A da sau a nu da bacșiș ?

Bacsis

Sincer, până să ajung în Egipt prima oară (asta se întâmpla în 2000), nu am fost foarte atent la bacșiș. În Europa de Vest, unde călătorisem până atunci, nu era chiar în prim-plan (iar la restaurantele din Europa Occidentală, unde mâncasem de multe ori, totul părea atât de organizat și nu erai cumva presat să plătești, făceai totul automat). Ei bine, deși fusesem cu doar un an înainte în Maroc (prima mea ieșire în afara țării), în Egipt toți care lucrau în diverse servicii turistice păreau de-a dreptul obsedați de bacșiș. Peste tot auzeai, bacsissss, bacsissss (cuvântul din limba română provine din arabă și probabil la noi a ajuns via turci). Mi s-a părut la un moment dat straniu când am cumpărat ceva (papyrus sau tricouri, sau alt suvenir), după o negociere strânsă când, ajungând la un preț „you happy, me happy”, patronul mi-a cerut și… bacșiș. Ce naiba ?

Câțiva ani mai târziu, ajungeam în India. Cât timp am stat în Delhi (și am trecut de patru ori prin capitala indiană), am stat într-un hotel rezonabil din Paharganj. Paharganj este cel mai mare bazar din Delhi (sau, cel puțin, așa cred), iar aici se găseau hotelurile ieftine pentru turiștii străini – era zona de backpackeri. Plăteam 6 dolari pe noapte pentru camera dublă cu baie. Infim! Nu mai știu cum îl cheamă și chiar aș fi curios să văd dacă mai există. Când am ajuns prima oară, eram superobosit (am aterizat pe la 5 dimineața în Delhi și plecasem, cred, după miezul nopții din Istanbul), dar superexcitat – trecusem printr-o mulțime de șoferi de tuk tuk și taxi care îmi dăduseră prima oară senzația că sunt refugiați alergați de bombardamente americane furibunde, apoi înghețasem bocnă în tuk tuk-ul trimis de hotel – eram mulțumit că șoferul mă extrăsese din această mulțime furibundă, dar descoperisem pe pielea mea că în decembrie e teribil de frig în Delhi. Când am ajuns la hotelul meu de 6 dolari cu rucsacul în brațe pe post de plapumă și un pic uimit de stilul de condus prin Delhi (deși deja avusesem experiența Cairo, dar Delhi mi se părea chiar o aventură extremă chiar și față de Egipt), m-am trezit înconjurat de vreo 10 inși îmbrăcați în niște uniforme gri și obosite, pe care cu greu se distingea numele hotelului. Vreo 6 inși mi-au luat rucsacul mare și 4 inși rucsacul mic. Vreo 6 trepte. Și sunt sigur că dacă le ceream să mă ducă până la recepție, sau și în cameră, pe brațe, n-ar fi ezitat unul.

Da, le-am dat ceva la fiecare și toți rânjeau de parcă le-aș fi dat câte un Ferrari. Te simți bine când percepi că ai fericit pe cineva (mi-aduc aminte de șoferul din Tana Toraja, care mi s-a părut un pic cam călcat în picioare de șeful lui, iar la plecarea spre aeroport l-am pus pe șeful lui să vină cu o altă mașină, iar eu am mers cu șoferul. Când i-am dat bacșiș și i-am făcut semn să nu știe șeful, omul a izbucnit literalmente în plâns și, deși nu știa engleză, când ne-am despărțit, m-a îmbrățișat de parcă îi pleca un frate). Într-o seară însă, am făcut un calcul scurt și mi-am dat seama că cei 50 – 100 de angajați ai hotelului probabil nu au niciun salariu – era imposibil să-i plătească un hotel de 20 – 30 de camere care cerea 6 dolari pe noapte. Deci, ei stau acolo doar pentru bacșiș. Și asta mi-a schimbat optica.

Cea mai nașpa experiență de bacșiș a fost, culmea, în… Statele Unite ale Americii. Da, în SUA. Frate, oamenii ăia nu-ți scriau elegant pe bon că, dacă vreau, pot să las bacșiș, nu aveau un borcan uitat în cine știe ce colț de tejghea, nu zâmbeau umil și cu ochii unui copil sărac care așteaptă o bucățică de ciocolată, ci aveau aerul unor băieți de băieți care te și pocneau, dacă nu le lăsai un bacșiș cât mai gras. Acum, nu știu cât sunt salariile ca șofer de taxi, ospătar sau deschizător de uși în SUA, dar sunt convins că sunt mai mari decât ale celor 70 de bărbați zâmbitori în halate gri din hotelul de 6 dolari din Delhi! Iar cererea era pe față, cu mult înainte de a înghiți ultima îmbucătură – Sir, don’t forget the tip for the service. Păi, eu dau tip dacă sunt mulțumit… și serviciile în SUA nu se compară cu cele din Asia… da, ghinion, eram și sunt un om umblat.

 

Care sunt principiile mele de bacșiș

Restaurant – dacă sunt mulțumit de serviciu (mâncarea a venit caldă și bună, nu neapărat „instagramabilă”), evident că dau circa 10%. Acum, nu dau fix 10%, dar undeva în zona aia. Plus minus. Cred că am dat 15% doar în acele localuri unde am râs de să cad de pe scaun, ospătarii au fost de-a dreptul haioși și calzi, iar bucătarul chiar a fost flexibil să prepare ceva care nu era exact pe meniu.

Taxi – din nou, depinde de cât de simpatic și de vorbăreț a fost șoferul. Am dat și peste oameni care păreau pasionați de ideea de a face un străin să se simtă bine, dar rar. În general, rotunjesc suma sau ceva mai mult, dacă omul este chiar o experiență (nu neapărat prin lux, mi-aduc aminte și acum de un șofer de tuk tuk cu care am făcut liniuță cu taxiuri noaptea în Bangkok. Ăla conducea ca un nebun, râdea mai rău ca Buda care râde și, pur și simplu, a fost superdistracție. Cred că i-am dat cu 50% mai mult (oricum, suma era destul de mică).

Ghizi – aici mă uit cât dau ceilalți. Dacă omul mi s-a părut excelent – atent, informat, numai zâmbet, nu numai să îți comunice informații, dar și să te facă să te simți bine, aș zice uneori un pic și față de ceilalți din grup. Sau cât mă lasă inima.

Cărători de bagaje – în general, mi le car singur. Șoc și groază în Chicago – mi s-a cerut bacșiș, deși nimeni nu a schițat nici măcar un gest că ar vrea să-mi împingă bagajul 2 centimetri. Dacă totuși pentru un motiv sau altul sunt îngropat în bagaje și cer ajutorul, în general 1–2 dolari sunt OK pe orice meridian.

Există însă țări (nu multe) în care banii nu aduc fericirea. Mi-aduc aminte, când lucram la Alexandrion, că am plecat în vacanță în Cuba cu sticle în miniatură de Alexandrion. Când eram într-un grup în excursii ad-hoc de o zi, ceilalți îi dădeau ghidului 1 dolar, 5 dolari, 10 dolari, eu i-am dat o sticluță de 35 ml de Alexandrion și una de Kreskova. Mi-a mulțumit aproape în genunchi, se vedea pe el că a primit un cadou WOW.

 

V-am povestit un pic despre „politica” mea de bacșișuri. Voi cum procedați?

 

Etichete:
·
Categorii:
Diverse

Comentarii

  • Felul meu de a pune problema bacsisului este clar influentata de job-ul meu. Lucrand in turism, primesc si eu la randu-mi bacsis.
    Si da, dau bacsis cam peste tot: restaurante, baruri, cameriste, ghizi, receptioneri, valeti, barcagii, etc. Cu taximetristii eu am o chichita. Astia sunt o specie aparte cam peste tot. Uite de ex, in Romania daca vad ca e corect si-mi da bon fiscal, rotunjesc suma cumva sa fie in plus. Cam la fel procedez si-n afara tarii. Dar ca aduceai aminte de Egipt, da aici m-a calit si pe mine bine de tot, aici nu dau bacsis la taximetristi, ca imi cer initial pretul de 10 ori mai mare si trebuie sa ma tocmesc cu ei. Ma enervez si tot nu le dau bacsis, ca oricum platesc o cursa mult mai mult.
    Pe la procentul acela de 10% calculez si eu bacsisul, de multe ori chiar 15-20%. Depinde de situatie.
    Cert e ca da, dau bacsis, in domeniul ospitabilitatii in general.

    Angela Tudose 17 octombrie 2019 18:40 Răspunde
  • Am fost de curand in Galapagos. Croaziera de 7 zile a costat un pic peste 5000 de euro de persoana. La sfarsit erai incurajat/impins de la spate sa dai bacsis si sfatul era 15% din valoare excursiei.
    Acelasi lucru l-am experimentat in Antarctica unde la fel pretul platit pe croaziera este serios de mare.
    In cazurile astea mi se pare extrem de urat sa ceri/astepti bacsis.
    Cand ceri astfel de preturi se presupune ca iti si platesti angajatii corespunzator.
    Pe de alta parte in decembrie mergem sa urcam pe Kilimajaro si am ales o agentie destul de ieftina dar sunt dispusa sa platesc maximul recomandat la bacsis daca imi place de porteri/ghizi/bucatari. Pentru ca stiu ca sunt toti platiti f prost si atunci aleg sa platesc mai putin agentiei si sa dau mai mult omului.

    Adela 17 octombrie 2019 22:07 Răspunde
  • Sa inteleg ca a ne civiliza este un lucru care nu mai este valabil demult pe pamant .Se pare ca pretentiile noastre de oameni civilizati scade de la zi la zi.Nivelul de gandire si de pregatire este din ce in ce mai scazut ,odata cu globalizarea mondiala.Asa ca …

    sandu 18 octombrie 2019 7:48 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii