Pe granița cea mai înarmată a Planetei. Bine ați venit la Panmunjon !

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

De câte ori cineva mă întreabă în câte țări am fost, răspunsul meu este „X țări + Coreea de Nord”. În momentul de față – „107 țări + Coreea de Nord”. De ce? Pentru că toate celelalte țări, fie că sunt din Europa, America, Asia, fie că sunt din Africa, au niște caracteristici comune, în ciuda diferențelor culturale uneori semnificative: oamenii se comportă cumva la fel, oriunde găsești niște lucruri și atitudini pe care le-ai văzut în altă parte. Coreea de Nord este însă o altă planetă. Capitala sa, Pyongyang (sau Phenian, în rusă și în română) arată impecabil, blocurile sunt ca scoase din cutie, are șosele ample, vaste, largi, dar goale. Orașul este complet pustiu între 10:00 seara (când oricum se ia curentul) până pe la 5:00-6:00 dimineața, când oamenii o iau, încet-încet, pe jos, la lucru. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că nu am văzut pe nimeni care să-mi dea senzația că a ieșit la o plimbare lejeră, așa, aiurea… toți mărșăluiesc cu un scop… spre casă, spre serviciu, spre ședința de îndoctrinare politică. Spre shopping, mai puțin, că, vorba unui banc de pe vremea lui Ceaușescu, fiecare magazin este vizitat dis-de-dimineață de Cristian Țopescu, care strigă „Goooooool!”. Evident, sunt și excepții, iar acelea sunt shopurile pe euro (dolarul este disprețuit pe teritoriul Republicii Populare Democrate Coreene), care gem de țigări chinezești, beri singaporeze, aparate foto taiwaneze și de diverse alte produse similare… miraculoase.

Nu o să povestesc acum despre acele cinci zile incredibile petrecute în Coreea de Nord, pot scrie liniștit o carte, ci despre excursia către cea mai militarizată graniță din lume – celebra DMZ (Demilitarised Zone), o zonă care taie peninsula coreeană pe la paralela 38 și care are o lungime de 249 km și o lățime de mai mulți kilometri, ce a fost creată în urma armistițiului din 1953 ca să separe cele douș Corei. Orice locuitor a fost evacuat de acolo (între timp, în zona sud-coreeană există un mic sătuc ai cărui locuitori nu plătesc taxe, nu fac armata, dar au ochii „foarte albaștri”), așa că, precum Cernobîlul, zona este o comoară pentru orice zoolog – aici s-au refugiat numeroase animale care au dispărut sau care sunt la limita dispariției prin alte părți, cum ar fi leopardul de Amur sau ursul brun asiatic. Dar nu după leoparzi și urși am plecat, ci să descopăr cea mai înarmată graniță din lume și punctul unde militarii nord și sud-coreeni se uită cu ură unii la alții, de multe ori nemișcați și fără să-și adreseze un cuvânt. Suntem în Asia, iar fețele oamenilor pot fi neclintite, fără să le poți citi nici cel mai mic sentiment.

Ghizii noștri erau la datorie la 8:00 dimineața, așa cum am convenit. Am stat în „legendarul” hotel Yanggakado (nu o să-l găsiți pe momondo sau pe vreun alt site de rezervări de hoteluri), un hotel de 47 de etaje, cu un restaurant care se rotește în vârf, pe o insulă din mijlocul râului ce taie capitala nord-coreeană în două, o oază de desfrâu capitalist unde dorm străinii, joacă golf nomenclatura și se desfășoară și „prestigiosul” Pyongyang International Film Festival – PIFF (atât Kim al II-lea, cât și Kim al III-lea au o pasiune pentru filme, dar mai ales pentru actrițe). Micul dejun – cât să hrănești un întreg cartier din Pyongyang, dar doar câteva suflete se înfruptau din bunătăți. Deși eram în august, vârful sezonului turistic în Coreea de Nord, nu cred că eram mai mult de 50–100 de turiști străini. Începusem să ne cunoaștem între noi – americanul vorbitor de japoneză cu soție japoneză (dar născută în Brazilia, care, fiind la a patra generație în Sao Paolo, nu prea știa japoneză), australianul solitar, niște asiatici curioși.

Pyongyang pare amorțit sub ceața dimineții. Clădirile-fanion ale regimului se ridică triumfător deasupra ceții – fie că e vorba de Turnul Ideei Ciuce, de Piramida neterminată care ar trebui să fie hotel sau de Marea Casă de Studiu a Poporului (în traducere liberă, Biblioteca Națională). După ce luăm micul dejun, microbuzul de producție nord-coreeană ne așteaptă curat-lună și, să sperăm, cu destulă benzină (nu am văzut nicio benzinărie în Coreea de Nord!), și o pornim la drum.

Trecem podul în orașul „real”, unde oamenii mărșăluiesc, deja tăcuți și cu fețe inexpresive, spre locurile de muncă. Deja încep să îmi dau seama după hainele lor uniformizate ce joburi au – profesori, muncitori, ingineri, studenți. Coadă de o ordine desăvârșită, la autobuz. În momentul în care autobuzul se umple și șoferul spune „STOP”, nimeni nu mai urcă, nimeni nu mai mișcă, nimeni nu protestează. Am văzut și câteva autobuze cu etaj, după model londonez. „În înțelepciunea sa, liderul nostru drag, Kim Jong Il, a decis să importăm autobuze cu etaj pentru că pot transporta mai mulți oameni decât autobuzele obișnuite” Wow, this guy is amazingly smart.

Trecem în viteză pe lângă Arcul de Triumf, o replică destul de similară celui din Paris, dar, evident, nu se putea altfel, mult mai mare, și, după ce rulăm pe șosele vaste și goale, ieșim din oraș. La ieșirea din oraș în direcția graniței cu Coreea de Sud, se află o imensă statuie cu două femei în costume naționale, care susțin harta peninsulei coreene. Este Monumentul Reunificării. Țara asta este plină de simboluri. Și peste tot este trâmbițată mult-dorita reunificare care nu se întâmplă, evident, din cauza imperialiștilor americani și a cozilor de topor de la Seul (sunt 100% convins că același discurs l-aș auzi și la Seul, vinovați fiind ăilalții, de la nord de DMZ).

Pentru românii care suspină după autostrăzi, poate că ar fi uimiți să afle că o țară fără automobile (sunt, probabil, câteva mii) are autostrăzi. E drept, calitatea lor lasă de dorit, gropi ici și colo, crăpături omniprezente. Doar Pyongyang este orașul perfect, unde totul este impecabil. Cum treci de Monumentul Reunificării, apar problemele. În fine, nu e chiar deranjant, traseul este pitoresc chiar și pustiu. Câmpurile par lucrate, dar oamenii, nicăieri. Trecem pe lângă un oraș anonim unde suntem informați că vom mânca la întoarcere, este una dintre acele oaze vesele pentru turiștii străini. Autostrada continuă să fie pustie, în mod normal ar fi fost bântuită de guguștiuci, dacă aceștia n-ar fi fugit cu toții în Coreea de Sud. Văd șocat un autocar colorat și modern, venind din sensul opus, încadrat de niște 4×4. „Sunt turiști sud-coreeni”, mă lămurește ghidul. Există o înțelegere între Coreea de Nord și Samsung sau Daewoo, sau cu unul dintre aceste conglomerate sud-coreene imense, ca agenția de turism a acestora să ducă turiști sud-coreeni în nord, în principalele locuri istorice. De la o vreme încoace, autocarul este încadrat de agenți de pază sud-coreeni, după ce un nord-coreean a ucis un turist din Sud, așa, nitam-nisam, undeva pe un munte din nord. Propaganda reunificării nu poate ascunde că ura a fost sădită în unii.

În fine, ne apropiem de DMZ, zona interzisă. Dacă, până atunci, puteam filma și fotografia în voie, acum parcă m-aș abține un pic. Mai multe vehicule se înghesuie pe un drum îngust… E toată gașca de turiști străini pe care îi știu din hotel și din toate celelalte obiective turistice. Niște soldați cu fețe marțiale verifică un pogon de hârtii, până la urmă intrăm în zona interzisă. Păsările zboară, soarele strălucește, armele zăngănesc. E o zi obișnuită la Panmunjon.

În fine, ne dăm jos într-o parcare. Coreea de Nord este fericită că pe teritoriul ei se află locul istoric unde s-a semnat armistițiul. Pentru cine nu știe, Coreea de Nord (dar și cea de Sud) se află în stare de război. Războiul Coreii, de care ați auzit de la bunici sau l-ați văzut pe History Channel, continuă și în ziua de azi. În 1953, s-a semnat armistițiul, dar nu și pacea. Dar hai să vă zic pe scurt care a fost povestea, cât pot eu de succint, cum s-a ajuns la situația de azi.

Coreea a fost ocupată de Japonia în 1910 și a devenit parte integrantă a Imperiului Soarelui Răsare până în 1945. Coreenii sub ocupație japoneză au fost cetățeni de rang inferior, folosiți la munci necalificate, constructori, măturători, iar multe fete au devenit „comfort women”, mai ales în perioada războiului. Înainte de începerea războiului, Kim Ir Sen și gherilele comuniste au luptat contra japonezilor, mai întâi într-un război sângeros de gherilă în Coreea (Kim Ir Sen este unicul ofițer care a scăpat), apoi în China, din nou în Coreea și apoi s-a refugiat în URSS, unde a ajuns ofițer în Armata Roșie. După prăbușirea Japoniei, trupele sovietice și cele ale comuniștilor coreeni au pătruns în peninsulă, în timp ce armata americană a debarcat în sud. Sovieticii și americanii au agreat ca demarcația dintre cele două zone să fie trasată la Paralela 38. Funesta paralelă 38…

În mod logic, fiecare ocupant a făcut ce și-a dorit în zona lui. În Nord, Kim Ir Sen și amicii sovietici au introdus comunismul, în Sud, americanii au încercat să recreeze un stat coreean liber. Din păcate, americanii au avut o politică de cadre destul de defectuoasă, numeroși lideri și oficiali de la Seul fiind foști colaboraționiști cu japonezii. E drept, doar comuniștii au reprezentat reala rezistență antijaponeză, dar aceștia evident că se aflau pe lista neagră a americanilor, care nu prea au avut de unde să găsească eroi antijaponezi.

Tensiunea dintre cele două zone a crescut până în 1950, când, într-un final, războiul a erupt. Acum, nord-coreenii dau vina pe sudiști, pentru război, și viceversa. În fiecare muzeu am călcat, dar și la Panmunjon ni s-a repetat la nesfârșit că sudul a început, sudul a început, sudul a început. În ultimă instanță, nu contează cine a început, indiscutabil, ambele regiuni de abia așteptau să se încaiere. Și s-au încăierat. Nordul a intrat în forță în Sud. La câteva zile după începerea războiului, armata roșie coreeană intra în Seul, în delirul general al locuitorilor. În ultimă instanță, comuniștii din Nord erau adevărații eroi ai luptei antijaponeze, nu colaboraționiștii la putere în Seul. Armata nordistă a intrat adânc în Sud, iar țara părea să fie la doar câteva săptămâni de unificarea sub stindardul roșu al comuniștilor. Evident, americanii nu au acceptat asta, așa că a avut loc celebra debarcare de la Inchon (acolo unde este acum aeroportul internațional al Seulului), dar nu sub stindard propriu, ci sub cel al Națiunilor Unite (alături de americani și de britanici, a luptat un mic număr de trupe din țări precum Filipine, Thailanda, Turcia, Australia, Etiopia, Africa de Sud și altele). Armata nordistă a fost încercuită și distrusă. Americanii au trecut de Paralela 38, au ocupat Coreea de Nord, au făcut praf și pulbere Pyongyangul și s-au apropiat la mică distanță de râul Yalu, granița cu China lui Mao. Din nou, Coreea era la doi pași de reunificare, de data asta sub steagul alb al capitalismului. China însă a reacționat, trimițând aproape un milion de trupe combatante, mascate ca fiind țărani și muncitori voluntari oripilați de drama fraților coreeni. Țăranul Li, când a auzit ce se întâmplă în Coreea, revoltat, a lăsat plugul, s-a dus în grajd, de unde și-a luat tancul, și a plecat să se bată cu imperialiștii. Tâmplarul Chen, auzind la radio grozăvia, a lăsat repararea scaunelor deoparte, s-a dus în fundul curții, și-a luat avionul de bombardament și a plecat în Coreea.

Sub presiunea chinezilor, armata americană a fost împinsă înapoi, iar Seulul a căzut din nou. Comandantul american, legendarul general MacArthur, învingătorul Japoniei și apoi guvernatorul imperiului, a cerut permisiunea utilizării armei atomice împotriva Chinei și Coreii și apoi a comunicat de la sine putere unor aliați că va urma atacarea Republicii Populare Chineze. Din fericire, la conducerea SUA era un tip cu mult mai mult calm și sânge rece, Harry Truman, care l-a trimis la plimbare. La propriu și la figurat. L-a demis și l-a trimis acasă să se calmeze.

Războiul a continuat cu o violență rar întâlnită, trupele nord-coreene și „voluntarii” chinezi au continuat ofensiva, americanii și sudiștii au contraatacat, cert este că, până la urmă, cele două armate erau din nou în jurul Paralelei 38. Acolo s-a semnat armistițiul. O țară făcută praf, aproape patru milioane de morți și omenirea la doi pași de un război nuclear. Rezultat final: remiză (la pauză, nord-coreenii conduceau, cota de pariu 2,34).

 

Ajungem în mijlocul DMZ-ului nord-coreean. Suntem luați în primire de un ghid militar. Ne povestește cum e cu războiul, cu imperialiștii și cu victoria strălucitoare a forțelor progresului (adică, a Nordului). Mă rog, nu întreb cum au învins, când tot la Paralela 38 suntem, și apoi intrăm în cabana în care s-a semnat armistițiul. Cică americanii ar fi vrut să semneze imediat acolo, în câmp, în glod, în grabă, dar nord-coreenii s-au opus. Au mai așteptat 24 de ore, timp în care au ridicat o cabană vastă, pentru a rămâne pentru istorie. Iar mesele, steagurile care au asistat la semnare și documentele sunt și acum în respectiva cabană, bine păstrate în plexiglas. Pe pereți, poze ale „soldaților-eroi” din nord și ale lașilor din Sud. Peste tot urlă: „Am învins!”. Mda. Cică.

Trecem pe lângă o piatră în care este încrustat cu litere de aur un citat istoric de-ale lui Great Leader (sau Dear Leader, nu mai contează acum) și ajungem, în fine, în punctul-cheie – este locul pe unde trece granița. De o parte, Coreea de Nord, de cealaltă parte, Coreea de Sud. Două palate, față în față. Între noi, câteva barăci lungi, de culoare albastră, străbătute la mijoc de graniță. Este locul cel mai înarmat din lume. Locul cel mai tensionat. Locul în care frații dușmani se privesc în ochi, zi de zi.

Mă uit dincolo, în Coreea de Sud. Au și ei turiști care se înghesuie într-un foișor. Nu au aparate de fotografiat la gât. Ha, acolo nu au voie să facă poză. În Nordul dictatorial, e posibil. Avantaj Nord. Jos, între cele două palate, vreo patru barăci. În aceste barăci, când sunt probleme, se întâlnesc cei din Nord cu cei din Sud să discute. Când nu sunt probleme, intră turiștii. Mai întâi, cei din Nord, apoi, cei din Sud. Pe rând. E rândul nostru. Suntem la doi pași de Sud. Lipiți de baracă, se află militarii nord-coreeni în hainele lor retro, rămase neschimbate din timpul războiului. Oare de ce am vrea să fugim în Sud? Sau, poate, ei. Se deschide ușa barăcii și, mai întâi, intră doi soldați care iau poziția de drepți în dreptul ușii care dă spre Coreea de Sud. Doamne, ce or simți oamenii ăștia care se află la fix doi pași de libertate? Poate că sunt îndoctrinați și chiar cred în ceea ce li se spune. Sau, pur și simplu, le e frică pentru soarta lor și, mai ales, a familiilor lor. Dar cum poți să trăiești așa la doar doi pași de libertate? Zi de zi.

În fine, vine ghidul suprem, un tip plin de medalii, pe care l-am poreclit instantaneu „generalul”. Vorbește de parcă dă ordine. Apăi, are o voce bine antrenată la congresele politice la care nivelul de loialitate se măsoară în decibelii în care se strigă „Trăiască Dear Leader”. Și se pare că nu mai poate vorbi normal. Nu știe engleza, vorbește doar în coreeană, dar suntem înconjurați de ghizi poligloți și o tipă se oferă voluntar să traducă. Fiecare grup de turiști străini este înconjurat de un trio – doi ghizi și un șofer. Chiar dacă grupul e format din zece turiști sau doar din unul. Noi suntem doi – avem trei ghizi. Ni se explică pentru a n-a oară ca Sudul a atacat Nordul, că poporul a rezistat și că i-a învins pe americani. Au un fetiș ăștia cu înfrângerea americanilor, dar și cu cerutul de scuze. Din când în când, nord-coreenii au prins fie aviatori, fie marinari americani și au fost eliberați doar după ce aceștia și-au cerut scuze. Iar scuzele trebuie date în scris și să vină de la un oficial, chiar dacă este sergentul Doe. Nu contează rangul, vine de la un „oficial american”.

Ne pozăm pe rând la masa negocierilor. Aici se întâlnesc Nordul cu Sudul, când sunt probleme. De partea Sudului, apar toate steagurile țărilor participante la război. De partea cealaltă, doar Coreea de Nord. Iată cum Coreea de Nord a rezistat lumii întregi, lucru care îl face și în ziua de azi.

Urcăm pe clădire. De aici, avem vizibilitate. Nu știu dacă avem sau nu avem voie să fotografiem. Jos, am avut. Așteptăm ordinele, iar acestea nu se lasă așteptate. Generalul se uită la noi ca la un pluton de soldați proști și, surprinzător, ordonă în limba engleză „SHOOT AT WILL!”. Yes, Sir! Așa că aparatele țăcăne în toate direcțiile. Undeva, în dreapta, se află faimosul „Sat al Păcii”, o localitate construită de nord-coreeni ca un sat „perfect”, doar că e pustiu. Clădirile nu au geamuri, doar niște acoperișuri albastre. „Uită-te la soldați”, ne spune generalul prin interpret. „Ai noștri stau drepți, în poziție pașnică. Ei se uită doar la colegii lor și spre patria lor. Ei sunt promotorii păcii. Sunt în câmp deschis. Uitați-vă la ceilalți. Stau crăcănați, într-o poziție agresivă. Sunt ascunși pe jumătate după barăci. Complotează ceva. Și nu se uită spre patria lor, se uită tot spre Coreea de Nord. Încă o dovadă că Sudul este agresiv, iar noi iubim pacea”. Dacă zici tu…

Timpul trece, noi pozăm. La un moment dat, văd că generalul se îndreaptă glonț la americanul blond, cel cu nevasta braziliano-japoneză. O văd pe ea foarte speriată și fugind spre mine. „Oh, my God”. Dar discuția între cei doi pare prietenoasă. Mă duc să văd și eu ce se întâmplă. Generalul l-a întrebat pe american de ce America nu îi lasă în pace și vrea război contra Coreii de Nord. Americanul pare să se fi născut diplomat. Îi răspunde că marea majoritate a americanilor vrea pace și nu are nicio treabă cu Coreea de Nord, dovadă că el e aici, dar guvernul, guvernul ăsta ticălos, cine știe ce vrea. Dar că el dorește pacea și înfrățirea între popoare. O fi citit din operele lui Ceaușescu, înainte să vină în Coreea? Sau, poate, vreo carte despre doctrina ciuce?

În fine, timpul cam expira. E timpul să facem ultimele poze și să lăsăm și grupul de chinezi care tocmai a apărut să se desfășoare. Totul pare relaxat. Este o zi superbă de august, păsărelele ciripesc și, în ciuda tuturor acestor militari încruntați, Panmunjon pare pașnic. Nu simți încrâncenarea în aer. Sau, poate, pentru că asiaticii își pot disimula sentimentele așa de bine. Posibil. Sper să și le disimuleze în continuare. Și, deși în stadiu de armistițiu, pacea dintre cele două Corei să continue până când se va găsi cumva o soluție.

Am părăsit Panmunjon în direcția Kaesong, unde, cândva prin secolele X–XI, a funcționat un regat coreean. După Al Doilea Război Mondial, Kaesong a făcut parte din Coreea de Sud. După Războiul Coreii, Paralela 38 s-a mutat un pic mai la sud și Kaesongul a ajuns în Nord. Așa că pentru Nord este un simbol, o bucată de pământ care a fost smulsă sudului imperialist. Dar este cel mai capitalist oraș al Coreii de Nord. Aici, în 2002, a fost deschisă o zonă industrială unde sud-coreenii pot înființa fabrici. S-au deschis 123 de fabrici, care au angajat 53.000 de muncitori nord-coreeni, mai mult ca sigur aleși pe sprânceană. Banii însă nu le erau plătiți direct de patroni, ci de statul nord-coreean, care primea 90 de milioane de dolari de la firmele sud-coreene pentru salariile lor. Dumnezeu știe câți bani ajungeau la angajați. În 2008, când am fost în zonă, fabricile duduiau, dar înrăutățirea relațiilor Nord–Sud după moartea lui Kim Jong Il a dus la închiderea efectivă a zonei. În acest moment, este complet închisă.

 

Coreea de Nord este denumită în presa internațională drept „The Hermit Kingdom” – Regatul Pustnic. Este un experiment social fără precedent. Țara este complet ruptă de exterior (televizoarele și aparatele de radio nu au schimbătoare de canale, ci niște butoane setate direct pe frecvențele canalelor nord-coreene) și imensa majoritate a poporului nu știe ce e „dincolo”. Doar că „dincolo” e periculos și îi vrea răul. Toți ne-am uitat cu uimire cum milioane de coreeni plângeau în hohote la moartea lui Dear Leader. Presa internațională a comentat că toți mimau. Nu cred. Nu zic că unii n-or mima, dar cred că majoritatea nu mima, ci plângea din tot sufletul. Atâta timp cât toată viața ta, viața părinților tăi și chiar a bunicilor tăi ai auzit același lucru, în momentul în care habar n-ai ce e peste graniță, chiar crezi că Marele Kim (nu contează care dintre ei) este tatăl tău, care îți vrea binele. Și atunci râzi, plângi și dansezi cum îți spune El.

 

Concursul Momondo

Trebuie să recunosc că acest articol a fost inspirat de concursul celor de la Momondo, unul dintre marile metasearch-uri de bilete de avion, hoteluri și închirieri de mașini. Dacă v-ați jucat on-line pe mai multe agenții de turism, ați observat că prețurile pot varia între ele… Ce face Momondo este să caute prin zeci și sute de astfel de agenții și apoi să te direcționeze spre site-ul care vinde cel mai ieftin biletul pe care îl cauți. Momondo nu îți ia niciun comision și nici nu vinde ceva, el își va lua comisionul de la agenția on-line de la care îți vei cumpăra, până la urmă, biletul.

Ei bine, cei de la Momondo au decis să organizeze un concurs având ca temă „călătoriile de neuitat”. Și, cum ziceam și în introducere, Coreea de Nord este o altă planetă, iar călătoria acolo, deși au trecut peste ea destui ani, continuă să rămână de neuitat. Probabil, am uitat locuri superbe și multe alte întâmplări, dar îmi va fi greu să uit Coreea de Nord – fie că e vorba de ce am văzut și experimentat în capitala Pyongyang sau în Panmunjon.

Dacă veți încerca să căutați bilete de avion pe Momondo spre Pyongyang, nu veți găsi. Este, probabil, unicul (sau unul dintre extrem de puținele aeroporturi) din lume unde nu veți găsi bilete pe Momondo pentru simplul motiv că nu poți călători independent în Coreea de Nord, ci doar printr-o agenție de turism care se ocupă și de emiterea biletelor de avion pe Air Koryo. În schimb, puteți găsi prin toată lumea. Cum ziceam, Momondo are un concurs prin care instigă la povești din „călătorii de neuitat”. Este organizat la două nivele – pentru bloggeri și pentru cititorii blogurilor. Fiecare poate câștiga un premiu în valoare de 1.000 de euro (da, wow!) în bilete de avion și / sau cazări. Nu este un concurs de like-uri, ci un concurs jurizat de cei de la Momondo.

O să mă întrebați atunci care e destinația mea favorită în caz că voi fi prea-fericitul câștigător? Știu, multora le-am spus că e Bali, pentru că este locul de pe Pământ care mi se pare cel mai apropiat de paradis. Sau Kathmandu, un oraș istoric în care m-am simțit bine întotdeauna. Sau, poate, aș alege Bangkok, orașul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Asia? Sunt zeci și sute de destinații pe care le-aș considera „orașul meu favorit”. Dar m-am gândit că dacă juriului îi va plăcea povestea mea de neuitat și voi fi desemnat „marele câștigător”, voi dori să merg într-un loc în care n-am mai fost și într-o țară în care n-am ajuns, niciodată. Mi-aș fi dorit să fie Yemen (cu insula Socotra), dar, din păcate, e război. Mă gândesc la Papua Noua Guinee, dar prețul biletului de avion sare lejer de 1.000 de euro. Așa că, după ce am aruncat un ochi pe harta lumii, m-am gândit că voi alege Seychelles, o insulă despre care am auzit că ar fi paradisul pe pământ în Oceanul Indian. Și, apropo, biletele de avion până acolo nu sunt chiar scumpe (în momentul în care am făcut simularea de mai sus, Momondo îmi spune că cel mai ieftin bilet dus-întors este de 692 de euro! În perioada de Revelion! Aruncați și voi o privire pe linkul de mai sus J!

 

Concursul pentru cititori – vrei să câștigi o vacanță de 1.000 de euro ?

Am zis că există și concurs pentru cititori, nu doar pentru bloggeri. Condițiile sunt similare. Trebuie să scrii o poveste despre o experiență de neuitat (nu contează unde) și s-o postezi dedesubt, la comentarii. Același juriu va alege dintre poveștile cititorilor de pe toate blogurile participante și un cititor cu cea mai faină poveste va primi o vacanță într-o destinație la alegere, în valoare de 1.000 de euro.

Așa că scrieți povestea, lăsați-vă e-mailul real în câmpul respectiv de la comentarii, să vă pot contacta în caz că veți câștiga (dă, Doamne!) și, mai ales, așteptați data de 29 octombrie, când se va anunța câștigătorul. Atenție, puteți participa (adică, posta comentariul) până pe data de 27 octombrie 2016. Baftă la scris, tare aș vrea să câștige unul dintre cititorii blogului meu J! Chiar aș fi fericit.

Dacă vreți mai multe amănunte, aruncați o privire aici.

Imagini Panmunjon

01-hotel-pyongyang

Dimineața la Pyongyang. Piramida aceea este hotelul neterminat

02-stalpul-ideii-ciuce

Stalpul ideeii ciuce rasarind victorios din ceata 🙂

03-monumentul-reunificarii

Monumentul unificarii 🙂

 

Pe autostrada de Panmunjon

05-dmz

Zona Panmunjon

06-aici-s-a-semnat-armistitiul

Aici s-a semnat armistitiul (in fotografie, cuplul braziliano-american de care v-am povestit)

07-masa-coreea-de-nord

Mesele unde s-au semnat efectiv documentele. Masa nord-coreeana

08-masa-natiunilor-unite

si cea americana (sub steagul Natiunilor Unite)

09-soldati-sud-coreeni

Evident, peste tot imagini cu dusmanii invinsi

10-citatul-lui-kim-ir-sen

Un citat memorabil (ce o fi zis aici ?)

11-panmunjon

La doi pasi de Coreea de Sud

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Generalul 🙂

13-baraca-negocierilor

La aceasta masa se discuta incidentele nord-sud

14-negocieri-panmunjon

Nu prea poti sa evadezi in Coreea de Sud 🙂

15-sala-panmunjon

Cate negocieri tensionate or fi avut loc aici ?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Literalmente, la cativa milimetrii de lumea libera

17-panorama-panmunjon

Sus, la panorama

18-satul-pacii

Celebrul „sat al pacii” nord-coreean

19-granita-coreea-de-nord-coreea-de-sud

Ai nostrii stau drept si se uita la tara lor. Ceilalti au o pozitie agresiva si se uita spre noi

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Si sud-coreenii au turisti 🙂 Dar din cate stiu, nu au voie sa faca poze

21-cu-generalul

Evident, nu puteam sa nu ma pozez si cu „generalul”

Comentarii

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii