[Video] Aventuri prin Marele Canion by Diana Doroftei

  Marele Canion

Acum vreo saptamana, ati cunoscut-o pe Diana www.DianaDoroftei.com care v-a povestit despre Alaska, o destinatie indepartata rau, dar foarte interesanta. Ei bine, astazi o sa va ia intr-o aventura prin Marele Canion, o alta destinatie de prim ordin din SUA.

Sa merg hiking in Marele Canion a fost dorinta #52 de pe lista celor 100 de visuri. Cand mi-am pus dorinta asta pe lista, mi s-a parut interesanta si misterioasa, insa atunci stiam foarte putin despre cat de greu va fi de indeplinit. E a doua oara in ultimii cinci ani cand, in loc sa-mi cumpar bilet de avion sa-mi vizitez familia in Romania, am ales sa merg sa vad minunatia despre care vorbesc atat de multi oameni.

Voiam sa vad si eu ce vad alti cinci milioane de turisti in fiecare an. Voiam sa vad al doilea cel mai mare Canion din lume (dupa Yarlung Tsangpo din Tibet).

Marele Canion are foarte multe rute de hiking. Din cat m-am documentat eu inainte de calatorie, am descoperit vreo 25. Eu si cu prietenii mei de aventura trebuia sa alegem doar una, pe care sa o putem parcurge in cele 3-4 zile pe care le aveam la dispozitie. Ne-a fost cam greu sa alegem, insa ne-a convins o poza cu o cascada cu apa turcoaz, despre care scrisesera si cei de la National Geographic. Dupa cateva zile de citit pe internet, descoperisem ca Havasupai trail era ruta care ne putea duce la cascadele mult dorite – Havasu si Mooney.

Pentru a ne porni pe Havasupai Trail, a trebuit sa ajungem la Havasupai Trailhead, situat pe malul sudic al Marelui Canion. Odata ajunsi acolo, ne-am parcat masinile, ne-am echipat rucsacurile cu haine, apa si mancare pentru cele 3 zile si ne-am pornit la drum.

 

Prima zi in Marele Canion

In prima zi, a trebuit sa coboram 13 kilometri pentru a ajunge in satul Supai, unde locuiau 450 de oameni (americani-indieni). Din cate estimasem, ar fi trebuit sa ne ia mai putin de 4 ore, dar, ca intotdeauna, socotelile de acasa nu se potrivesc cu cele din targ. Mai aveam optiunea sa mergem in sat si cu elicopterul, care dura aproximativ 10 minute, insa care ar mai fi fost farmecul?

Pe parcursul celor 13 kilometri, ne-am pornit de la o altitudine de 1.400 de metri si am coborat pana la 700 m. Temperatura era de 35-38 de grade, iar vantul nu adia mai deloc. Rucsacurile cantareau 15 kilograme fiecare. In ele erau toate proviziile necesare, pentru ca pe drum nu se putea cumpara nimic. Am fost avertizati sa ne luam cel putin 4 litri de apa fiecare ca sa nu lesinam de caldura si de oboseala. Era o liniste sinistra printre stancile rosiatice ale canionului. Ni se auzeau doar pasii apasati pe cararea cu multe pietre si din cand in cand auzeam si tropotele cailor care carau alimente. Ne opream in umbra stancilor sa ne tragem rasuflarea. Ne-am dat imediat seama ca ne va lua mai mult timp sa coboram decat estimasem la pornire.

Dupa cinci ore grele de mers si patru litri de apa bauta, am ajuns in sfarsit in satul Supai. Era un sat modest, cu o scoala, un magazin, o ‘cafenea’ care semana cu un aprozar, un motel scump si darapanat, o posta si o clinica medicala. Oamenii mi s-au parut tristi si neprimitori. Foarte atipic pentru societatea americana. Eram franti, dar fericiti ca am ajuns.

Am incercat sa gasim motelul la care ne facuseram rezervari cu doua luni inainte. Era singurul din sat. O doamna receptionera foarte neprietenoasa ne-a luat banii ($165 pe noapte + inca vreo $35 pentru ca le-am calcat rezervatia) si ne-a dat cheile. Nici nu s-a deranjat sa ne spuna unde ne sunt camerele. Ne-a aratat cu degetul usa si ne-a poftit afara. Incredibil! Eram prea obositi pentru a ne certa cu ea.

Camerele erau un dezastru. Am indraznit chiar si sa le vizitam supermarketul, insa produsele erau nesanatoase si majoritatea expirate. Asa s-a explicat si faptul ca majoritatea satenilor erau obezi. Am mancat cina repejor, dupa care am mers la somn. A doua zi urma sa vedem cascadele cu apa turcoaz. Pentru asta veniseram…

 

A doua zi in Marele Canion

Ne-am trezit dimineata cu febra musculara mare. Soarele batea in peretii Canionului, iar crestele stancilor erau de o culoare aurie. Am luat micul dejun, ne-am echipat si am pornit sa vedem cascadele– Havasu Falls si Mooney Falls. Aveam de mers vreo 3 kilometri pana la prima cascada si vreo alti trei pana la a doua. In total 12 kilometri dus si intors.

Mergand pe cararile satului, am observat ca niciun localnic nu parea entuziasmat sa ne vada, cu toate ca le zambeam si le spuneam buna dimineata. Aflasem intre timp si de ce aveau atitudinea aceea neprietenoasa fata de turisti. Acum 100 de ani, rezervatia lor se intindea pe zeci de kilometri, pana jos in Canion la Colorado River. Populatia satului supravietuia din pescuit si agricultura. Cand guvernul american a decis sa faca Marele Canion parc national, le-au luat 90% din pamanturi. Efectiv, le-au zis: de astazi nu mai aveti acces la pescuit si la pamant fertil. I-au inghesuit pe niste stanci, foarte aproape de cascade. Fortati de imprejurari sa supravietuiasca, au inceput sa faca turism, insa nu pentru ca le place sau pentru ca sunt buni la asta, ci pentru ca aceasta este singura lor modalitate de a-si creste copiii si de a se hrani. Le-am inteles perfect antipatia fata de noi. Faptul ca sunt romanca m-a ajutat. S-au purtat mai dragut cu mine din moment ce si-au dat seama ca n-am avut nimic de-a face cu pierderea comorii lor (pamantul).

Dupa 3 km de mers am ajuns la Cascada Havasu. O frumusete! Apa era deschisa la culoare, de un albastru-turcoaz. Am aruncat rucsacurile din spate, ne-am pus costumele de baie si am intrat in apa sa ne balacim. “Da, merita!” mi-am zis. Era ca-n paradis. Am petrecut cateva ore acolo, ne-am relaxat, am meditat, dupa care am pornit spre a doua cascada – Mooney Falls.

In drum spre Mooney Falls am trecut prin zona de camping. Era foarte frumoasa, cu corturi instalate pe ici, pe colo, cu un izvor de unde se putea bea apa proaspata si cu sunetul lin al raului care rasuna printre stancile inalte alte canionului. Spre deosebire de suma cheltuita la hotel de $165, pentru zona de camping trebuia platit doar $20, plus cei $35 (de persoana) ca sa le calci rezervatia, insa pentru asta trebuia sa caram corturile si multe alte lucruri din masina. Recomandarea mea este ca patru persoane sa imparta o camera de hotel. Pretul devine mai accesibil. In drum spre Mooney Falls am intalnit turisti care se intorceau spre sat. Toti ne-au avertizat sa avem grija cum coboram si sa fim constienti ca suntem responsabili daca ne pierdem viata. “Sa ne pierdem viata? Eii, cat de greu poate sa fie?” m-am intrebat.

Odata ajunsi acolo, am dat de o prapastie de vreo 80 de metri. Ni s-a facut rau numai cat ne-am uitat in jos. Oamenii se vedeau mici de tot. Ne-am aventurat in canion pe niste carari inguste. Ne-am ingrijorat de la primii pasi cand am vazut o pancarta pe care scria Descend at your own risk! Cararea devenise foarte abrupta si o parte din ea trecea prin niste pesteri si canale sapate in stanci. Nu coborasem nici jumatate din drum, cand deodata am dat de lanturi si taruse infipte strategic ca sa ne putem propti pasii pentru a ajunge jos. Cascada era frumoasa, iar sunetul apei vuia puternic printre peretii canionului. Nu eram sigura ca vom putea ajunge jos teferi. Stancile erau umede si alunecoase. M-am tinut strans de lanturile de pe o parte si alta a stancilor, mi-am proptit pasii in tarusi, mi-am calculat fiecare miscare si m-am rugat sa traiesc. Intelesesem de ce fuseseram avertizati.

Dupa aproximativ 15-20 de minute de coborat, am ajuns in fata minunatei cascade Monney. Are aproximativ 70 de metri inaltime si este mai inalta decat cascada Niagara. Privelistea era spectaculoasa! Eram plina de noroi, iar inima imi batea incontrolabil. Imi revenise in minte acelasi gand pe care l-am avut si cand cutreieram Muntii Anzi pentru a ajunge la Machu Picchu “Ce ma fac eu fara asigurare de viata?”. N-am petrecut mult timp la cascada pentru ca incepuse sa ploua. Ne-a fost teama ca la urcat vom intampina probleme, desi ni se spusese ca urcatul era mult mai simplu decat coboratul. Poti vedea in filmuletul de mai jos cat de anevoios a fost drumul spre cascada.

De acolo am pornit inapoi spre sat. Ce fusese mai greu, mai frumos si mai periculos era deja in urma. Odata ajunsi la motel, am mancat si am adormit. Fusese o zi intensa. A treia zi urma partea cea mai dificila – 13 kilometri de urcat. Nu voiam sa merg cu elicopterul pentru nimic in lume.

 

A treia zi in Marele Canion

Alarma ne-a dat desteptarea la 5:30. Planuiseram ca pana in ora 6 sa plecam din sat ca sa strabatem cei 13 kilometri. Aveam de urcat de la o altitudine de 700 m la 1.400 de metri si voiam pe cat posibil sa evitam soarele puternic de la amiaza. Odata plecati de la motel, am strabatut cararile satului si ne-am luat ramas-bun, fiecare in felul lui. Stiam ca va fi ultima data cand vom vedea acel peisaj. Si mai stiam ca daca ei, oamenii suparati, nu ar fi fost binecuvantati cu cascadele cu apa cristalina, satucul lor ar fi fost uitat de lume.

Traseul la urcat a fost greu. Ca sa facem cele 4-5 ore mai frumoase, ne-am spus povesti si ne-am impartasit amintiri din copilarie. Din cand in cand, pasii ni s-au intersectat cu cei ai cailor manati de localnici. Doar cu caii si cu elicopterul se pot aduce provizii, carti, materiale de constructii, haine, medicamente si toate cele necesare in satul Supai. Abia atunci inteleseseram cu adevarat de ce era asa de saracacios motelul si de ce gasiseram gandaci in baie. Totul fusese carat printre stanci sau deasupra lor. Ne-am oprit des sa ne hidratam si sa mancam.

Ultima ora a traseului era toata in panta. Pe langa faptul ca era dificil si periculos din cauza cararilor inguste pe care treceau si caii, era 12 la amiaza, iar soarele era foarte puternic. Fiecare pas trebuia calculat. Tremuram din toate incheieturile. “Inca putin si ajung” ma incurajam singura, printre inhalarile scurte de aer prafuit. “Inca putin si mai sterg de pe lista mea un vis.”

Odata ajunsi sus pe platou, am zambit. O facuseram si pe asta. Reusisem sa sterg de pe lista dorinta #52. Fizic, fusese foarte greu, insa inima imi suradea. Recompensa de la sfarsit era mult mai dulce decat momentele de chin prin care am trecut printre stancile Marelui Canion. Am plecat de acolo plina de satisfactie si parca cu o farama de incredere in plus in mine si in lucrurile pe care le-as putea face in viata. Am facut si un filmulet care sper sa-ti placa.

 

 

Despre mine, alte calatorii si experiente, precum si lista mea de 100 de visuri pe care vreau sa le implinesc cat traiesc, poti citi la mine pe blog www.DianaDoroftei.com

Calatoria mea a costat aproximativ $1200-$1300 cu plecarea din New York. Zborul New York – Phoenix costa aproximativ $500, hotelul $300 pentru 3 nopti (de persoana), taxa pentru rezervatie $35 (de persoana), masina inchiriata $200 tot de persoana si $100 pentru alte cheltuieli (apa, mancare si altele). Pentru alte detalii suplimentare, lasa un comentariu mai jos.

P. S. Ti-a placut filmuletul?

 

Imagini Marele Canion

Diana Doroftei in Marele Canion

Marele Canion

 

 

Adaptor electric SUA / Canada / Mexic / Japonia și altele Adaptor electric SUA / Canada / Mexic / Japonia și altele
29,00 RON

la Imperator Travel Shop

Adaptor electric Universal 150+ țări Adaptor electric Universal 150+ țări
69,00 RON

la Imperator Travel Shop

Lacăt TSA approved cu cifru Lacăt TSA approved cu cifru
29,00 RON

la Imperator Travel Shop

 

Comentarii

  • ca backpacker cu oarecare experienta as fi tentat sa vizitez si u.s. pentru nenumaratele obiective dar sunt sincer socat de tarifele care se practica chiar si pe cele mai basic servicii

    totusi as avea curiozitatea – in ce perioada ati vizitat de era asa cald?

    lucian 15 noiembrie 2013 9:12 Răspunde
    • Lucian, ai mare dreptate, dar exista si optiuni mai rezonabile la pret. Trebuie citit mult pe net ca sa gasesti solutiile cele mai bune.

      Am mers in Marele Canion la inceputul lui Septembrie. Nu se recomanda mersul in Canion in lunile de vara (Iunie – Iulie – August). Temperaturile ajung la peste 40 de grade Celsius si exista pericolul de dezhidratare.

      Diana 15 noiembrie 2013 17:48 Răspunde
  • Interesant. Mi-am adus aminte de toate filmele cu (amer)indieni văzute în copilărie! Mi-au plăcut mai ales cascadele curgînd invers!

    Maditu 18 noiembrie 2013 18:22 Răspunde
    • Prin aceleasi sentimente am trecut si eu. A fost prima data cand am vazut asa ceva… In ceea ce priveste cascadele curgand invers, mi s-a parut interesant cand m-am jucat cu iMovie si am facut filmuletul 🙂

      Diana 19 noiembrie 2013 0:09 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii