Cateva povestioare despre omenie. Astazi, Olanda

Gara Maastricht

In fine, o noua poveste despre omenie si despre oameni necunoscuti care mi-au sarit in ajutor intr-un moment critic. De data asta, o poveste mai veche, din timpul primelor mele experiente din strainatate, al legendarei (pentru mine) burse de la Maastricht, Olanda

Maastricht, Olanda, iunie 1992

Erau ultimele zile ale bursei mele in Olanda. Urma sa cumpar o masina, era planul meu de investitii” de cand venisem in Olanda. Gasisem un Fiat Ritmo visiniu, frumos rau! Mama, ce imi picase cu tronc! A doua zi, sambata, urma sa ma duc sa fac actele, urma sa vina cu mine un coleg olandez, student la drept, sa fiu sigur ca nu e o tzapa. Si asa il socasem pe vanzatorul de masini cand am venit cu trei colegi care mi-au puricat masina din roti pana la caroserie. Dar in acea seara de vineri, continentul urmarea un mare eveniment – finala Campionatului European de Fotbal Suedia – Euro’92! Germania contra Danemarca. Aceasta din urma fusese eliminata in grupele de calificare la Euro de Iugoslavia, o echipa care ar fi facut istorie, dar plavii fuseseră exclusi din cauza razboiului în fosta Iugoslavie. Iar danezii au fost ridicati de pe plajele Europei sudice pentru a incropi o echipa care ajunsese, iata, in finala competitiei. Adversarii? Germania, tara cea mai urata de olandezi. Daca Germania ar fi jucat contra insulelor Tonga ori contra Coreei de Nord, olandezii ar fi devenit, probabil, cei mai mari suporteri tongalezi sau nord-coreeni. Intregul Maastricht astepta cu sufletul la gura deznodamantul intalnirii. Nu conta ca danezii ii eliminasera pe olandezi in semifinale, HAI DANEMARCA! Si eu, in bucataria caminului, alaturi de vecinii italieni, francezi, americani. Dar la pauza trebuia sa-l sun pe amicul de la drept, sa reconfirm ora. Ii scrisesem numarul de telefon pe o hartie, iar hartia o pusesem in coperta pasaportului. Se termina prima repriza. Era 1-0 pentru surprinzatorii danezi. Nu aveam telefon in camin, cel mai apropiat post public era la gara, la vreo 700 de metri. Am sarit pe bicicleta si m-am napustit spre gara. Orasul era pustiu. Am intrat in prima cabina telefonica, am luat telefonul si l-am sunat. Da, totul era OK pentru a doua zi, la 10:00. M-am aruncat din nou pe bicicleta in viteza spre casa, pentru a prinde repriza a doua. A urmat o noapte aproape alba, tot Maastrichtul sarbatorind cu fast victoria Danemarcei (a fost 2–0).

M-am trezit dimineata, m-am pregatit, baie rapida, gata sa ies pe usa. Unde e pasaportul? Fuck! Unde e pasaportul?. Am inceput sa caut disperat prin casa. Era un pasaport foarte valoros… stransesem cu mari eforturi financiare vreo 4–5 vize europene, trebuia sa plec spre casa in vreo 20 de zile… Imi amintesc de parca era ieri: cum ma asez pe pat si ma chinui sa-mi aduc aminte unde l-am vazut ultima oara. Incercam sa fac un rewind mental. Da, aseara, cand am fugit sa-l sun pe Koen de la gara, am pus pasaportul pe telefon si, fiind grabit sa prind meciul, l-am uitat acolo. Fuck! Am sarit pe bicicleta si am batut un nou record mondial de viteza pana la gara. Am intrat in cabina. M-am uitat pe masiva carcasa a telefonului. Nu mai era! La naiba! Cine l-o fi luat?

Am iesit ametit. L-am sunat mai intai pe Koen, sa-i zic sa nu mai vina, ca mi-am pierdut pasaportul. Am intrat in gara, la biroul de obiecte pierdute. Era inchis. Era o sambata lenesa de vara, batea un aer de vacanta. Pfff! Am iesit din nou in fata garii. Stiam ca olandezii mai dementi, cand gaseau ceva pe strada, orice, aruncau in cosul de gunoi. Si, noaptea, fusese orgie dupa victoria Danemarcei. Am luat cosurile de gunoi la intrebari. Slava Domnului, nu au fost luate de gunoieri. Si in timp ce rascoleam frenetic gunoaiele, pe nesimtite s-a apropiat de mine o batrana… stiti, din aceea cu parul complet alb, zvelta, imbracata elegant, cu palarie. Se misca greu, avea peste 80 de ani, fara indoiala. Prin Olanda, cam toata lumea sub 50–60 de ani vorbea engleza. Cei mai in varsta, foarte putini. Doamna, doar olandeza. Locuind un an in Olanda, puteam sa inteleg ceva olandeza, dar nu sa si vorbesc. Mi-a intins o bancnota de 20 de guldeni si mi-a spus cu glas tremurand: Tinere, nu mai cauta prin gunoaie, ia niste bani de la mine si du-te la supermarket sa cumperi de mancare”. Eu incercam sa-i explic ca nu de bani duceam lipsa, ci de pasaport, pe care-l pierdusem si acum il cautam. Voiam sa-i dau banii inapoi. Ea m-a respins si s-a indepartat in viteza, ma rog, cu viteza de care era ea capabila. Am ramas fara replica in piata garii. As fi ras cu lacrimi, daca nu as fi avut plansul in gat. Am bagat cei 20 de guldeni in buzunar, mi-am terminat verificarea tuturor cosurilor de gunoi, m-am dus la baia garii sa ma spal si am sarit pe bicicleta. Primul stop, la dealer. I-am explicat care e problema mea si a ramas sa ne auzim luni. Nu-mi vinzi Ritmo-ul, auzi? Nej, nej.

Am trecut fluviul Maas si am ajuns la politie. In ditamai cladirea, era liniste si pace. Mai fusesem aici in septembrie, pentru a ne inregistra si a primi rezidenta. Era sambata si la fel de pustiu, ca peste tot. M-am infiintat la politistul de serviciu. I-am explicat care e treaba… Se uita ca un robot la mine si zicea cu un glas profund This is bad, this is very bad”. Eu i-am repetat povestea. This is bad, this is very bad”. Da, prietene, dar eu ce fac cu This is bad, this is very bad”? In fine, am reusit sa-l scot de pe pilot automat si sa-mi spuna sa revin luni de dimineata, sa vedem ce facem. Booon. Excelent, adica!

Am iesit din politie, m-am oprit la prima cabina telefonica si am gasit in cartea de telefon (care era prezenta cam in fiecare cabina telefonica) numarul Ambasadei Romaniei de la Haga. Sun, sun, sun. Dupa vreo doua-trei incercari, mi-a raspuns o caprita. Pe un ton de pitipoanca trezita din visare, mi-a spus ca nu avea ea ce sa-mi faca, sa il sun pe Excelenta Sa Domnul Ambasador, luni, la 9:00. Bine ca nu trebuia sa-l sun pe ministrul de externe, la Bucuresti. Mi-a dat un alt numar de telefon.

A urmat un weekend tare naspa. Toata lumea petrecea, era penultimul weekend din anul scolar. Party, betii, dans, veselie. Am fost si eu… dar nu eram eu.

Luni dimineata, ora 9:00. Nu mai era robotul de sambata, ci o domnita mai prietenoasa. I-am spun care e treaba, i-am scris numele complet pe o hartie. S-a uitat in computer, a mai dat doua telefoane si, apoi, cu o figura severa, mi-a spus. Domnule Dmitri, mii de pasapoarte straine sunt furate sau pierdute in Olanda. Cam 25% dintre ele sunt gasite. Vreau sa va spun ca dvs. va aflati printre cei 25%. Duceti-va la gara la biroul de obiecte pierdute, e acolo”. Desi in primele secunde m-a enervat cu statistica ei, mi-a venit s-o sarut. M-am abtinut, cu greu (nici nu arata rau!). Am luat-o la fuga, am sarit iar pe bicicleta si am strabatut cei cativa kilometri pana la gara intr-o viteza-record. Am intrat in holul monumental al garii, apoi la obiecte pierdute si, dupa ce i-am oferit lucratorului de acolo mai multe detalii (plus alte cateva documente, cum ar fi cardul meu de student sau buletinul romanesc), am primit pasaportul. Nu a fost chiar asa de simplu, a trebuit sa completez volume intregi de hartii, dar ce mai conta! Am aflat ca omul care l-a predat l-a gasit, intr-adevar, pe telefonul din cabina telefonica si ca a venit, candva, sambata dupa-amiaza (eu fusesem dimineata si era inchis) si l-a predat. L-am rugat sa-mi dea contactul lui, sa ii multumesc, sa fac cinste cu o bere, un vin, ceva. Nu, e interzis, nu se poate. In timp ce tot completam la formulare, trageam cu ochiul. Pe binefacatorul meu il chema Paul Jansen. Aha, aveam o pista. Dupa ce am fost, in final, in posesia mult prea pretiosului pasaport, m-am infipt in prima cabina telefonica sa-l gasesc pe salvatorul meu. Am renuntat repede. Existau cinci pagini de Paul Jansen in Maastricht!

Categorii:
Olanda

Comentarii

  • geo spune:

    Foarte frumoase aceste povestioare, merg direct la suflet.
    Multumim imperatorule ca le impartasesti cu noi.

  • gabi spune:

    Asta da peripeție,Cezar! Cred ca te ai panicat un pic,dar cand esti intr o tara civilizata,parca ai asa,un sentiment de siguranta ca lucrurile se vor rezolva intr un fel. Mai oraganizezi intalnirile alea de la rendez vous cafe?

    • Imperator spune:

      Nu prea aveam nici un sentiment de siguranta pentru ca pasaportul era f valoros – aveam deja viza de Germania, Austria, Elvetia si Franta in el si visul de a calatori in Europa se spulbera. Eram convins ca voi primi ceva cu care sa ajung acasa, dar apoi ce faceam ? Pregatisem turul acela tot anul.

  • CRINA spune:

    Cred ca emotiile au fost f.mari dar,…”totul e bine cand se termina cu bine”…oricum, poti multumi „ingerului pazitor” , pt. ca esti un NOROCOS !

  • paul spune:

    o poveste faina la fel ca orasul…

  • V spune:

    Masina ai mai luat-o? Am patit si eu, mi a calatorit borseta cu toate actele in TGV de la Basel la Strassbourg…si mustaciosul de la gara m a numit…Monsieur tout avait perdu…

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pin It on Pinterest