Distribuie articolul:

Inima Nepalului si zona sa cea mai dezvoltata se concentreaza in zona vaii Kathmandu. Valea este, de fapt, un soi de caldare inconjurata nu de munti de 8.000 de metri, asa cum v-ati imagina, ci de dealuri de, hai sa zicem, 500 – 800 de metri diferenta de nivel. Kathmandu insusi este destul de sus, centrul orasului se afla la o altitudine de circa 1.400 de metri, dar si asa, sta pe fundul caldarii inconjurate de dealuri destul de abrupte. Timp de decenii, aterizarea la Kathmandu a fost considerata dificila, pentru ca trebuie sa fie destul de abrupta, iar aeroportul a fost construit undeva pe un deal, suspendat deasupra orasului. Valea Kathmandu s-a dezvoltat insa de-a lungul secolelor ca un centru comercial si cultural de prim ordin, filtrand marfurile, dar si ideile si cunostintele artistice si tehnice care circulau intre Tibet si India. Dar Valea Kathmandu nu a fost unificata timp de secole. Aproape 600 de ani, Valea Kathmandu a fost ocupata de trei regate independente – Kathmandu, Bhaktapur si Patan – care, deloc surprinzator, au fost intr-o permanenta rivalitate. Rivalitate constructiva, care s-a reflectat in ridicarea unor palate si temple magnifice si mai putin prin razboaie, comploturi si distrugeri.

Interesant este ca cele trei regate au fost conduse de regi din aceeasi dinastie – Malla. La un moment dat, un rege a avut sase fii, care ar fi urmat sa conduca in mod colegial tot regatul, dar s-a ajuns la trei familii domnitoare din aceeasi dinastie, in cele trei orase ale vaii. Inutil sa spun ca urmasii lor au continuat sa se casatoreasca intre ei, sa participe la incoronarea fiecaruia dintre ei, dar si la punerea la cale a unor comploturi cu scopul de a le rasturna de la putere pe rudele nesuferite.

Toata aceasta situatie a trenat pana in 1768, cand a aparut un rege venit din munti, regele regatului Gurkha. Initial, foarte sofisticatii regi din vale l-au privit de sus pe nou-venitul care, incet, incet, a cucerit dealurile din jurul vaii, sufocand valea din punct de vedere economic si deturnand comertul cu Tibet si India. Regele taranilor Gurkha a venit cu palosul gros si pieptul bengos si, intr-un singur an, a cucerit toate cele trei orase – mai intai, Kathmandu, apoi Patan si, in fine, Bhaktapur, alegand Kathmandu drept capitala a noului Nepal. Familiile regale Malla au fost expediate la manastiri sau in inchisori, dar au ramas in istorie si in incredibila arhitectura din Valea Kathmandu.

Dupa ce am luat la pas Kathmandu, a fost obligatoriu sa dam o fuga si prin Patan, si prin Bhaktapur. Patan este astazi, practic, un cartier al Kathmandu-ului, sunt despartite doar de un rau, dar, evident, este o alta municipalitate, in timp ce Bhaktapur este ceva mai departe. A fost insa legat de Kathmandu printr-un drum expres, aproape o autostrada, as zice, iar soselele cu mai multe benzi si pasajele rutiere continua sa fie construite pe vale cu viteza melcului turbat. Dar cel putin pana la Bhaktapur, se ajunge repejor.

Primul oras din celelalte doua regale in care am calcat a fost Patan. Era si aproape. Dupa ce am intrat in oras pe un bulevard lung, strajuit de bloculete de vreo patru–cinci etaje, am ajuns in inima orasului, in Durbar Square. Daca piata centrala din Kathmandu a fost construita dupa un plan care s-a tot schimbat de-a lungul secolelor, iar cladirile erau imprastiate care incotro, Durbar Square din Patan este construita aproape nemteste – la dreapta, cladirea frumos ornata a Palatului Regal (astazi, cel mai frumos muzeu din Nepal), iar fata in fata, o serie de temple, frumos aliniate. Din pacate, unul dintre ele s-a prabusit la cutremur, iar celelalte erau intr-un proces de restaurare si intarire. Unele inca rezistau sprijinindu-se in niste prajini lungi, in altele se construia ceva… si chiar era miscare.

Accesul in Durbar Square-urile din Kathmandu, Patan si Bhaktapur se plateste de catre turistii straini, asta, si in ideea ca sunt, de fapt, niste muzee in aer liber. Cu ocazia excursiilor mele precedente, suma de plata era de multe ori simbolica – gen 100, 200 de rupii. Acum, sub pretextul nevoii de reconstructie, pretul biletelor a explodat la 1.000 sau 1.200 de rupii (8 – 9 euro), o suma imensa pentru nivelul preturilor din Nepal. Sper insa ca acesti bani sa se duca cu adevarat in mortar, caramizi si mistrie, nu in buzunarele vreunui politician corupt, ca, slava lui Shiva, nici Nepalul nu duce lipsa.

Nu am vizitat muzeul, de data asta, l-am vazut de trei ori pana acum, dar va recomand din toata inima, daca ajungeti la Patan, sa-l vizitati – este chintesenta culturii nepaleze, ramai cu gura cascata cand vezi arta traditionala si, in plus, fiind construit de austrieci, stilul de prezentare, luminile si vitrinele l-ar face un muzeu de top chiar si daca ar fi teleportat in Europa sau America. In schimb, ne-am plimbat prin curtile interioare ale palatului, cu acele ferestre parca crosetate, cu usi sculptate maiastru… tot aici, am descoperit multi din stalpii de sustinere ai templelor care au cazut, cu tot cu sculpturile sale erotice (ma rog, mai degraba sadice, aici, in Patan, fiind mai multe scene de torturare a femeilor decat de penetrare). Imediat dupa cutremur, mii de voluntari au luat cu asalt templele cazute, sa salveze ce se putea salva – sculpturi, ferestre, usi – si au fost depozitate, in cazul Patanului, in Palatul Regal, care a scapat fara probleme. E adevarat, multe elemente din tezaurul artistic national au fost furate si au ajuns pe piata neagra internationala a artei, dar destule fragmente din templele cazute care acum sunt, incet, incet, reconstruite au fost salvate si se afla sub paza in Palatul Regal – pot fi vazute.

Am luat-o apoi pe stradutele orasului. Patanul este cunoscut ca un centru de pictare a tangkha, celebrele picturi tibetane care, iata, au trecut muntii alaturi de refugiati, picturi religioase cu zeite si zei. Poti intra in galerii, dar poti vedea si artisti pictandu-le… ferestrele sunt mici, iar casele, intunecoase, asa ca multi picteaza in fata casei sau in pragul usii, beneficiind de lumina naturala.

Evident, nu am ratat sa revad nici Templul de Aur, templu budist, datorita placilor metalice aurite care imbraca cladirea principala. Si aici este un soi de Zeita Vie, un soi de Kumari, dar cariera preotului principal nu e foarte lunga – principalul preot este un baiat, de data asta, sub 12 ani, dar care functioneaza ca preot-sef doar 30 de zile, fiind urmat de un alt baietel. Odata, l-am vazut, de data asta insa nu era la datorie, iar templul nu era prea plin. Ceva mai sus, in spiritul tolerantei religioase nepaleze, exista un mare templu hindus – Banglamukhi. Intr-una dintre calatoriile mele anterioare, am prins ceva festival in care sute de femei duceau daruri pentru a procrea si se rugau intr-un ceremonial galagios, plin de muzica, dar si de fum de la betele de rugaciune. Acum, locul era aproape parasit, era o liniste mormantala, doar cateva lelite stateau pe niste pietre povestind cate in luna si in stele, in timp ce plozii lor bateau mingea prin curtea templului.

Bhaktapur este un oras-muzeu mai mult decat Patan. Daca in Patan, zona veche e formata din piata si cateva stradute prin zona, Bhaktapur, mai precis, o buna parte din el, este un oras-muzeu, cu majoritatea cladirilor construite in secolele precedente. Si aici, au fost victime ale cutremurului – temple, dar si case particulare, dar, per ansamblu, orasul este in picioare si arata bine. Si aici s-au implicat austriecii mai acum 20 de ani, pavand orasul si redandu-i atmosfera aceea veche, dintr-o alta epoca. Cutremurul nu a zguduit doar locuitorii, ci si conceptiile lor, iar marele risc pe care il are Bhaktapur, ca si celelalte orase istorice, il reprezinta moda asa-numitelor „earthquake-proof building materials” – betoane, termopane, fier-beton, otel care, probabil, duc la construirea unor cladiri mai sigure (sau, cel putin, asa se sustine), dar slutesc orasele vechi… evident, Nepalul nu are bani de intariri ale cladirilor vechi, sa devina „earthquake proof”, tehnologiile si materialele exista, dar sunt scumpe, iar Nepalul este o tara saraca… poate, un ajutor international, dar cine mai este azi interesat in prezervarea mostenirii arhitecturale a altor tari. Tarile care pot si vad turismul drept un business aducator de bogatie investesc miliarde in constructiile lor de patrimoniu, mai greu sa dea si la altii.

Am ajuns in Bhaktapur in ziua in care se sarbatorea Anul Nou nepalez. Nepalul intra in anul 2075, in conformitate cu calendarul hindus, calendarul local. Este evident ca nu toata omenirea, indiferent de religie, isi seteaza calendarele in functie de anul nasterii lui Iisus, asa ca in Nepal tocmai intram in anul 2075. Dar sarbatorirea Anului Nou nepalez este relativ diferita fata de cel din lumea crestina. Nu sunt orgii bahice (si nu numai), artificii si concerte, ci, mai degraba, lumea si-l petrece in familie, iar in ultimii ani, odata cu aparitia unei clase de mijloc, au inceput sa plece in statiuni de munte – in consecinta, toate hotelurile din Nagarkot, muchia de deal de langa Kathmandu, de unde se vede Himalaya, erau full, full, full, nu am gasit nicio camera, iar Pokhara era plina cu turisti nepalezi.

Daca in Kathmandu vedeai semnele Anului Nou doar prin Thamel, unde se pregateau chiolhanuri si peste tot scria Happy New Year 2075, in rest, nu prea vedeai semne. In schimb, in Bhaktapur am citit ca ar fi fost niste mari evenimente – ca se construiau niste care alegorice care erau plimbate prin oras ca apoi sa li se dadea foc intr-un ceremonial tipic multor colturi ale Planetei, pentru a alunga vechiul an… asa ca am zis… hai sa mergem la Bhaktapur.

Nu, nu am fost singurii. Parca toata Valea Kathmandu luase cu asalt vechiul oras. La intrare in Bhaktapur, era un soi de parc de distractii plin, iar prin oras erau mase intregi de oameni. Dar fain era ca lumea venea imbracata „de duminica”, cu cele mai bune straie, si astea, mai ales la femei, sunt in culori vii – un adevarat spectacol de moda, as zice, indiana (ca sari-urile, sunt similare)… In piata centrala, din fata templului Nyatapola, cel mai inalt de pe vale (care, miraculos, nu a cazut) era un concert. Ne-am cocotat si noi pe templu, sa vedem spectacolul de sus, dar nu am stat prea mult. In afara de un dans traditional cu un artist mascat, au venit niste cantareti de ziceai ca i-au luat de pe strada (in tricouri chinezesti de 100 de rupii), care cantau ceva ce aparent dadea bine la public, dar nu era nimic prea antrenant… asa ca ne-am retras pe strazile pline de oameni imbracati in sari-uri si haine colorate, pentru a gasi un restaurant cat mai departe de Piata Nyatapola, unde puteam gasi o masa libera. Si am gasit la capatul strazii principale a orasului, in piata dominata de celalalt templu important al orasului – Dattatreya. Evident, nu am putut sa nu vizitam si celebra fereastra-paun… una dintre acele ferestre superb sculptate ale orasului, pe care un artist inspirat a sculptat-o in forma de paun si care este simbolul orasului.

Ne-am intors in centru dupa caderea noptii. Concertul incetase (nu e ca la noi, ca taman noaptea sa sara decibelii mai sprinten), dar localnicii continuau sa se distreze – Durbar Square in fata Palatului Regal de Bhaktapur era plina ochi cu oameni care discutau, radeau, jucau ceva, se harjoneau… zeci si zeci de minigrupuri in semibezna din piata plina de becuri chioare… Am cautat si celebrele imagini cu „elefantii erotici” – pe un stalp pe care de obicei ar fi fost o sculptura cu o femeie torturata sau penetrata. Un artist care probabil nu vazuse in viata lui elefanti si-a imaginat o secventa cu elefanti facand sex ca si cum ar fi fost oameni… de unde si numele de „templul elefantilor erotici”.

Am calatorit in Nepal cu sprijinul Turkish Airlines si al amicului Raj de la Good Kharma Trekking, cu care m-am plimbat prin zona Kathmandu si in al carui homestay am stat.