Dupa o dupa-amiaza intreaga de balacit in cel mai mare spa cu apa marina din Europa, urma din nou o zi plina. Adica, sa descopar locurile pe unde s-au preumblat oamenii preistorici din provincia Castellon si sa vizitez un satuc istoric, catarat pe o stanca montana. Desi nu era prea cald pe coasta, zona inalta a provinciei Castellon a fost intotdeauna apreciata ca o zona in care sa te racoresti dupa caldura de pe coasta mediteraneeana.

Am parasit Oropesa del Mar, am trecut pe langa fantomaticul aeroport Castellon si m-am pierdut prin interiorul Castellonului. Este asa de frumos – dealuri pitoresti, sate frumoase, flori si, mai ales, sosele goale, o placere l condus chiar si pentru mine, unul caruia nu-i place sa conduca.

Primul stop al zilei urma sa-l fac la Valltorta, una dintre zonele cunoscute de paleontologi si istorici pentru numeroasele sale pesteri pline de picturi rupestre. Am ajuns pe o sosea clar semnalizata si iata-ma la muzeul Valltorta – intrarea este gratuita si acolo am putut descoperi (din pacate, peste tot era scris doar in spaniola si in valenciana, nu si in engleza) cate ceva despre urmele preistorice din zona. Aici, descoperi despre viata oamenilor din paleolitic sau chiar mai recenta, despre trecerea de la vanat la agricultura relativ nomada, iar cel mai interesant exponat este, probabil, reproducerea picturii din Pestera Cailor, o pestera care este mai greu accesibila. Cam toate pesterile sunt inchise pentru a prezerva stravechile picturi.

De-a lungul albiilor, acum, secate, ale unor rauri (se pare ca mai curge ceva apa din cand in cand, cand ploua mai mult decat normal, iarna), se afla nu mai putin de 99 de pesteri (cel putin, atatea au fost descoperite), unde populatii care au trait acum mii de ani au inceput sa se manifeste din punct de vedere artistic, desenand peretii pesterilor in care probabil locuiau cu imagini din acele timpuri – oameni si animale, scene de vanatoare, obiecte sau chiar plante.

Desi intelesesem din exponate ca pot fi vizitate astfel de pesteri (de fapt, poate fi vizitata doar o pestera), nu m-am inteles prea bine cu paznicul muzeului (spaniola mea este relativ limitata), asa ca am ales continuarea drumului. Acesta s-a transformat dintr-o sosea asfaltata intr-un drum, hai sa-i zicem, forestier… si am tot mers inca vreo trei–patru kilometri pana cand m-am intersectat cu un grup de copii si cu un nene imbracat in ranger. Surprinzator, vorbea engleza si am inteles ca se intorceau de la pestera care poate fi vizitata si ca ar mai trebui sa astept vreo 15 minute, pana cand se intorcea cu urmatorul grup. Perfect! Evident, voi astepta. Am parcat masina intr-un loc mai larg si mi-am petrecut timpul fotografiind superbele flori salbatice din acest camp nu tocmai verde…

Dupa 15 minute, poate si mai mult, doar pentru cine s-a uitat la ceas, a venit si ghidul-ranger, impreuna cu un grup mare de copii (veniti in cadru organizat, cu scoala) si cu un grup de turisti… si a trebuit sa prezinte ce avea de spus in trei limbi – valenciana (pentru copii), spaniola (pentru ceilalti turisti veniti parca de la Madrid) si engleza (in exclusivitate pentru mine). Si pot spune ca omul era foarte bine informat, simpatic si, desi isi cerea permanent scuze ca nu stie engleza prea bine, pot spune ca vorbea bine… Adica, intelegeai totul si iti raspundea la intrebari – mult prea politicos.

Dupa ce am urcat un deal (nu cine stie ce), am ajuns pe marginea unei mici prapastii de unde puteam admira peisajul – jos, albia raului secat, flancat de dealuri abrupte unde se aflau tot soiul de adaposturi parca sapate in stanca – nu sunt niste pesteri propriu-zise, ci, mai degraba, nise sapate de fortele naturii in zidul stancii. Am coborat pe langa niste stanci si, in fine, am ajuns in fata operelor oamenilor pre-istorici.

In pestera (hai sa-i zicem pestera, mai degraba nisa) vizitabila, se afla cateva picturi pentru care iti trebuie un ghid sa le poti identifica – partial, au fost distruse de apa, altele nu, dar cu un pic de imaginatie (si ajutor), poti descoperi scene complexe de vanatoare, in care animalele sunt inconjurate din toate partile de oameni flamanzi. Ce este cu adevarat incredibil este ca aceste picturi dainuiesc aici, in ploaie, soare, vant si, poate, zapada (in epoca glaciara), si ca au rezistat… din ce material or fi fost facute aceste culori?). Fascinant. Pigmentii sunt, in general, rosii si negri, dar mai ales negri, cel putin in pestera vizitata. Cum ziceam, sunt zeci de pesteri prin zona, iar regiunea este cunoscuta, alaturi de cea din podisul Tibesti (Libia) sau Somaliland, ca fiind zona cu cele mai frumoase si numeroase urme de arta paleolitica…

A urmat drumul sus, pe munte spre Ares del Maestrat (asa ii spune in valenciana, in spaniola este Ares del Maestre). Drumul urca, erau chiar si niste serpentine usor ametitoare, dar peisajul era cu adevarat frumos… pana cand, deodata, chiar ca in cazul cand m-am apropiat de Vilafames, Ares del Maestrat mi-a aparut pe neasteptate in fata ochilor, catarat pe un deal de o forma curioasa. Am oprit urgent la prima parcare, pentru a admira – e un sat din cladiri albe, cocotat pe o sa de munte, un deal incoronat de ruinele unei cetati de o forma stranie… Doamne, ce locuri faine si necunoscute se ascund aici, in provincia Castellon!

Am dat bice si, in vreo 15 minute (cu opririle de rigoare), am ajuns in sat. Am parcat langa prima cladire si am luat-o prin sat. Si atunci, am ramas uimit. Satul era, practic, pustiu. Nu e un sat mare (Wikipedia spune ca are vreo 200 si ceva de locuitori), dar exista cateva strazi principale cu cladiri albe, foarte bine intretinute, adevarate bloculete cu vreo doua-trei-patru etaje. Dar, socant: atunci cand ma plimbam pe strazi, era complet pustiu. Am ajuns in piata centrala – un mic hotel, inchis, pustiu, biroul de informatii turistice, inchis de pranz, niciun suflet. Nimeni pe strada. Era momentul ideal sa te plimbi nud printr-un sat locuit, fain, fara sa te vada cineva.

Am ajuns sub dealul acela cu o forma un pic stranie si am descoperit scarile pe care sa le urc pentru a avea panorama satului si a regiunii. O panorama cu adevarat superba si un aer fresh, revigorant. Eram undeva la 1.100 de metri (cel putin, asa arata aplicatia de altimetru), iar de aici, de pe dealul unde se afla niste ruine ale unei cetati, am putut observa tot satul. Era pustiu. Complet pustiu. Niciun suflet. Nicio pisica pe strazi. Doar ceva pasari. Imi scot telefonul si scriu pe Facebook: „Esti stresat? Te obosesc oamenii? Nu vrei sa mai vezi vreunul? Vrei sa umbli nud(a) pe strada? Du-te la Ares del Maestre, singura localitate in care am calcat in viata si nu am vazut un suflet pe strada!”. Imediat, apar like-uri si comentarii – „Vrem si noi!”. Probabil, este o experienta sa stai intr-un sat in care, cel putin dupa-amiaza, te poti plimba dezbracat(a) pe strada si sa nu vezi pe nimeni. Sau sa te vada, depinde cum privesti lucrurile. Mai ales, daca vii din Asia 😊.

Am parasit Ares del Maestrat fara sa ma intalnesc cu vreun suflet. Si, da, este un sat tare frumos, de-a dreptul spectaculos. M-am oprit intr-o parcare, sa-l fotografiez. Opresc si niste francezi. Ma intreaba ce sat e – le zic ca Ares (imediat se uita in ghid) si le recomand sa se duca, pentru ca va fi o experienta deosebita.

La intoarcerea spre Oropesa del Mar, GPS-ul m-a bagat pe un drum care dadea prin Parcul National Desierto de las Palmas. Asa ca am luat-o prin munti si am urcat pana langa o manastire de unde aveam parte de o panorama superba a coastei… coasta era insorita, aici, sus, pe munte, nor… Iar marea (si numeroasele hoteluri de pe coasta) straluceau in soare. M-am grabit si eu spre mare si spre spa-ul acela de neuitat de la Marina D’Or.

A doua zi, urma sa plec spre un alt oras istoric, Morella, o asezare care imi aducea aminte din poze de Gondor-ul din trilogia cinematografica „Stapanul Inelelor”. Si chiar asa arata. Dar despre Morella, intr-un alt episod 😊.

Imagini Valltorta si Ares del Maestrat

Un sat oarecare din Castellon

Muzeul Valltorta

Un bivol preistoric, din acela vanat de oamenii vremii

Arta paleolitica

Drumul spre pestera cu desene

Ce flori frumoase

Aceasta este pestera. Mai degraba, o nisa in stanca

Sa vedem originalele

Cam asa arata… au rezistat mii si mii de ani

O caprita salbatica… inca mai exista fauna salbatica 🙂

Love the road

Wow… cum poate sa arate Ares del Maestrat !

Pe strazile pustii ale satului

Chiar nici un suflet ? Nici in piata centrala ?

Hai sa ma urc pe stanca, poate vad pe cineva din punctul de panorama

Nema

O liniste mormantala

Si flori foarte frumoase

Siesta

Un sat cu adevarat spectaculos

Pe drumul de intoarcere, am avut parte de panorama Benicassimului