In spatele Ultimei Cortine de Fier – episodul 2

In fine, dupa aproape doua ore, decolam. Imediat, ajungem deasupra marii si dupa circa o ora, survolam taramul interzis, Coreea de Nord… nu prea vad nici o asezare umana, in schimb campurile sunt cultivate exemplar… Oara in tara asta se moare de foame ? Agricultura pare sa prospere… Aterizam pe aeoroport. O cladire vag stalinista. Deasupra cladirii, pozele celor 2 Kim. Par sa aibe aceeasi varsta… Parca n-ar fi tatal cu fiul… In fine, pasim pe pamant nord-coreean. In avion, cativa nord-coreeni, vreo 2 – 3 europeni si o gasca de elevi coreeni din Japonia. Japonia are o puternica comunitate coreeana (de pe vremea cand Coreea era colonie japoneza, inainte de 1945), iar cele doua Corei curteaza la greu comunitatea coreano-japoneza. Unii tin cu Nordul, altii tin cu Sudul.

Surpriza majora este insa la bagaje. Dupa cum ne spunea si capitanul, unele bagaje au ramas in China. Li s-a stricat sistemul de sortare bagaje si zeci de mii de bagaje au ramas la Beijing in ziua in care delegatiile olimpice se intorceau acasa ! Cam jumatate dintre pasageri sunt fara bagaje, printre ei si eu !!! In bagajul de mana, aveam kitul de urgenta, mai aveam tricourile si camasa chinezeasca si cam atat ! In plus, eram in pantaloni scurti ! Probabil, unicul individ din Coreea de Nord in pantaloni scurti ! Sau mai précis in Pyongyang.

Trecem de vama fara probleme, doar ca trebuie sa le lasam telefoanele mobile in custodie, sa le luam la plecare. Stiam ca nu voi avea acoperire in Coreea de Nord (existenta vreunei retele de telefonie mobila este un mister al acestei tari, dar chiar si daca exista, nu are acord de roaming cu nimeni), dar speram ca baremi cand voi vizita Panmunjon de pe fierbintea granita nord-sud sa prind vreo retea sud-coreeana si sa aflu ce a facut Steaua in meciul retur cu Galatasaray din preliminariile Ligii Campionilor. La Istanbul, facusem un 2-2 stralucit, dar meciul de la Bucuresti era foarte greu… Pana la urma, voi avea BBC la hotel si voi afla rezultatul final si calificarea Stelei fara a mai trebui sa sun acasa pentru informatii.

In fine, lasam mobilele si facem cunostiinta cu ghizii nostril in timp ce urcam in microbuzul nostru particular. Sunt 3 – 2 ghizi (un el si o ea) si soferul. Aparent, soferul nu stie engleza, ea este o tanara studenta la practica, iar el, Mr. Lim este ghidul principal… Din cate imi dau seama, poate gresesc, dar cei trei nu se cunosc… Lim incepe si se prezinta, apoi ii intreaba pe ceilalti cum ii cheama… si fiecare isi spune numele… Grupul de 3 ghizi este standard – chiar daca esti singur (exista si turisti individuali in Coreea de Nord, am si jucat billiard cu un australian solitar), tot trei ghizi ai, chiar daca esti un grup mai mare, tot trei ghizi ai. Si echipele par croite la fel – ghidul principal pare venit direct din clasa muncitoare – supus, atent la ce vrei, isi stie poezia la perfectie, ghidul secundar (de obicei, fata, dar nu numai) pare venit direct din nomenklatura (ghidusa noastra destul de intepata, faceam misto de ea, facea misto de noi, lucru care ghidul principal nu si-l permitea nici in fanteziile lui cele mai ascunse, imbracata trendy, aparat foto digital, geanta Samsonite – probabil chineza. Nu a vrut sa-mi povesteasca de familia ei, dar ghidusa adjuncta la o alta gasca le spusese ca e fiica ministrului transporturilor… probabil si a noastra tot de pe acolo era), iar soferul si el parea destul de dezinvolt ca sa nu fie dintr-o casta superioara de asemenea… iar la sfarsit, se cam harjonea cu ghidusa, lucru permis doar castelor superioare.

In fine, plecam spre oras. Ce poti observa in primul rand ? Pai soselele… largi, imense, calitatea asfaltului acceptabila, dar, in schimb, reconfortant de goale… ici si colo, cate un microbuz obosit sau un Mercedes mai vechiut. Nord-coreenii nu au dreptul sa detina masini (din fostul lagar ex-comunist, doar ei si albanezii nu aveau voie la un asemenea lux capitalist), asa ca sunt extrem de putine autovehicule. In schimb, soselele, sunt imense, late, pot ateriza si avioane de pasageri fara probleme… probabil construite pentru momentul in care milioane de Hyundai si Ssangyong vor circula pe ele.

Ghidul incepe sa ne recite din manualul de geografie – paralelele si meridianele pe care se afla mult-iubita lui patrie, populatie, principalele orase, bogatii naturale. Imi aduce aminte de manualul dupa care am invatat sa dau la facultate in 1990 ! Cica suntem in plin sezon ploios, dar Slava Domnului (sau mai bine zis, lui Kim), e soare si vom avea parte de o vreme impecabila in toate cele 5 zile petrecute in Coreea de Nord. Mai interesante sunt insa regulile – pot sa fotografiez si sa filmez ce vreau si cat vreau, dar nu fata oamenilor (exceptand cei care sunt de acord sa pozeze), in nici un caz fortele armate care sunt la fiecare pas (exceptand la Panmunjon unde avem libertate totala de filmat si pozat), se pot inregistra spectacolele la care vom asista. Vor mai fi ici si colo reguli gen nu se poate filma / poza in mausoleul Marelui Lider, statuia Marelui Lider trebuie pozata integral, nu poti focusa pe anumite aspect (pana la urma, oare nord-coreenii or fi auzit de Photoshop ?) si alte cateva lucruri. In principiu, reguli rezonabile.

Din pacate, suntem in mare intarziere si astazi este spectacolul de Arirang ! Ce e Arirang-ul ?… Pai, la baza, este o legenda-povestire istorica, dar in cazul Coreeii de Nord este cel mai mare spectacol de pe pamant. Aduceti-va aminte de unica deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing si ganditi-va ca ceva similar este pus in scena de cateva ori pe saptamana in fiecare vara la Pyongyang… La show participa nu mai putin de 150.000 oameni (dansatori, cantareti, schimbatori de placarde) si este cel mai mare show din lume, recunoscut ca atare de Guiness Book of Records (nord-coreenii sunt foarte mandri de aceasta recunoastere, logo-ul lui Guiness fiind pe afisele Arirang-ului !). Si cum avionul nostru a avut intarziere, suntem pe fuga.

Pana la urma, decidem sa ne ducem la hotel dupa show si sa mancam ceva in fuga. Credeti ca e vreun McDonald’s sau ceva similar in Pyongyang ? Da de unde, la fiecare pranz sau cina vom avea parte de mese aproape festive cu zeci de feluri de mancare in restaurante cu un vag aer de anii 80 (incepand cu perdelele de tip Pascani de la ferestre). Restaurantul din seara asta este intr-o zona cool, in zona de ambasade. De fapt, chiar vis-à-vis, intr-o vila frumoasa, se afla ambasada Romaniei (am recunoscut-o dupa tricolorul arborat la loc de cinste alaturi de steagul Uniunii Europene). Nu observam nici o miscare, doar o lumina palida la etaj, ca o lumina de veghe. Oare o fi vreun diplomat roman la post ? Ne vom propune sa facem o vizita, dar nu am avut timp. Asta e, alta data.

Dupa ce gustam cate ceva din zecile de feluri puse in fata noastra de o chelnerita imbracata traditional (rochii lungi, largi, super-colorate, care cel putin mie mi-au adus aminte de rochitele extraterestrilor din comedia “Mars attacks”), ne imbarcam si o tulim spre stadionul 1 Mai.

Ca orice in Pyongyang, si stadionul trebuie sa fie gigantic. Aparent este cel mai mare stadion din lume (vreo 150.000 de muritori si un nemuritor pot incapea pe stadion si de cand Maracana si-a pus scaune, a devenit cel mai mare stadion din lume). Mii de oameni roiesc pe jos spre stadion aflat in nordul orasului. Foarte putine masini, cateva dubite inclusiv a noastra. In noapte, stadionul straluceste de departe… este extrem de modern, de departe, seamana cu stadionul de pe genericul lui “Champions League”… cred ca cei de la Champions League s-au inspirat din arhitectura de la Pyongyang – ca si regizorii deschiderii olimpice de la Beijing sau a Maretului Nostru Conducator, ctiitor de cladiri inspirate de fratele Kim. De fapt, imediat dupa Revolutie, ziarele au sustinut ca Bulevardul Victoria Socialismului (actualul Unirii) si zona adiacenta este inspirat din arhitectura de la Pyongyang. Pot sa va spun ca nu e adevarat. Daca ar fi fost adevarat, Bucurestiul ar fi aratat intr-un mare fel. Interioarele insa sunt extrem de similare, interioarele au fost inspirate cu adevarat din Coreea de Nord.

Ne dam jos la intrarea in stadion… Peste tot grupuri, grupuri, se misca aproape in pas de defilare… fie ca sunt fete-soldat, marinari, sportivi, copii, dansatori, toti se deplaseaza in viteza de colo. Intrarea pe stadion se face in ordine, coreenii avand un adevarat cult pentru cozile ordonate si linistite (si in Romania, exista un cult al cozilor, dar in nici un caz ordonate si linistite. In Coreea de Nord, inclusiv asteptatul autobuzului in statie se face la coada, iar cand soferul spune “Pana aici, plin”, nimeni nu comenteaza, desi probabil urmatorul autobuz vine dupa o ora. Mersul pe scari pare sa fie strict interzis).

Dar sa revin la Arirang. Accesul la spectacolul propriu-zis nu e inclus in pretul turului, asa ca platim 30 euro fara sa comentam. Si sunt niste 30 euro care merita cu varf si indesat. Nu poti sa nu fi impresionat si sa nu ramai ca la dentist inca din momentul in care intri pe stadion… este coplesitor ! Imens, luminat imepcabil, cu mii de oameni in spatele unor placute in tribuna de vis-à-vis, alte mii care practic nu se misc ape gazon.

Ne asezam pe locurile rezervate turistilor straini. Ghidul ne reaminteste ca putem sa filmam si sa fotografiem ce vrem, dar fara focus pe figura si nu spre tribuna oficiala.. The Dear Leader nu e in audienta, iar ce poze facem nu ni le va cere nimeni sa le vedem. Suntem totusi oaspetii dragi ai poporului coreean. Despre show nu o sa spun prea multe. Trebuie sa-l vezi ca sa te incredintezi ca asa ceva exista in realitate. Cei care au mai prins spectacolele omagiale pentru tovarasu’, nu se compara – ce a fost in Romania era un soi de joaca de copii realizata de amatorii de la casele de pionieri si soimi ai patriei… la Pyongyang, desi “artistii” sunt amatori si ei (ghizii nostrii “jucasera” si ei in Arirang la diverse varste in diverse roluri), spectacolul este coplesitor… Practic, se trece in revista istoria Coreeii, de la inceputurile ei legendare, trecand destul de repede prin istoria cunoscuta, staruind apoi pe razboaie (al doilea razboi mondial, urmat de Razboiul Coreii) si terminand cu viata fericita de azi… un spectacol total de lumini si sunet, cu mii, poate mai mult de zeci de mii de participanti uneori… Aproape o mie de copii dandu-se pe cap la unison, fetiscane imbracate in militar (dar cu fuste scurte !) dansand cu sabii prin aer, mii de karateka, oameni zburatori, lasere, artificii imitand decolarea unei rachete (probabil nucleare), fete-marinar, oameni in costume nationale, totul alert si dinamic… Si la un moment dat, niste oameni care zboara urmati de fascicule de lumina pe deasupra terenului – exact ca la Jocurile Olimpice ! Sincer, am ramas cu gura cascata… si nu numai eu, toti strainii.,. Sigur, stiu ce e in spatele show-ului – munca la greu, sacrificii, luat cu japca din productie sau scoala, dar in calitate de spectator, chiar si avizat nu poti sa nu ramai ca la dentist.

Aflu ca mai exista o varianta a spectacolului, se numeste Mass Gymnastics si are loc cateva zile mai tarziu. Urmatorul Arirang este saptamana urmatoare cand noi suntem déjà in Romania. “Vreti sa mergeti ?” ne intreaba ghidul. Sigur, cum sa nu.

In fine, ajungem si la hotel. Am trecut prin oras cu numeroase monumente si cladiri impunatoare, luminate feeric. Ii zicem ghidului ca intr-una din seri am vrea sa ne invartim prin oras pe la monumentele luminate. OK, o sa vedem. Hotelul in care stam, Hotelul Yanggakdo se afla pe o insula (numita Yanggak) in mijlocul raului Taedong Insula este o rezervatie pentru straini si coreeni “speciali”. Hotelul este unul dintre cele 2 hoteluri in care sunt cazati strainii (adica Athenee Palace si Intercontinental de la noi de pe vremuri), celalalt e in oras, pe langa gara, ii zice Koryo. Pe insula, se afla un teren de golf (da, da, ati auzit bine, un teren de golf – oare Tiger Woods s-o putea lauda cu faptul ca a jucat golf in Coreea de Nord ?) si tot aici este un soi de multiplex folosit pentru PIFF (da, ati ghicit – Pyongyang International Film Festival – “Dear Leader” este un mare iubitor de filme, dar si de actrite …).
Hotelul este… cum altfel… monumental… Are vreo 30 etaje, iar in varf un restaurant rotitor (aparent, o mare moda in Coreea de Nord, toate hotelurile pentru straini indiferent de inaltime, au in varf un restaurant rotitor). Suntem rugati sa nu iesim din hotel decat insotit de ghid (oricum e noapte si intuneric bezna afara) si ne primim camerele – nimic deosebite de business hotel-urile de aiurea, are si televizor cu canale straine – chinezesti, rusesti si… BBC ! Legatura cu lumea e asigurata !). Am camera pe la etajul 20 si am o panorama superba a orasului – statuia lui Great Leader straluceste in intuneric, langa el, cateva palate laminate, un mare stalp de cealalta parte a raului si undeva departe, stadionul… chiar ca aduce cu genericul lui Champions League !

Dau o raita prin hotel… Este o enclave a decadentei capitaliste. La parter, ar mai fi niste librarii si artizanaturi, dar in subsol este un casino (chinezii sunt mari iubitori de asa ceva), baruri (oh, ce decadent), piscine si un shop.. E timpul sa imi completez recuzita ramasa la Beijing. Intreb de ciorapi – au 3 feluri – unii costa 0,65 euro, unii costa 3,30 euro si altii 14,25 euro (in shop-urile nord-coreene, euro e la putere). Unii sunt Ching Hu, altii Ling Lang si ultimii celebrul brand Bum Ho. Intreb care e diferenta… “Pai unii costa 0,65, altii 3,30 si ultimii 14,25”. Hm, asta am vazut si eu. “Pai toti sunt la fel” – am un déjà-vu. OK, cumpar vreo 3 perechi de 0,65. Problema majora sunt insa chilotii – cum eu sunt mai mult decat durduliu, in tot shop-ul nu au chiloti care sa ma incapa… E drept, coreenii sunt toti slabi si sprinteni, datorita constructiei socialismului, dar aici, in shop mai vin si niste capitalisti grasi si decadenti. Intreb de unde isi ia Dear Leader chilotii (singurul gras pe care l-am vazut in Coreea de Nord – e drept, doar in poze). Gluma nu este apreciata.

Asa ca ma retrag in camera, multumit ca am totusi o pereche de chiloti de schimb, iar pe cealalta o spal. S-o atarn la uscat la etajul 20 al hotelului celui mai bengos din Pyongyang ? Renunt… mai bine nu, ii atarn in cada… Noapte buna, maine vom lua la descoperit fascinanta capitala a acestei tari misterioase….

Rapid, pranzul la restaurant

 

 

Ambasada romana

 

 

Stadionul 1 Mai – pe dinafara

 

 

O parte din actrite, in mars !

 

 

WOW !!! Asta e ce am vazut prima oara cand am intrat pe stadion

 

 

 

 

Gata de start !

 

 

Valuri, valuri umane….

 

 

Soarele socialismului… am mai vazut asta pe undeva…

 

 

 

 

 

 

… sunt cei mai fericiti copii…

 

 

 

 

Armata e cu noi

 

 

Iar fortele navale sexy…

 

 

Dar nici infanteria nu are fusta mai lunga… in schimb e mai ascutita…

 

 

Mii de karateka… nici macar Bruce Lee nu ar face fata

 

 

Nu pot decat sa raman cu gura cascata la sincronizare…

 

 

Jocul de lumini te poate face albastru

 

 

Laserele sunt ca la marile concerte occidentale

 

 

Iar sportivii sfideaza gravitatia

 

 

Sfarsitul apoteotic – Traiasca lupta pentru pace !

 

 

Holul hotelului

 

 

Si daca sunteti curiosi, la mine in camera

 

 

Si pentru ca va stiu, chiar si la mine in cada 🙂

Comentarii

  • Chilotii de ce nu se vad in cada ? 🙂

    Florin 8 iunie 2010 18:11 Răspunde
  • Impresionant spectacolul!

    VertAnge 8 iunie 2010 19:37 Răspunde
  • @ Florin – pozele sunt facute in momentul in care am intrat pe usa… apoi a fost haos :)))
    @ VertAnge – este cu adevarat !

    Imperator 8 iunie 2010 19:58 Răspunde
  • Imperator,am gasit o oferta tare Barcelona-Buenos Aires 400 de euro:))
    desi sunt multe ore de mers,pt pretul asta se merita orice efort.
    compania este http://www.qatarairways.com/es/es/homepage.html.
    ce stii despre ei?sunt ok?oferta este pana pe 30 iunie.
    eu am cautat noiembrie-decembrie:)).
    daca primesc un raspuns pozitiv despre ei,gata Argentina ma asteapta.

    voi mai mergeti?doar intreb,asta daca este ok.
    mersi.

    besiuta1 12 iunie 2010 23:50 Răspunde
  • Chestia cu ghizii care nu se cunosteau intre ei mi se pare o regie: in felul acesta putea fiecare, independent, să afle mai multe de la tine, iar rolurile diferite asumate cred ca tin tot de "intelighentia". Oi fi ramas eu cu paranoia?

    De spectacolele astea auzisem dar, desigur, e cutotul altceva sa le vezi! Ma duc repede la episodul 3 🙂

    Traveling Hawk 28 iunie 2010 17:40 Răspunde
  • @ Nu au incercat sa ma iscodeasca… La un moment dat i-am povestit cum au plecat trupele americane din Filipine si desi povestea era veche de prin 1991, parea foarte interesat si lua notite 🙂 E vorba de faptul ca filipinezii voiau sa-i dea afara si americanii nu se voiau dusi… pana cand a erupt vulcanul Pinatubo si a ingropat baza Clark cu cenusa vulcanica 🙂

    Imperator 28 iunie 2010 20:31 Răspunde
  • ba da de ce trebuie voi sa dati o tenta politica? faceti voi supoziti din ce caste erau ghizii,pt ca unu era mai timid si ea era mai dezinvolta…voi ati mers acolo sa faceti un reportaj sau sa aberati politic-propagandistic..domle daca scriai ceva evident intelegeam dar penibilitatile astea formate in capul vostru dupa niste clisei pur capitalis-consumiste mi se pare penibile cand vrei sa prezinti,mai ales turistic si cat se poate de obiectiv o tara! as fi vrut sa vin cu voi,pe viitor in coreea dar m-am convins ca nu se merita..ii las pe romanii aia cu 10-12 milioane cu cat ii platesc capitalistii sa vina…adica numa vreo 50 – 60 la suta dintre toti romani muncitori…:))) de ris…

    gigi 27 iunie 2013 11:18 Răspunde
  • Pingback: Mongolia orizonturilor nesfarsite. Naadam, Jocurile Olimpice ale Mongoliei

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii