De Ramadan si Eid ul-Fitr in Anatolia Orientala Episodul 4: Minunile din estul indepartat: Kars si Ani, capitala-fantoma a Regatului Armean de ev mediu timpuriu

Obiective turistice Anatolia: cetatea Ani Turcia

Ne-am petrecut cea de a doua zi in Erzurum, plimbandu-ne pe la toate moscheile si medresele care ne ieseau in cale si vizitand muzeul de arheologie. De mancat nici nu s-a pus problema, nu se putea manca nimic prin oras. Asa ca am ajuns la gara pe la patru si jumatate pentru a merge mai departe spre Kars, flamanzi morti. Aici, surpriza.

Mergeam chiar la capatul Turciei. Nu se ajunge usor pana acolo, mai ales daca vrei sa calatoresti cu trenul. Si mai ales daca e vorba de trenul care circula taman de la Istanbul, de unde plecase in urma cu 27 de ore. Evident ca trenul avea intarziere. O intarziere necunoscuta. Cu turcul de la ghiseu ne-am inteles cu Google translate, pana la urma ne-a vandut doua bilete pentru Kars (o ieftineala, 8 lire turcesti), dar nu a fost capabil sa ne spuna la ce ora va ajunge trenul. Am primit totusi asigurari ca trenul va veni pana la urma, altfel nu ne-ar fi putut vinde biletele.

Un argument convingator. Si ne-am pus pe asteptat. E clar ca pe mine ma bantuie blestemul feroviar, toate trenurile cu care merg intarzie. Trenurile in care ma aflu stau negresit in camp, asteptand trenul din sens opus. Niciodata nu ma nimeresc intr-un tren care nu asteapta, ci este asteptat. La fel mi s-a intamplat si la Erzurum. Trenul a sosit cu o intarziere de trei ore, adica la opt. Si nu a plecat in mare graba mai departe spre Kars, pentru ca soarele tocmai apusese si nasul si mecanicul trebuiau sa manance. Ceea ce am facut si noi, in gara.

In cele trei ore cat am asteptat, i-am cunoscut pe Stephan (Austria) si Nahema (Franta), purtatori de rucsacuri si calatori prin Turcia si Caucaz, cu destinatia finala Tbilisi. Pe la vreo sapte, cand am inteles ca trenul nu va veni prea curand, am mers cu Nahema la un magazin din apropiere si am cumparat de-ale gurii, pentru ca nu mai mancasem de la micul dejun. Asa ca ne-am ospatat in sala de asteptare cu ton in conserva si frunze de vita de vie umplute cu orez si morcovi, am baut ayran si ne-am povestit calatoria. La Kars aveam rezervat, telefonic, acelasi hotel (Hotel Gungoren) si am ajuns la concluzia ca in urmatoarea zi cel mai bine ar fi sa inchiriem impreuna un taxi ca sa mergem la Ani.

Pana la urma trenul a plecat la opt si jumatate, cu o intarziere de trei ore si jumatate. Dar noi eram fericiti ca, in fine, urma sa ajungem in cel mai indepartat oras al Turciei.

La doua noaptea am ajuns intr-o gara pustie si intr-un oras la fel de pustiu. Nu mai era nimeni in tren, gara era cufundata in bezna, nici urma de taxiuri. Cu ghidul deschis la o harta minuscula a orasului, am plecat spre hotelul Gungoren. Strazile erau neasfaltate si inguste, au inceput sa ne latre cainii, in fine, nu a fost o experienta tocmai placuta. Dupa ce am mers vreo zece minute, ne-a ajuns din urma un jeep, la volan un tip mustacios, de zici ca era Saddam Hussein, se ofera sa ne duca la hotel. Noi, ca niste turisti independenti veritabili, refuzam. Atunci mustaciosul se da jos din jeep, se prezinta, eu sunt Celil, sunt mentionat in ghidul vostru ca persoana de contact, maine pot sa va duc la Ani, in seara asta va duc gratis la hotel, dar la cel hotel stati, ca toate sunt pline. Pune mana pe telefon, suna la Gungoren, vorbeste pe turceste, evident ca noi nu intelegem nimic, inchide, dupa care ne spune ca la Gungoren nu mai sunt camere libere si ca ne duce el la alt hotel. Noi, iarasi, ca niste turisti independenti, refuzam si plecam pe jos. Celil se suie in jeep si dispare in noapte.

Ajungem la Gungoren vreo zece minute mai tarziu, dupa ce ne daduse tarcoale si o masina a politiei. La Gungoren, surpriza, totul ocupat. Nahema le face un scandal monstru, eu pun mana pe telefon si incep sa sun la celelalte hoteluri din Kars. Cand taraboiul era in toi la receptie, pe usa intra Celil, tot un zambet, sa ne ajute. Noi, de acum stiti, turisti independenti, nu ne lasam, sunam singuri la toate hotelurile, ne chinuim cum putem pe turceste, noroc cu Nahema care stia macar numerele de la unu la zece, pana la urma gasim doua camere si dam sa plecam in tromba cu toate sarsanalele dupa noi. Celil, perseverent, se ofera sa ne duca el cu jeepul, noi iarasi, turisti independenti, iesim glont pe usa, nu inainte sa ii afurisim strasnic pe cei de la hotelul Gungoren care ne prapadisera rezervarile.

Orbecaim pret de inca vreo zece minute prin Kars cu rucsacurile in carca pana ajungem la cel de-al doilea hotel. Aici, cu tupeu, ne punem pe negociat. De la 140 de lire pe noapte cat ne cerusera am scos camera la 110. Mi-a placut asta, era trei dimineata si ei erau totusi dispusi sa negocieze, cand ar fi putut sa ne zica politicos iesiti dracului pe usa afara daca nu va convine. Ba chiar l-au trezit si pe manager ca sa il intrebe daca e OK sa ne dea camera cu 110 lire. Turkish business is Turkish business, la orice ora din zi si din noapte. In fine, la patru dimineata ne-am culcat.

Nota explicativa despre Celil, ca sa nu-i fac reclama proasta: intr-adevar Celil este indicat in Lonely Planet drept ghidul local cel mai potrivit sa organizeze deplasarile de la Kars la Ani. Iar in acea seara Celil nu facea decat sa amusine turistii sositi cu trenul de la Erzurum, adica isi castiga si el painea. Ghinionul lui ca a dat peste niste turisti mult prea independenti si incapatanati.

Dimineata, inca o scurta runda de negocieri la receptie si plecam rapid cu masina hotelului catre Ani. Drumul sa tot dureze vreo treizeci de minute prin pustiu, soseaua trece doar prin vreo doua-trei asezari pana cand se infunda in niste ziduri imense de cetate. Ajunseseram la Ani, fosta capitala a Armeniei medievale. La poarta cetatii, zambitor si mustacios ca intotdeauna, amicul nostru Celil. Venit, probabil, cu alti turisti.

Doua lucruri il uimesc pe strainul care descaleca la Ani. Intai si intai se vede la orice pas ca Ani a fost centrul unui regat dupa ruinele care, desi greu incercate de vreo 700 de ani incoace, inca raman monumentale. Orasul-fantoma este foarte intins, am avut nevoie de vreo patru ore sa-l batem integral cu piciorul si sa-i descoperim toate minunile. In al doilea rand, locul in care se afla este cu totul deosebit: aici chiar se termina Turcia. La extremitatea estica a ruinelor curge raul Arpacay si, pe malul de vizavi, se afla deja Armenia. Daca adaug ca intre Turcia si Armenia relatiile diplomatice sunt inghetate tun nu numai in urma intregii povesti cu genocidul de prin 1915, ci si din cauza conflictului mult mai recent din Nagorno-Karabah, eu, unul, m-am considerat norocos ca am putut vizita Ani. Multi ani turistilor le-a fost interzis accesul pentru ca toata zona era sub controlul armatei (deh, zona de frontiera). Ceva mai tarziu accesul a fost posibil numai dupa obtinerea unui permis din Kars, de la un birou al armatei. Dar, cu tot cu permisul in buzunar, tot nu se puteau face fotografii si toate aparatele foto gasite asupra turistilor la intrarea in cetate erau oprite de soldati. Acum toate aceste restrictii sunt istorie pentru ca, de fapt, granita nu e decat o linie trasa pe hartie, la fata locului nu se vede decat un tapsan nesfarsit intrerupt de un rau care curge involburat.

Ani a fost parasita in 1300, in urma unui cutremur si a invaziilor pradatorilor mongoli. Inainte sa fie abandonat insa, Ani era un oras care rivaliza cu Cairo sau Constantinopol, datorita importantei lui economice, dar arhitecturii inovatoare pentru acele timpuri. Odata ce am trecut prin zidurile groase si inalte, care au oferit protectie unui numar de aproape 100.000 de locuitori, in fata noastra au aparut nenumarate cladiri in ruina, imprastiate pe un coclaur napadit de iarba si pietre.

Am petrecut patru ore la Ani, timp in care am vazut fortificatii, biserici, bai, temple, palate, moschei (printre ele si cea mai veche moschee din Anatolia) si catedrale. Am ajuns si la rau si ne-am holbat peste granita, in Armenia. Fara succes insa, nu am vazut pe nimeni.

Spre dupa-amiaza ne-am intors la Kars. Ne-am suit in citadela si ne-am plimbat prin oras, care arata acum mult mai prietenos decat noaptea pe intuneric. Mi s-a parut un oras mult mai liberal decat Erzurumul, cel putin in ce priveste felul in care se imbracau femeile, adica mai lejer, fara burka si alte parpalace. Ne-am imprietenit cu Necmetin, un prof de germana care lucrase ani buni in Germania si acum se intorsese sa-si petreaca anii de pensie in Karsul stramosesc. Necmetin ne-a ajutat cu o sumedenie de informatii despre cum sa calatorim mai departe inspre Dogubeyazit si apoi catre sud, la Van. A petrecut cu noi aproape o jumatate de zi, a mers sa ne ajute sa cumparam biletele de autocar, ne-a rezervat prin telefon o camera de hotel la Dogubeyazit si ne-a povestit verzi si uscate despre Kars, despre familia lui, despre viata lor acolo, la capatul Turciei.

Dimineata am luat micul dejun alaturi de Stephan si Nahema de care ne-am si despartit. Ei plecau inspre nord, avand in plan sa treaca in Georgia prin cel mai izolat si spectaculos punct de frontiera turcesc, pe la Posof. Eu am salivat intens cand am auzit planurile lor si cum Georgia e pe lista pentru vara lui 2012, planuiesc o noua escapada in Anatolia Orientala cu trecere in Georgia, Insha’Allah…

La opt dimineata eram deja intr-o autogara prapadita de la periferia Karsului, asteptand un autocar care urma sa ne duca la Dogubeyazit, cu schimbare la Igdir si ocolind muntele Ararat. De aici incepe, oarecum, partea a doua a calatoriei, prin Anatolia de Sud-Est. Dar pana atunci va las in compania catorva fotografii de la Kars si Ani.

Imagini Kars si Ani, la granita cu Armenia

 

Imagini Turcia: gara Erzurum

Gara din Erzurum, unde am asteptat trei ore trenul

Dogu Ekspresi, Ankara - Erzurum - Kars

A sosit! Trenul nostru spre capatul Turciei

Transport Turcia: ceai negru in trenul spre Kars

Aproape de miezul noptii undeva intre Erzurum si Kars. Parca ar merge un ceai negru

Imagini Anatolia: cautare de hotel in Kars

Bantuiam prin Kars in cautarea celui de-al doilea hotel dupa siktirul pe care l-am primit la Gungoren

Imagini Anatolia: negocieri pentru taxi in Kars

Chiori de somn dupa o noapte scurta, Stephan si Nahema negociaza intens taxiul pentru excursia la Ani

Obiective turistice Anatolia: citadela Ani

Fortificatiile cetatii Ani

moscheea Menucer

Moscheea Menucer, cea mai veche moschee din Anatolia, constructia ei a fost terminata, in 1072, de turcii selgiucizi

Raul care reprezinta granita Turcia - Armenia

Capatul Turciei: in stanga e Turcia, in dreapta e Armenia, in vale curge raul Arpacay. Se vad si ruinele unui pod

Obiective turistice Turcia: catedrala Ani

Catedrala din Ani, construita in anul 1001

Imagini Anatolia: drumul matasii

Drumul Matasii, la stanga. O alta ruina de biserica in fundal

Obiective turistice Turcia: biserica Sf. Gheorghe Ani

Biserica Sfantul Gheorghe, construita la 1215

Imagini Ani: biserica Sf. Gheorghe pictura inca rezista

Pictura inca mai rezista

 Imagini Turcia: ziduri Ani

Zidurile masive ale cetatii

Imagini Anatolia: Kars vazut din citadela

Karsul vazut din citadela

Obiective turistice Anatolia: cetate Kars Turcia

Tot in cetatea Karsului, diverse scule si dispozitive pentru fiert apa pentru ceai pe carbuni

 

 

Comentarii

  • Foarte interesant, astept continuarea, am ris citind cit poate sa il coste pe un turist” independenta”.

    Li 2 decembrie 2011 14:32 Răspunde
  • Da imi plac si mie articolele [de pina acum] DAR…..am asa o senzatie ca totul se face pe fuga . De ce ??? in primul episod nu cu trenul [ci cu autocarul] ca e mai rapid . dupa citeva ore de cazare in hotelul din Istambul fuga-fuga la gara ,….si alte exemple mai sint …. etc..etc…deci de ce totul pe fuga ????

    adrian22 2 decembrie 2011 20:31 Răspunde
    • Salut, Adrian22. Nu e doar o senzatie, calatoria s-a derulat, intr-adevar, intr-un ritm destul de alert. Din cauza de concediu scurt… Nu am avut mai mult timp, asa ca am inghesuit 11 orase in 22 de zile. Lucru nu foarte usor de facut, tinand cont de cate lucruri sunt de vazut in fiecare dintre ele si de distantele de parcurs. Cat despre Istanbul, am ajuns la 2 noaptea cu autocarul si a doua zi la 11 dimineata trebuia sa fim deja la gara din partea asiatica. Deci nu ne ramanea prea mult timp de dormit. Oricum, la Istanbul am mai fost, asa ca nu aveam de ce sa petrecem mai mult timp vizitandu-l.

      Mihai 2 decembrie 2011 22:44 Răspunde
  • imi place serialul acesta… si mai ales pentru ca este o zona apropiata in care am putea ajunge relativ usor.
    sper sa spui la sfarsit cam cat ar costa de persoana o asemenea aventura.

    andrei 2 decembrie 2011 23:44 Răspunde
    • Da, o sa fie un episod special dedicat logisticii, preturilor, hoteluri, etc.

      Imperator 3 decembrie 2011 0:06 Răspunde
  • Superba zona, sper sa ajung si eu p-acolo la un moment dat…

    Marius W. 5 decembrie 2011 21:23 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii