strârnește interesul orice aflu despre acest OM. De abia acum începem să aflăm adevăruri! Adio Majestate!

    Angela Tudose 18 decembrie 2017 17:48 Răspunde
  • Felicitari, Imperator!

    Ion Popescu 24 decembrie 2017 13:32 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii