Pe Drumul Mătăsii (ep. 2). Tașkent, capitala lăbărțată și plină de verdeață a Uzbekistanului

13. Statuia lui Timur Lenk Taskent

Cum ziceam și în episodul de ieri, Tașkent nu dă pe afară cu istoria sa. Da, are vreo 2000 de ani vechime, dar niciodată nu a ieșit prin față. Arabii i-au dat actualul nume – Toshkent, orașul de piatră, în limba turcă, dar Genghis Han l-a ras cu eleganță de pe fața pământului. Timur l-a reanimat (poate de aceea are și o statuie într-una dintre imensele piețe ale orașului), chiar a înflorit în timpul secolelor XVI – XVIII, dar a fost anexat și a devenit un orășel din hanatul Kokand. A fost primul oraș din zonă cucerit de ruși, care au decis că n-ar fi rău să facă din Tașkent capitala regiunii, o contrapondere la mult mai influentele Buhara, Samarkand, Khiva. Așa că Tașkent este capitala Uzbekistanului cu binecuvântarea Marelui Stalin, un oraș cu o populație de două milioane de locuitori, un oraș modern, destul de rusificat și îngrozitor de lăbărțat. Este, de asemenea, un oraș-grădină, ceea ce îl face extrem de plăcut pentru vizitator – peste tot, spații verzi ample, fântâni, dar e un oraș pe care îl poți parcurge cu greu la picior, din cauza proporțiilor enorme. Am bântuit o zi întreagă prin oraș cu autocarul, în căutarea orașului locuit, orașului cu apartamente… acest oraș e la kilometri întregi de centru, unde nu găsești decât clădiri construite să te impresioneze, piețe ample, parcuri, statui și fântâni. Nu știu cât de ușor (sau greu) le e tașkentezilor, dar centrul arată foarte bine, Karimov a vrut să impresioneze, neavând însă banii turkmenilor, azerilor sau kazahilor (deh, bumbacul nu e la fel de profitabil precum țițeiul și gazul natural), a creat un oraș-parc. Și ăsta e un lucru plăcut.

Dar Tașkentul are și o poveste tristă. Zona asta a Asiei Centrale se află la întretăierea unor plăci tectonice de primă importanță. Și toți știm că acolo unde se întâlnesc mai multe plăci tectonice, au loc cutremure epice. Un astfel de cutremur a fost cel din 25 aprilie 1966, care a lăsat aproape 300.000 de oameni fără un acoperiș deasupra capului. Cutremurul a avut loc în timpul zilei, așa că nu au fost prea multe victime, chiar și cei prinși sub dărâmături au fost prizonieri sub ziduri subțiri de chirpici, așa că oamenii au supraviețuit. Sovieții însă au vrut să facă valuri, anunțând mii și mii de morți. Mii și mii de constructori din republicile frățești au venit în Tașkent pentru a reface orașul. S-au pus pe construit blocuri socialiste, dar în care s-au mutat tot ei, nu și uzbecii care au fost nevoiți să-și încropească bordeie, cum au putut. În mai 1969, uzbecii s-au luat la bătaie cu rușii veniți să-i “ajute”, miliția a intervenit, au fost victime. Și așa URSS-ul s-a hotărât să le construiască blocuri și uzbecilor.

Primul stop l-am făcut în cartierul rusesc (da, aici, există magazine și blocuri) la monumentul cutremurului. Să nu credeți că sunt comemorați morții, ci sunt glorificați constructorii veniți să refacă orașul… De jur-împrejur, apar imagini cu constructori glorioși și simboluri ale tuturor republicilor unionale. Întreb care sunt constructorii moldoveni din acest complex. Ghidul dă din umeri. Nu-i știe exact, dar în mod sigur sunt acolo. Au venit și români să pună umărul la reconstrucția Tașkentului.

Următorul stop ne-a oferit o mică mostră din lumea celor 1001 de nopți care ne așteaptă pe Drumul Mătăsii. E vorba de complexul Khast Imom, centrul religios al Uzbekistanului. Aici se află sediul hai să-i zicem Episcopatului Musulman al Uzbekistanului, care în românește i s-ar spune marele muftiu. Tot aici, se află una dintre singurele medrese (școli islamice în care se studiază Coranul și nu numai) lăsate deschise de regimul sovietic (și de cel postsovietic) pentru a școlariza imami, dar totul gravitează în jurul unei mici capele unde se află una dintre cele mai sfinte cărți ale Coranului. Este vorba de Uthman Kuran, cel mai vechi Coran din lume, scris pe piele de căprioară în timpul califului Uthman (sau Osman), al doilea calif după moartea profetului Mohamed. Se spune că el a fost asasinat cu cartea în mână și că sângele lui încă înroșește câteva file. Ce caută o carte atât de sfântă, aici, în Uzbekistan, departe de leagănul Islamului și într-o zonă în care, s-o recunoaștem, nu a fost niciodată așa de credincioasă ca Arabia sau Orientul Mijlociu? Simplu, după primii califi, puterea în lumea arabă s-a mutat la Bagdad, așa că noii conducători de la Bagdad s-au mutat din deșertul Meccăi pe valea Tigrului, cu tot cu arme și bagaje, inclusiv cu marele Coran. Aici a fost găsit de Timur Lenk, care s-a evidențiat prin uciderea a sute de mii de locuitori ai Bagdadului, și dus acasă, la Samarkand. De aici, Coranul a fost “împrumutat” de ruși, care l-au dus la St. Petersburg, unde l-au studiat și s-au apucat să-l copieze, vânzând copii pe bani serioși potentaților musulmani din India, Egipt și alte țări cu frica lui Allah. În 1924, Coranul a fost returnat de Lenin Turkestanului, ca un semn de bunăvoință… Lenin a fost un mare fan al strategiei “morcovul și bățul”, iar istoricul Coran a fost unul dintre morcovi. Evident, nu a revenit la Samarkand, ci la Tașkent, unde se află într-o capelă cu aer condiționat, bine păstrat sub un clopot de sticlă… E unul dintre puținele locuri turistice din Uzbekistan unde nu poți fotografia și, în afară de Uthman Kuran, se pot găsi zeci de mii de cărți islamice, dar și de manuscrise de o inestimabilă valoare istorică. Pentru că gărzile au intrat în criza că “vine o delegație, grăbiți-vă”, nu am stat prea mult să-l admir, de data asta. În schimb, am revăzut colecția de Korane recent scrise în toate limbile pământului – am găsit Korane și în bulgărește, poloneză sau sârbă. Nu și în română. Pfff… ce am uitat. Remarcasem asta și anul trecut și îmi pusesem în cap să aduc un Koran în românește și să-l las aici. Am uitat :(. Dacă mergeți în Uzbekistan, o să vă rog să duceți un Koran, să fim și noi prezenți pe acolo.

A urmat apoi orașul nou, orașul modern. Nu foarte departe de hotelul în care am locuit, se afla imensa Piață a Independenței, un parc gigantic, cu o iarbă verde impecabilă, pe care și Londra l-ar invidia. Aici se află principalele monumente construite de Karimov, care, hei, este dictator, are și el păsăricile lui arhitecturale, dar construcția de statui gigantice ale lui nu se află printre aceste păsărici. În schimb, ca și vecinul Turkmenbashi, are câteva idei de monumente pe care nu le-a construit numai în Tașkent, ci și pe tot cuprinsul țării… în primul rând, este vorba despre un imens glob în vârful unui soclu mult prea înalt. Este monumentul care vrea să sugereze afirmarea Uzbekistanului ca un stat care dorește să fie cunoscut pe glob. Argumentarea, logică, de altfel, spune că din cauza faptului că Uzbekistanul a fost parte a URSS și nu a existat, niciodată, înainte de ocupația țaristă, ca atare este necunoscut, așa că toți uzbecii trebuie să militeze să-și facă țara, cultura și tradițiile cunoscute la nivel internațional. Un demers salutar și patriotic, aș putea zice. Un alt monument replicat și prin alte orașe (eu l-am văzut in Samarkand) este cel al “Mamei care plânge”. Dacă stai un pic și afli istoria, aș zice că este un monument emoționant. Statuia centrală este a unei bătrâne uzbece care plânge în fața unei flăcări eterne și simbolizează mamele uzbece care au plâns după cei 400.000 de uzbeci care au murit în cel de-Al Doilea Război Mondial (cunoscut prin ex-URSS ca Marele Război Patriotic de Apărare a Țării). În stânga și în dreapta, se găsesc coloane în stil uzbec care adăpostesc listele cu numele tuturor celor 400.000 de morți. Te plimbi și poți să le afli numele. M-am uitat și eu – nume uzbece, nume rusești, Mohamezi lângă Ivani… Un monument pe care cred că l-aș saluta și în București…

De data asta, am vizitat și un sit nou – e vorba de Museum of Applied Arts. Sincer, inițial, mi-aș fi dorit să vizitez Muzeul lui Timur Lenk sau poate pe cel de istorie, dar după ce l-am vizitat, nu mi-a părut rău chiar deloc… pentru că am descoperit tradiția populară uzbecă în ceea ce privește țesăturile (așa-numitele “suzane”), sculptura în lemn, ceramica etc., etc. Este găzduit de o clădire construită de un expat din perioada presovietică, care a ridicat de asemenea câteva camere amintind de interiorul somptuos al palatelor emirilor și hanilor uzbeci.

După tura de rigoare prin metrou (stațiile sunt ornate în pomposul stil sovietic, deci unele dintre ele sunt cu adevărat opere de artă) și poza din fața statuii lui Timur Lenk dintr-o altă piață de dimensiuni grandioase, am renunțat la orele de odihnă la hotel (justificate, pentru că noaptea ajunsesem la hotel după 4 dimineața) și m-am mai plimbat cu încă doi colegi de călătorie prin oraș. Am vrut să revăd zona pedestră (poreclită cu un fin umor uzbec – Broadway) și să mănânc o înghețată. Aici este Tașkentul central mai uman… oamenii se plimbă pe alei, dimensiunile nu sunt gigantice, poți cumpăra picturi, kitsch sovietic, e chiar și un Zara ajuns în mijlocul Asiei Centrale. În 2006, aici era un bazar sui-generis cu de toate. Era colorat, viu și puțin nebun, cum sunt toate bazarurile Asiei. Asta, până când Karimov s-a nimerit prin zonă și a fost oripilat. Locul era departe de viziunea sa arhitectonică zen, de ordine și disciplină. În 24 de ore, poliția a ras totul, vânzătorii au fost alungați și strada a devenit peste noapte cea mai plicticoasă pietonală din lume. Acum, nu mai e cazul. Vânzătorii au revenit, dar promenada e liniștită, iar oamenii surâd. Sincer, Karimov nu are o viziune urâtă. Tașkent e un oraș frumos, plin de verdeață, poate mult prea plin de verdeață, aleile sunt impecabile și este o curățenie deplină pe care până și Singaporele ar putea-o invidia. De altfel, chiar și în afara zonelor “de protocol”, Uzbekistanul strălucește de curățenie. Nu știu dacă așa e în tradiție sau dacă Karimov a pus biciul pe ei, dar peste tot e curat și frumos. Și asta te face să te simți cu adevărat bine. Clădirile nu sunt înalte, impunătoare, cu scopul să te zdrobească, dar și din cauza riscului cutremurelor nu se construiesc imobile cu scop de locuit mai mari de șase etaje. Dar și clădirile publice, care de obicei au rolul să te impresioneze, nu te strivesc. Sunt moderne, cuminți și faine. Pe lângă halucinantul oraș de marmură al Turkmenistanului, Tașkentul este un loc plăcut și care, deși nu are istoria și arhitectura de poveste ale celorlalte orașe, îți insuflă un spirit de bine, este o poartă de intrare mai mult decât plăcută în Uzbekistan.

Notă: Am fost in Uzbekistan și Turkmenistan în turul „Haideți cu Imperator pe Drumul Mătăsii” în colaborare cu Explore Travel. Explore Travel mai organizează o tură similară și la toamnă pe același traseu. Puteți găsi informatii aici: Drumul Matasii.

Imagini Tașkent

01. Monumentul cutremurului din Taskent

Monumentul cutremurului din 1966

02. Tarile fratesti au contribuit la reconstructie

Omagiu popoarelor URSS care au reconstruit Taskentul. Oare care or fi moldovenii in compozitia asta ?

03. Bulevardele din Taskent

Taskent, un oras cu strazi largi

04. Aici se pastreaza cel mai vechi Koran

In aceasta cladire se afla cel mai vechi Coran din lume

05. Khast Imom Taskent

Prin medresa care acum e plina de magazine de suveniruri

07. Olarit uzbec

Cum ar fi acestea

08. Museum of Applied Arts - Taskent

Museum of Applied Arts

09. Suzanne

Unde am descoperit si tesaturile numite „suzane”, tesaturi specifice Uzbekistanului

10. Monumentul mamei care plange

Mama care plange si flacara vesnica

11. Uzbeci morti in al doilea razboi mondial

Iar aici gasesti lista tuturor uzbecilor cazuti in al doilea razboi mondial

12. Monumentul Independentei

Monumentul Independentei

13. Statuia lui Timur Lenk Taskent

Si marele erou al Uzbekistanului, Timur Lenk

14. Ministerul Finante

Tot in piata centrala, se afla Ministerul de Finante

15. Hotel Uzbekistan

Mostenire sovietica – Hotelul Uzbekistan, probabil construit in acelasi timp cu hotelul Cosmos din Moscova

16. Portrete

Centrul pedestru… unii deseneaza portrete

17. Vanzatorul de inghetata

Altii vand inghetata

18. Inghetata in Taskent

Inghetata ati zis ? Cum sa ratez asa ceva ? 😉

19. Dansatoare uzbece

Seara, spectacol uzbec

20. Piata Centrala - Taskent

Noapte buna, Taskent

Comentarii

  • Cezar, corect e „suvenire”! 😉

    Ana 21 mai 2015 12:22 Răspunde
  • Fara sa fiu rau: corect e limba polona. Poloneza e o femeie de neam polonez!

    Relu 21 mai 2015 15:48 Răspunde
  • E doar tolerat pluralul „suveniruri”. Pe principiul „daca e folosit incorect de multi oameni, Academia Romana il adopta ca fiind corect.”

    Ana 21 mai 2015 17:20 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii