Pe vremea când îți trebuia viză pentru orice țară – cum treceai granița în Italia :)

Vatican

Uneori, acum, când mă gândesc că dacă am chef pot să plec și diseară undeva prin Europa în vreun city break inopinat, îmi aduc aminte de ce dificil era să pleci din țară în anii ’90, când am început eu să bat Europa (am ieșit din Europa doar în 1999, când am sărit Gibraltarul în Maroc). Nu exista încă viza Schengen (a apărut abia în 1995), așa că trebuia să iei viza pentru fiecare țară în parte – Austria, Germania, Grecia, Italia, doar cele trei țări din Benelux (Belgia, Olanda și Luxemburg) aveau o viză comună – slavă Domnului. Dar dorința de a vizita era mare și am reușit să trec peste multe obstacole pentru a descoperi o zonă de-a dreptul extraterestră pentru România de atunci – Vestul Europei. Și m-am gândit ca în articolul de azi să vă povestesc cum am vizitat Italia – hai să zic, semilegal, că nu eram 100% ilegal 🙂

Italia, alături de Elveția și de Franța, mai degrabă Paris, a fost visul copilăriei mele. În anii ’80, Italia era extrem de cool – cei mai buni fotbaliști din lume jucau în campionatul italian (însăși Italia devenise campioană mondială în 1982), festivalul de la San Remo era evenimentul muzical al anului, cel puțin în România (cred că-l vedeam la televiziunea bulgară), Cinzano și Martini erau băuturile nelipsite de la orice petrecere cât de cât, iar postere cu orașe precum Veneția, Milano sau Roma erau prin toate cofetăriile de bună calitate (deși nu mi-aduc aminte să fi existat tiramisu prin cofetării, probabil că era imposibil de făcut cu nechezol). Așa că atunci când am ieșit pentru prima oară din țară la bursă în Olanda, m-am concentrat să aflu cum pot să obțin viza italiană. Și, spre dezamăgirea mea, consulatul italian a fost singurul care mi-a refuzat viza, deși aveam rezidență olandeză – între timp, obținusem vize fără probleme de la Franța, Germania, Austria, iar Elveția mi-a dat chiar o viză de o lună ! Mi-aduc aminte, în prima mea tură cu trenul prin Europa m-am dus chiar și în Elveția italiană, la Lugano, pentru a lua un aer de Italia.

Până la urmă, când îmi pregăteam a doua tură cu trenul prin Europa, în 1994, am decis că trebuie „să forțez” Italia și am pus la cale un mare plan pentru o vacanță prin Europa, dar cu accent pe Italia. În primul rând, am făcut rost de două invitații oficiale – una din Olanda, cealaltă din Franța, mai precis din Grenoble, destul de aproape de granița italiană (asta avea să fie vital). Pe baza vizei de Olanda, urmă să obțin tranzit de Germania (spre Germania, urma să trec prin Ungaria, Slovacia și Cehia, care nu cereau vize pentru români), iar pe baza vizei de Franța, urma să cer viza de tranzit de Italia.

 

Dar să luăm vizele la rând. Primesc invitație din Olanda, mă duc la ambasada Olandei pentru viză. Eu primesc viza (fusesem rezident un an în Olanda, deci eram „de încredere”). În schimb, prietena mea, care a primit fix aceeași invitație de la aceeași persoană, nu a primit viza (avea să se întoarcă direct de la Paris în țară, eu continuând spre Rotterdam și Maastricht). Apoi ne ducem la Ambasada Franței. Suntem acolo la 5 dimineața. Pe listă, eram numărul 1436. No way. Întreb la primii când au venit. Ieri pe la orele 14:00. Asta o să facem și noi. Ne ducem acasă, mai dormim și la orele 14:00 suntem la coadă pentru a doua zi dimineață. Îmi aduc mașina (aveam un Fiat Ritmo), îi găsesc un loc strategic (unde să mai putem ațipi din când în când) și ne punem la coadă. Suntem numărul 25. Ei, parcă e altceva. Oricum, mai sunt vreo cinci-șase suflete pe străzile pustii de lângă Consulatul Franței. Dintr-odată, apare un tip tânăr care întreabă „cine mai are de aplicat pentru viză”. Am simțit că am câștigat la Loto ! Am dat pașapoartele și, în 15 minute, aveam vizele! Un noroc chior. A doua zi, dimineață pe la 8, ajungem la Consulatul Italiei de lângă Liceul MF 1 (actualul Colegiu „Tudor Vianu”). Aici descopăr haosul în stare pură. Nu există nicio coadă, nu există nicio listă, nu există nicio logică. Clădirea este luată cu asalt de mii de oameni, înghesuindu-se în curte și încercând să se calce în picioare pe scările ce intră în vilă. Văd o fereastră deschisă între parter și etajul 1. Cu ajutorul prietenei mele, escaladez și intru pe geam. Dacă e bal, bal să fie. Ajung printr-o zonă pustie a Consulatului. Văd o ușă. Bat și intru. Sunt față în față cu un tip care se va dovedi că e Consulul. „Che ci fai qui”. „I came to apply for a transit visa for two persons”. Consulul se uită la mine curios – probabil nu vorbește cu mulți oameni în engleză. Dar el va vorbi în italiană și eu în engleză. „Dă-mi actele”. Îi arăt viza franceză și invitația franceză. „Du-te și ia viza de tranzit de la Germania”. „Nu pot, pentru că trebuie să mă duc la Grenoble. Trenul prin Germania costă 275.000 lei, iar prin Italia costă 215.000 lei”. „Serios ?”. „Da, am verificat la CFR Internațional pe Brezoianu”. Aha… se îndură. Îmi ia pașapoartele și îmi lipește stickerele de viză. 2 giorni! Grazie! Bun și așa.

 

 

Deci am viza de tranzit de Italia de fix 2 zile – eu voiam să stau vreo trei săptămâni, să văd ceva serios din Bella Italia. Cum naiba puteam să intru în Italia fără să fiu văzut și să pot sta 3 săptămâni fără să risc vreo expulzare sau interdicție?

Așa că am apelat la un prieten olandez, un tip care a călătorit mult mai mult decât mine (dacă eu zic că am fost de trei ori într-un loc, el probabil a fost de 10 ori, dacă eu spun că am fost în 129 de țări, el probabil că a fost în 150 de țări). Tipul știa tot ce mișcă prin Europa într-un moment în care internetul nu exista și, deci, nici bloguri, informații, rețele sociale etc., etc. Și cum omul a venit în România, am stat cu el la discuție. Zice:

„Sincer, nu văd decât o opțiune. Dacă vii din Iugoslavia (Slovenia), acolo e control la sânge pe oriunde treci. Și din Austria e control la sânge, pe oriunde ai intra. Dinspre Elveția, doar dacă te trece cineva cu o mașină cu numere elvețiene sau italiene prin vreun punct de frontieră obscur – dar era greu să obțin viza elvețiană. Dinspre Franța, din nou se controla, dar există un punct sensibil – punctul de frontieră feroviar de pe Coasta de Azur de la Ventimiglia.”

La Ventimiglia, imensa majoritate a trenurilor care vin din Franța au stația finală. Oamenii se dau jos din tren, trec prin punctul de frontieră și apoi se urcă la alt peron, de unde iau trenuri spre destinații din Italia. Dar există două trenuri care doar trec prin Ventimiglia – sunt trenuri care pleacă din Nisa spre Roma și Veneția și opresc vreo oră. Există probabilitatea să nu fie controlate. Sau, mă rog, grănicerii să nu ceară pașapoarte decât la călători dubioși. Ce trebuia să faceți (eram doi, eu și prietena mea de atunci) era să treceți cu trenul care oprește în Ventimiglia pe timp de zi – sunt mai puține controale decât pe timp de noapte. Și ne mai spune prietenul olandez: „Să arătați ca niște italieni – fizic, arătam, amândoi, bruneți –, dar mai trebuie să aveți câteva semne – că purtați ochelari de soare Gucci și Dolce & Gabbana, să citiți Gazetta dello Sport (eu) și Gente (ea) și să mă joc cu un pachet de țigări MS (Monopolio di Stato) – cunoscută printre cunoscători și sub numele de „morte sicura” (moarte sigură)”. Zis și făcut.

Înainte de a pleca din România, am cumpărat ochelari de soare falși Gucci și Dolce I Gabana de la talcioc. Evident, i-am căutat pe aia care arătau cel mai bine și semănau cu reclamele din revistele de fotbal italiene pe care le colecționam. Restul elementelor urma să le achiziționăm pe drum.

 

 

Planul era: luăm autobuzul de la București la Koln. Străbăteam Ungaria, Slovacia și Cehia (țări fără viză), apoi intram în Germania pe viza de tranzit. Din Koln, luam tren spre Strasbourg, sperând să nu ne controleze nimeni la vamă (deși aveam viza de Franța de 1 lună, nu aveam decât o singură intrare). Verificasem că e un tren care pleacă din Koln pe la miezul nopții și pe la 2 sau 3 dimineața aveam o conexiune pe lângă Frankfurt. Apoi mergeam la Grenoble la prietenii noștri, pentru câteva zile. De acolo, tren de noapte până la Nisa, și acolo urma să mă lămuresc ce trenuri aveam spre Roma. Aveam bilete InterRail cu libertate de mișcare pe căile ferate europene timp de o lună.

Zis și făcut. Am plecat cu autocarul spre Koln. Drum lung și complicat, cu autocar schimbat la granița ceho-germană (că rablele din România nu aveau acces pe autobahn-urile germane), ajuns cu vreo două ore întârziere, dar aveam timp gârlă până la tren… așa că după ce am scăpat de bagaje la un locker din gară, ne-am mai învârtit pe acolo. La miezul nopții, hop în tren și am ajuns la timp (deh, punctualitate nemțească). Când să ne urcăm în trenul spre Strasbourg, fatalitate – era Orient Express-ul care venea din Estul Europei, în fața căruia Vestul Europei încerca să construiască o citadelă de apărare – venea de la Budapesta via Viena și urma să treacă prin Strasbourg spre Paris Est. Oh, God, fix de trenul ăsta n-aveam nevoie ! Dacă era vreun tren controlat de grăniceri între Germania și Franța, taman asta era. Așa că, pe la 5 dimineața, cine erau singurii pasageri care coborau din tren în ultima gară germană – satul Kehl! Românii :).

Am stat vreo două ore și ceva până ce primul personal din Kehl spre Strasbourg s-a pus în mișcare. Era pur și simplu gol. Eram doar noi doi, călători, și atât. Nici măcar controlor de bilete. Am trecut agale Rinul și am ajuns în gara din Strasbourg. Uraaaaa, prima barieră trecută fără ștampila în pașaport!

 

Au urmat câteva zile liniștite la Grenoble, timp în care am vizitat regiunea și a venit ziua să plecăm spre Italia. Gazdele noastre – o familie de francezi incredibil de binevoitori și simpatici, ne-au umplut trei geamantane cu mâncare – în Italia, mâncarea e mai scumpă decât în Franța și nu au supermarketuri în centru cum avem noi, doar la periferii, unde nu prea poți ajunge fără mașină – așa că ne-au dat trei geamantane cu mâncare. Mă rog, genți de voiaj, cum se numeau pe atunci.

Trenul spre Nisa trecea prin Grenoble, dar pleca din Geneva. Și cum era vară, sezon de vârf, tren aglomerat, era cel mai bine să-l luăm din punctul de plecare, dar Geneva era în Elveția, așa că nu voiam să mă mai complic. Am luat un tren până la Bellegarde, prima gară franceză, să prindem trenul cât mai „devreme”. Am avut noroc, am prins loc într-un compartiment și… la somn ! M-am mai trezit în timpul nopții, când am simțit că niște francezi mă pipăiau la burtiera în care îmi țineam pașaportul și banii, dar m-am trezit la timp să-i sperii și să fugă pe culoar. Am dormit ca iepurele până când soarele și culoarea superbă a  Mediteranei ne-au trezit pe toți… Doamne, ce frumos era! În curând, aveam să coborâm în gara Nice Ville, înconjurați de palmieri… un rai, ce să mai…!

Mă duc la tabela cu mersul trenurilor – stație terminus: Ventimiglia, Ventimiglia, Ventimiglia, Ventimiglia… A, uite două care nu au Ventimiglia ca stație terminus – un tren merge la Veneția, celălalt, la Roma. Eu trebuie să ajung la Roma. A… ăla de Roma e seara târziu, o să fie noapte, dar cel de Veneția e mai devreme. Asta e, îl iau pe cel de Veneția și mă dau jos după Ventimiglia să-l aștept pe celălalt. Perfect, așa e planul…. Dar mai trebuie să îmi cumpăr celelalte piese din recuzită, care să mă facă „italian”.

Iau trenul spre Monaco, vreau să descopăr și acest oraș al bogăției și luxului. În gară, intru în primul magazin de ziare – cumpăr fără probleme Gazetta dello Sport din dimineața respectivă și un Gente. Întreb de țigări MS „Non, monsieur, pas de MS, ici, seulement en Italie”. Hm. În timp ce mă plimb, mai intru în câte un magazin de ziare / țigări. Peste tot, același răspuns – MS nu se vinde în Franța sau Monaco, doar în Italia. Ce mă fac ? Și în timp ce mă plimbam prin luxosul principat, văd absolut întâmplător, un pic șifonat, un pachet de MS gol fix sub un coș de gunoi… Un italian leneș și-a încercat talentele de baschetbalist care, evident, erau limitate … și nu a nimerit coșul, dar nici nu s-a aplecat să-l ridice de jos. Mă arunc ca un șoim, iau pachetul, îl netezesc puțin și intru din nou în primul magazin cu țigări – cumpăr Gaulloise Caporal, despre care știam din urmă cu doi ani că sunt cele mai ieftine țigări din Franța. Arunc jumătate de pachet și jumătate umplu pachetul proaspăt restaurat de MS. Nu puteam să mă joc cu un pachet gol de țigări.

În fine, vine ora H. Înapoi în Nisa, îmi iau bagajele de la gară și mă urc în trenul de Veneția. Trecem din nou prin Monaco, apoi urmează Menton, ultima gara franceză și, în fine, marele hop – Ventimiglia. Trenul oprește într-o gară oarecare, cam pustie. Pe dreapta, se văd plaja și oameni relaxați, fără niciun stres, jucându-se pe plajă. Off. Vedea-m-aș în Italia!

Timp de o oră, trenul a stat în Ventimiglia. Trenul era format din vagoane deschise, necompartimentate. Eu citeam pentru a 10-a oară interviul cu Roberto Baggio care ratase un penalty critic în finala Campionatului Mondial din SUA și treceam din nou în revistă toate anunțurile publicitare cu vrăjitoarele din Italia. Evident, mă joc nervos cu pachetul de MS. Pe lângă mine, fojgăiau zeci de inși în uniforme – Dogana, Guardia di Finanza, Carabinieri, Polizia di Stato… doamne, câte tipuri de poliție au ăștia în Italia și tot varză sunt. Toți patrulează, aruncă niște ochi iscoditori și pătrunzători în stânga și dreapta, dar nu întreabă pe nimeni nimic. Lumea pare calmă. Eu fierb, dar citesc cât pot de relaxat noile transferuri din campionatul italian, prin ochelarii de soare Dolce & Gabbana (sau mai degrabă Dulci & Cabană).

Problema este că atunci când sunt foarte stresat, când am emoții enorme (și aveam), mi s-a întâmplat de zeci de ori la școală înainte de lucrări de control, teze și examene, mă lovește pântecarița. Și, da, sunt în pericol de a face pe mine! Așa că nu am ce face, nu mă mai pot ține și mă ridic. Știu, e interzis să folosești toaleta cât timp trenul e oprit în stație, evacuarea WC-urilor se face ecologic, printr-o trapă care dă direct pe pământul dintre șine. Dar n-am ce face. Mă duc ca o furtună în WC și mă ușurez. Pașaportul e la mine într-un buzunar la piept.

Ei bine, și cu pașaportul am avut noroc. Până în 1994, coperta pașapoartelor românești era de culoare verde, așa cum era culoarea tuturor pașapoartelor din lagărul comunist. Dar la un moment dat, cineva inteligent a decis să trecem la culoare cărămizie, a Uniunii Europene (cineva spera în 1994 că vom intra în UE). Iar schimbarea a avut loc fix într-o zi de luni. În acea zi de luni, eram programat să ridic noul pașaport – așa că am fost unul dintre primii cetățeni români cu pașaport cu coperta cărămizie a la Uniunea Europeană. Când să intru înapoi în vagon, mă vede un polițist aflat jos pe peron. „Dove vai ?” urlă. „Nel carozza, sono andato in bagno”, răspund cât pot de senin. „Da quale paesi vivi”, urlă din nou polițistul furios. Scot pașaportul și pun natural degetul peste numele țării „Portugallo”. „Va bene, Sai sul carro”. Intru în vagon clătinându-mă. Sunt verde. Mă prăbușesc pe banchetă. Manuela se uită la mine surprinsă. Nu zice nimic. Consemnul era să nu scoatem o vorbă până trecem în Italia. Cinci minute mai târziu, trenul se pune în mișcare – SUNTEM ÎN ITALIAAAAAAA!

Următoarea stație este Bordighera și după aceasta vine San Remo. A, celebrul San Remo cu festivalul. Păi dă-o naibii de Bordighera, hai la San Remo, să vedem locul sacru. Așa că ne dăm jos la a doua. Pe peronul din San Remo, pustiu. Doar câțiva s-au dat jos și au dispărut imediat, noi căutăm loc de lăsat bagaje. Dar, șoc și groază – pentru prima oară în Europa Vestică, în Europa Civilizată, nu găsesc lockere automate de lăsat bagaje. Au doar bagaje de mână, unde o tanti tocmai trage perdeaua. Este ora 18:00 și s-a terminat programul de primit bagaje. Și noi nu ne putem căra cu trei genți imense cu mâncare, plus gențile cu haine. Asta e, o să văd San Remo altă dată (nu s-a întâmplat, nu a fost să fie). Așa că ne așezăm pe o bancă așteptând trenul de Roma, care urma să vină în circa trei ore. Suntem singurele suflete din Stazione San Remo. Ba nu, apare de nu știu unde un polițist absolut plictisit. Și intră în vorbă cu noi.

Sincer, eu sunt cam tufă de Veneția cu limba italiană, dar Manuela rupea binișor pe limba lui Dante. Așa că intră în discuție. Din discuție, îmi dau seama că polițistul crede că suntem din Spania. Da, vorbim între noi o limbă latină (neidentificată) și avem un accent care e posibil să fie spaniol. Dar nu ne întreabă de unde suntem. La un moment dat, Manuela întreabă: „Dar tu nu te plictisești pe aici ? E pustiu”. Un bec roșu mi se aprinde în creieraș – MAY DAY, MAY DAY, MAY DAY, întrebare primejdioasă. Polițistul răspunde. „Ba da, e groaznic de plictisitor. Dar când mă plictisesc mă gândesc la bieții mei colegi care sunt pe granița cu Slovenia. E groaznic acolo. Români, bulgari, îi alergi printre vagoane, trebuie să-i alergi, e periculos”. Se lasă liniștea. Tocmai avea în față doi români ilegali. De fapt, semilegali…

În fine, polițistul se retrage și noi stăm cuminței… intră și trenul în gară. Când urcăm, fatalitate – dacă trenul spre Veneția era destul de gol, ei bine, cel de Roma era arhiplin. Nimerim într-un vagon cu compartimente, tineri și tinere dorm unii peste alții, inclusiv WC-ul este plin cu călători. Hmmm, se pare că va urma o noapte albă. Asta e, ca la 22 de ani…. Dar încercăm să ne găsim un colțișor unde să parcăm cele cinci genți de voiaj… ajung în fața unui compartiment. Înăuntru, doar doi tineri, tot la vreo 20 de ani. Îmi încerc norocul. Este liber ? Da, dar este o temperatură de aproape 50 de grade în compartiment, de aceea e gol. Fereastra vagonului se deschide, dar se închide instantaneu, nu poate să rămână deschisă și este o căldură de moarte în compartiment. Asta explică de ce e gol.

Îi întreb pe cei doi de unde sunt. Canada. Hmmm… oamenii ăștia nu prea sunt obișnuiți cu 50 de grade. Mă uit puțin la fereastră, reușesc să înnod cumva perdelele, am și niște sfoară adusă din România pentru a spăla rufele pe drum, așa că ne descurcăm. Fereastra este deschisă și aerul un pic mai fresh năvălește în vagon. „Wow, great we never thought of”.  Aflăm că au venit din Canada acum o săptămână, că au fost prin Franța și acum se îndreaptă spre Italia. Au și ei bilet de tip InterRail, mai precis, EuRail, varianta pentru cetățeni din afara Europei (e mai scumpă). Se pare că nu le-au sosit bagajele din Canada, compania aeriană le-a pierdut. Nasol.

Zic că e momentul să ne culcăm. Compartimentele de clasa a II-a din Italia sunt absolut minunate – banchetele se trag complet, se lipesc unele de altele, practic se transformă într-un pat imens. Le zic să ne culcăm. „Good night” și se cuibăresc pe banchetă fără să tragă patul. Hei, nu așa ! Și mă apuc să trag banchetele. „Wow. That’s luxury. We never thought of” .  Ne descălțăm. Ăștia se uită la noi cu un nod în gât. Știți, noi nu am primit bagajele și nu ne-am schimbat ciorapii de o săptămână. Mă uit la picioarele lor – în ghete de munte. Ups. Not good. Dar și asta are o rezolvare. Scot Gazetta dello Sport care m-a ajutat să trec granița și tapetez bancheta unde ne vor sta picioarele. „Wow. We never thought of”. Sunt convins că dacă vine nașul ar face scandal că stăm încălțați pe bunătate de banchete de plastic.

Ne culcăm și noi încălțați, în semn de solidaritate. Peste zece minute, apare controlorul. Urlă ca din gură de șarpe „Togliti le scarpe !”. “What does he say ?” „Take your shoes off”. Prima se descalță ea. O duhoare ne lovește. În minte îmi trece versul unui cântec de-al regretatului Ioan Gyuri Pascu, la modă în acea vară  – „BOMBA NUCLEARĂ LOVEȘTE IRAKUL”. Nu sunt singurul. Controlorul, așteptând biletele, parcă primește un pumn în față. Mai rostește „Va bene” și închide ușa compartimentului pentru a izola restul vagonului de bomba chimică. Dar noi rămânem cu canadienii. Se descalță și de ciorapi, îi ascund în rucsac și parcă putoarea devine mai acceptabilă. Norocul meu este că am simțul mirosului foarte slab după ani întregi de Bixtonim… Uneori ajută. Am dormit tun. Nimeni nu ne-a deranjat. Când am deschis ochii, trenul intra, cutremurându-se pe șine de ziceai că e cutremur de gradul 8, în gara Roma Termini. ROMAAAAAA! Am ajuns! Am ajuns la ROMAAAAA! Am ajuns în orașul de unde ne tragem, că, vorba cronicarului, „de la Râm ne tragem”. Unul dintre acele momente de neuitat din călătoriile mele.

ROMAAAAAAAA ! La Citta Eterna !

Imagini – Drumul spre Italia 🙂

Autobuz Bucuresti Koln

In autobuz spre Koln. Parca 40 de ore am facut

Bellegarde

Plin de mancare, asteptand trenul de Cote d’Azur in gara Bellegarde

Coasta de Azur

Awwww. Coasta de Azur !

Gara Monaco

Primii pasi pe pamantul bogatiei si luxului – gara Monaco Monte Carlo 🙂

Monaco

Si superbul port cu yahturi

Plaja Monaco

Prima oara cand am atins Mediterana – plaja cam naspa, dar am facut baie la Monaco !

San Remo

Asteptand trenul de Roma, Poza ne-a fost facuta de politist 🙂

Vatican

Categorii:
Franta · Italia

Comentarii

  • WOW! Nici nu am cuvinte. Amuzant, emotionant cu tot tacamul 🙂
    Ar fi interesant si un articol despre bugetul de calatorie de pe vremea aia.

    demo 2 decembrie 2019 17:18 Răspunde
    • Sincer, nu imi mai aduc aminte. Cred ca era in jur de 2 – 300 dolari pe luna plus Inter Rail-ul 🙂

      Imperator 2 decembrie 2019 23:35 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii